Cei de la poliție s-au trezit că jumătate din oamenii satului ar fi putut fi bănuiți de moartea lui Dumitru

S-a trezit Nicu în dimineața ceea înspăimântat la culme. Ceva rece i se unduia pe piele. Era vară și dormea băiatul pe prispa din fața casei. Zic, s-a trezit într-o frică nemaipomenită, deschide ochii și ce credeți dumneavoastră? Ochii lui dau în alți ochi – o jivină i se șupurea pe trupul gol. Era un șarpe… De frică, împietrise, nu avea nici glas să țipe, nici putere să ridice mâna și să arunce lighioana de pe el. Cum de nu i-a crăpat inima atunci nici azi nu-și poate explica, deși au trecut decenii din ziua aceea. Și doar râsul zgomotos al lui Dumitru, un frate mai mare cu trei ani decât Nicu, l-a scos din toropeală. Pe loc și-a dat seama că e o altă năzbâtie de-a ăstuia. Mereu îl băga în situații de risc, fără să-l întrebe de vrea sau nu băiatul. Într-o zi, când părinții lor plecaseră la târg, tot Dumitru l-a băgat într-un butoi cu apă și l-a afundat să vadă cât o să reziste el să nu respire. Un experiment, i-a spus el atunci. „Nu ești bun de nimic. Un prăpădit, un sfrijit, de ce țin părinții la tine chiar nu înțeleg deloc!?”

Dumitru, fratele mai mare, îl urăște de moarte pe cel mic

Și tot glume de genul acesta urmau cu regularitate. Îl pedepseau părinții pe Dumitru, rudele îl obrăzeau și ele ori de câte ori auzeau de vreo nouă ispravă de-a lui, dar nu-i păsa. Trecea un timp și altceva îi venea în minte. Și întotdeauna nu știu de ce anume Nicu trebuia să sufere. Mama lor, femeie cuminte și blajină la suflet, lăcrima deseori. Îl aduna pe fecior la pieptul ei și-l mângâia neîncetat, până se liniștea mezinul. Aveai impresia că fratele mai mare îl urăște de moarte pe cel mic. Era un fel de a se răzbuna pe Nicu pentru un lucru pe care nu-l înțelegea acesta.
Chiar când au ajuns flăcăi și se dădeau la fete povestea asta continua fără încetare. Era destul să-i placă lui Nicu de cineva, că se trezea tânărul că-l părăsește fata și pentru cine credeți? Pentru Dumitru! Fată pe care fratele mai mare o părăsea după ce făcea răul. Chiar la nunta lui Nicu – căci Dumitru s-a însurat după dânsul, acesta, una-două, îi lua la joc mireasa și n-o slobozea din brațele lui, de parcă nu era Nicu mirele. Începuse lumea să se şuşotească: adică ce se întâmplă, bre, se mărită cu unul, dar uite că altul o ține la pieptul lui? Dar biata mireasă nu putea să-și refuze cumnatul dacă o invita acela, tot de frica unui scandal.

Nicu, „bucăţică de soare” pentru maică-sa

Nicu nici nu putea reacționa – era o fire blajină și nu-i plăcea deloc să vadă în jurul lui oameni nemulţumiţi. Dacă era martor la vreo ceartă, se ferea să ia partea cuiva. Era împăciuitorul familiei și toată lumea se simțea confortabil dacă Nicu era prin preajmă. Avea un chip senin și un zâmbet care-i lumina fața. Mamă-sa îi zicea: bucățica mea de soare. Și nu trecea pe lângă feciorul acesta până nu-l atingea cu mâna. Poate pentru că era mezinul în familie sau poate că din cei patru copii acesta-i era mai drag căci semăna leit cu bunicul ei? Deși mai avea două fete mai mari, măritate demult și nepotăraie câtă frunză și iarbă, uite Nicu era mângâierea sufletului ei.
Abia hăt-hăt mai târziu, când se însurase și Dumitru și ajunsese om de afaceri în satul lor, la o beție crâncenă, i-a spus-o lui Nicu, cu răutate și zavistie a vorbit atunci: mă, te-au iubit părinții mai mult decât pe mine, te corcoleau, de parcă erai boț de aur. Era destul să te îmbolnăvești, că în jurul tău săreau toți – și surorile, și părinții, și buneii… Cu ce erai tu mai bun ca mine? Cu ce? Știi, am vrut să te omor, dar de fiecare dată se întâmpla să nu pot duce la sfârșit treaba asta. Mereu apărea cineva prin preajmă…

Dumitru ajunge om de afaceri în satul lui

Obida clocotea și atunci în el, deși părinții lor demult nu mai erau în viață. Vă spun că la beție a mărturisit asta și a doua zi, când a încercat Nicu să reia discuția, Dumitru s-a făcut prost și a zis că nu înțelege deloc ce vrea să spună frate-său. Că aiurit cum este din născare, i s-o fi părut ceva. Vă spuneam că Dumitru ajunsese om de afaceri în satul lui. Mai pe nimic a cumpărat pământul celor care nu aveau bani și nici putere să-l lucreze. A mai luat și în arendă cât a încăput în el, încât acum lumea lucra cu ziua la el dacă vroia să facă un ban în satul lor.
Și, încetul cu încetul, se îmbogățea omul și, cu cât avea mai mult, cu atât mai obraznic se purta cu sătenii lui. Ba nu le achita salariile la timp, iar celor de la care luase în arendă pământul le dădea ce-i trecea printre degete. Lumea nu-l avea la inimă pe Dumitru. Pentru bădărăniile lui și încăpăţânarea de a se pune deasupra tuturor îi ziceau „măgarul”. Nicu, pentru că era însurat și avea trei copii de ridicat, s-a angajat tot la frate-său. La început, era responsabil de hectarele cu legume, apoi, puţin câte puţin, l-a făcut frate-său stăpân și pe alte domenii în afacerea lui.

Lidia Bobână, APROPO Magazin, un supliment al ediţiei de marţi a ziarului JURNAL de Chişinău