Într-un interviu acordat JURNALULUI de Chişinău, dr. în istorie Octavian Ţâcu ne-a vorbit despre cele două tendinţe cu tentă politică din societatea noastră: unionismul şi protestul social organizat în 2015 de Platforma Civică „Demnitate şi Adevăr”, pe care le-a susţinut, acestea reprezentând în condiţiile actuale unica soluţie viabilă care poate asana viaţa politică şi înlătura oligarhia.

– Stimate dle Ţâcu, sunteţi doctor în istorie, conferenţiar universitar şi totodată campion al Republicii Moldova la box. De ce aţi ales să faceţi acest salt de la istorie în sport şi invers şi cui datoraţi aceste abilităţi?

Cred că este meritul tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit în viaţa mea de-a lungul timpului. În primul rând, al părinţilor, pentru că aplecarea spre istorie am moştenit-o de la mama, sportul – de la tata. Tata a insistat foarte mult să mă aibă alături la manifestările lui sportive la care mergea. Mama mi-a fost profesoară de istorie. Pe urmă, datorez asta şi fratelui mamei, primul meu antrenor de box, Andrei Grosu, şi de fapt tuturor celor şase antrenori pe care i-am văzut în viaţă. Unii ar putea considera că e o risipă de antrenori şi de energie, dar eu cred că e un lucru benefic pentru că au fost oameni diferiţi de la care am învăţat lucruri diferite, care în felul lor mi-au influenţat personalitatea şi felul de a fi. Datorez mult şi profesorilor Facultăţii de Istorie a USM, precum şi profesorilor Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Iaşi. O pleiadă absolut remarcabilă, care acum nu mai este, ceea ce face ca Facultatea de Istorie să fie altceva.

– Până la urmă, aţi dat prioritate mediului academic. De ce?

Mediul academic este infinit. Spiritul şi dezvoltarea intelectuală, performanţa intelectuală nu au limită fizică, temporală, spaţială. Sportul este ceva de moment, pentru că multe se pot întâmpla – accidente, condiţii nefericite de pregătire şi multe altele. Am ştiut foarte bine până unde va fi limita sportului. Am refuzat să complic cariera mea de boxer profesionist pentru că mi-am dat seama de riscuri. În box cel mai important lucru este să pleci la timp, integru şi neafectat fiziologic. Boxul m-a definit ca sportiv, ca personalitate. Asta mi-a dat încredere pentru toate lucrurile pe care le-am făcut după. Şi asta a făcut ca persoana mea să fie interesantă de studiat şi de urmărit, pentru că boxeri sunt mulţi, iar boxeri istorici găseşti mai greu şi asta a generat curiozitate chiar în timpurile când făceam box, paralel lucram la teza de doctor şi eram profesor la universitate. Le-am amestecat. Este ceva care face parte din identitatea mea.

– Ca fiecare copil crescut la ţară, aţi avut momente frumoase şi pline de ghiduşii, ce imagini vă apar în memorie atunci când vorbiţi despre anii copilăriei?

Cea mai puternică memorie o am faţă de frontiera României cu Uniunea Sovietică. Casa bunicii era chiar pe graniţă. Trei rânduri de sârmă ghimpată trecea prin grădina ei. Deseori apele Prutului se revărsau şi acopereau frontiera. Mi-aduc bine aminte plimbarea soldaţilor cu câinii pe graniţă, maşinile şi toate lucrurile pe care le întrebam. Ascultam Radio România, Radio Iaşi, vedeam TV română. După asta bunica a fost mutată, cum zicem noi, în deal, în satul nou, unde nu mai erau inundaţii. Locurile copilăriei mele sunt legate de păduri, lacurile pe care le-am avut, proximitatea satului şi armonia pe care am avut-o întotdeauna cu natura, ceva care-mi dă foarte multe resurse şi acum. Cred că una din marile probleme ale omului în general sunt datorate faptului că el s-a detaşat de natură ca factor care îi dă energie, îl regenerează…

– Va mai amintiţi cum descriau părinţii, bunicii Dvs. sârma ghimpată?

Era un discurs foarte voalat. La şcoală ni se spunea una, acasă – alta. Eu am crescut cu bunica mea, care s-a născut în 1926 şi a copilărit în România Mare, după care a urmat războiul, foametea, deportările şi epoca ei de aur este ancorată în copilăria ei din perioada României Mari. Ea îmi povestea foarte frumos cum era la Iaşi. Povestea despre nunta ei. Şi-a cumpărat haine de nuntă de la Iaşi. Multe lucruri nu se legau pentru noi, pentru mine, mai ales că, pe linia mamei, bunelul şi întreaga familie au fost deportaţi. Bunelul a fost întotdeauna refractar faţă de comunism. Aveam un bunel erou, care era veteran de război. Venea la şcoală, vorbea „lucruri frumoase”. Şi unul era „antierou”, pentru că fusese deportat, considerat duşman al poporului. Cazul meu nu este o excepţie. Sunt sute de familii din Republica Moldova care au trăit experienţe similare.

În anul 1990, am trecut prima oară Prutul, am avut nişte impresii de neuitat. Am mers la Paşcani la o familie de români, care venea cu afaceri la noi după deschiderea graniţei din 1989. În acelaşi an, am mers la fotbal în judeţul Bacău. În 1991, am mers la facultate, la Iaşi.

– Aţi scris o carte, care e la a doua ediţie, despre Nicolae Simatoc, cel mai mare fotbalist basarabean al tuturor timpurilor. Cum aţi aflat despre el?

Cred că Dumnezeu a vrut ca să fiu eu cel care să scrie despre Simatoc. Până la urmă, asta este vocaţia mea de istoric – să dezgrop personalităţi uitate intenţionat pentru că, în această bătălie a identităţilor, Simatoc este personalitatea incomodă pentru falsificatorii istoriei. Da, am avut un basarabean care a jucat la FC Barcelona, la Inter Milano, fiind campion al Italiei, campion al Spaniei, al Ungariei, al României! Deci este o istorie care deranjează în condiţiile în care la noi există o stratificare sovietizată a fotbalului. În România este altceva, acolo, probabil deranjează identitatea basarabeană a lui, pentru că el este primul român care a jucat la Barcelona, primul care a câştigat Liga Campionilor.

– Ce trebuie să înţeleagă cititorii lecturând această carte?

Vreau să ştie că am avut un fotbalist atât de mare încât a eclipsat tot fotbalul european la momentul lui. Era important, preţuit. A jucat în cele mai mari cluburi, în oraşe mari ale lumii şi era regretabil ca noi toţi să nu ştim acest lucru, mai ales pentru cei care cresc acum şi care trebuie să înveţe de la Nicolae Simatoc cel puţin două lucruri. Primul: că nu există imposibilul, pentru că Simatoc până la 14 ani nu a făcut fotbal şi practic era analfabet, şi totuşi a ajuns acolo unde a ajuns, şi al doilea: că alegerile înţelepte ne fac fericiţi. El a ales să fugă din comunism prin munţi, sfidând regimul, lipsit de cetăţenie, trecând munţii cu dublă pneumonie. A ajuns în civilizaţia occidentală, în lumea liberă, cum spuneam noi. În alte condiţii, el ar fi fost la fel ca şi miile de deportaţi pe care i-am găsit prin Kazahstan sau prin Siberia atunci când am mers cu Expediţiile memoriei.

– „Expediţiile memoriei” este un proiect iniţiat de Dvs. Care sunt realizările acestor expediţii?

În expediţii am fost în Karaganda, Astana. Am realizat un exerciţiu de memorie istorică cu studenţii, cu cei pe care i-am găsit în Kazahstan. Am realizat două filme documentare şi o carte despre prizonierii de război, am stabilit un nivel de dialog între mai multe universităţi dintre Kazahstan, România şi Republica Moldova. Urmează Expediţiile memoriei în Irkutsk, care vor fi în toamna 2016.

– În societatea noastră, sunteţi cunoscut şi ca politician. Ce este azi în comun între Octavian Ţâcu şi politică?

Analizez situaţia politică, o descriu şi încerc s-o modelez din punct de vedere al opiniei publice, dar sunt un susţinător a două tendinţe cu tentă politică din societatea noastră. Mă refer la protestul social care a fost în 2015 organizat de Platforma Civică „Demnitate şi Adevăr”, pentru că, în condiţiile actuale, este unica soluţie viabilă care poate asana viaţa politică şi înlătura oligarhia. Şi a doua tendinţă este unionismul, pe care, ca orice intelectual român care se respectă, îl susţin prin toate eforturile intelectuale, organizatorice, relaţionale.

– La ce lucraţi acum?

Acum, am finalizat o carte care se cheamă „Spassk 99”. Este un volum de documente şi materiale despre prizonierii de război români, inclusiv basarabeni, în Kazahstan, pe care o public la Curtea de scaun, în Târgovişte. Este un proiect trilateral Kazahstan, România, Republica Moldova. Scriu editoriale. Predau acum la două universităţi – la USM şi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice un curs de Uniunea Europeană.

Interviu realizat de Victoria Popa