Ştia că viitorul ei e legat de familia australiană care a primit-o ca pe una de-a lor
Într-o zi, n-a mai răbdat – și-a adunat hainele într-o pungă și a ieșit noaptea din casa lui Timofei. La șosea a oprit o mașină care a dus-o până la gară. A urcat în primul tren care ducea spre Chișinău. Ajunsă în capitală, Larisa le-a sunat angajatorilor ei din Australia. Din vorbă în vorbă, s-a interesat dacă ar primi-o la ei pentru o perioadă de timp, până se va angaja undeva. Acum, le-a spus ea, caut bani să pot ajunge în Australia. S-a întors la mamă-sa în sat și au pornit să vieţuiască ca și mai înainte. Atât că Larisa era tot mai des cu gândul la plecare. Era gata să facă orice numai să adune de undeva suma necesară de bani.
Foştii patroni îi trimit bani de drum
Se interesa din om în om de un loc de lucru, dar unde în satul ei sau în centrul raional să găsești ceva și încă bine plătit? Disperată era tânăra. Ajutorul însă i-a venit de unde se aștepta mai puțin. Tocmai din Australia. Foștii ei patroni i-au trimis suma necesară și îndemnul să vină cât mai repede. Pentru prima dată după ani și ani de zile a plâns de emoție Larisa. Doamne, cine erau pentru ea oamenii ceia? Niște străini, dar uite cât de repede i-au venit în ajutor!
Acum rămânea să facă ceva pentru mamă-sa, să găsească vreo rudă să caute de ea, dacă moare, s-o îngroape. Larisa se obliga să le trimită bani din Australia, imediat ce se angajează, iar după moartea mamei, casa să le rămână lor drept moștenire. Era o înțelegere între ea și nevasta unui verișor de al ei. Au întocmit documentul la notar și era gata de plecare fata când iată că apare acasă și fratele ei, cel dispărut în lume. Însurat era deja și purta în brațe un copil. Venise cu bani și cu gândul să se statornicească în sat și să deschidă o mică afacere.
Nevasta lui, tătăroaică de naționalitate, i-a plăcut Larisei. Așa că urma de acum încolo fratele ei să aibă grijă de mama. Firește că lumea în sat o condamna pe Larisa care, chipurile, de dragul banilor, lasă mama pe mâna unei străine, dar fata atâtea a auzit de la Timofei, ibovnicul ei din Călărași, că ceea ce spuneau sătenii ei n-o mai atingea deloc. Oare nu era ea cea cu inima de petică?! Adică trecea peste obide și insinuări cu ușurință, nu le lua în seamă, nu răspundea în niciun fel la cuvintele urâte ce i se spuneau, nu reacționa la insulte.
De ce s-a închis inima Larisei
De unde să bănuiască lumea asta din satul ei că Larisa în felul acesta se ascundea în carapacea ei anume ca să reziste tuturor ostilităților? Așa a învățat-o străinătatea, oamenii cu care s-a ciocnit ea, cutreierând globul pământesc. Ca să reziști durilor, persoanelor cu devieri psihice, morale, cu apucături criminale, trebuia să te conformezi într-un fel, să-ți ascunzi frica prin indiferenţă totală. Deși numai una ea știa ce-i în sufletul ei.
În primul an când se afla în Italia a îngrijit de un moșneag și avea acela obiceiul spurcat pe unde o prindea în casă s-o pună la perete și s-o bâjbâie. A încercat femeia să i se plângă fiului lui, dar acela doar glumea pe seama ei. Zi mulţumesc că te observă cineva, că te ia în seamă ca femeie. Și apoi nimeni nu te ține aici cu de-a sila. Pentru că nu avea acte în regulă, tăcea și înghițea. În ziua când a plecat de la moș l-a prins într-un colț al casei și i-a tras o palmă, apoi încă una și după aceea nu le-a mai numărat.
Știa că nu vor anunța poliția, a lucrat ilegal la ei, nu plăteau impozite, așa că puteau fi trași la răspundere și ei. Altă dată lucra într-o familie și îngrijea acolo de un copil bolnav. Stăpânii mereu o bănuiau că-i fură. Se trezea uneori pe la o bucată de noapte cu ei în odăița ei – veneau pe neașteptate să-i cotrobăiască prin lucruri. Firește că nu găseau nimic, își cereau scuze, ca peste o perioadă de timp situația să se repete. Ce inimă trebuia să ai ca să înduri această umilință?! Nu avea încotro, înghițea în sec, strângea din dinți, își ogoia sufletul doar cu o frază: nu ești acasă și nimănui aici nu trebuiești.
Larisa se întoarce în Australia
A început să se simtă mai bine când s-a angajat la circ. Își legalizase deja șederea în Italia, avea contract de muncă, sindicatul muncitorilor din ramură o proteja și poate că ar fi rămas acolo să muncească, dacă nu vedea Australia. Când a venit cu circul în țara asta, a simțit că aici e locul ei pe pământ. Nu-și putea explica de ce. A rămas să-și caute de lucru în regiune și a ajuns în familia ceea de fermieri. Nu erau oameni foarte bogați, creșteau vite pentru carne și aveau în gospodărie tot ce le trebuie ca să se descurce. În familia lor, după ani și ani de zile, a simțit Larisa că e om luat în seamă. Hărnicuță fata, tăcută, nu prea arătoasă, dar le-a plăcut de ea. Nu făceau deosebire mare dintre ea și celelalte slugi pe care le aveau în gospodărie. Atât că discutau mai puțin, fata noastră nu cunoștea limba și comunicau mai mult prin semne.
Larisa mi-a spus că între fiul lor mai mare, Jon, și ea exista o relație mai deosebită. S-au simțit atrași unul de altul chiar din primele zile. Bărbatul sărea una-două s-o ajute, își căuta de lucru prin preajma fetei și cei de ai casei nu puteau să nu observe treaba asta, făceau glume pe seama lor. Fiindcă Larisa nu le vorbea limba, nu înțelegea nimic din ce spun rudele băiatului. Credea că râd pe seama ei și, fiindcă era obișnuită cu asemenea atitudini, se închidea în sine și nu scoteai din ea nici o vorbă.
În localitatea australiană „sunt șase români – eu și copiii mei”
Hăt mai târziu, când să plece în Moldova să aibă grijă de mama ei bolnavă, Jon i-a mărturisit c-o place și a rugat-o neapărat să se întoarcă la ei. Iată de ce i-au trimis ei bani de drum și pentru ce o așteptau acolo. La o săptămână de la întoarcerea în sat a fratelui ei, Larisa și-a luat rămas bun de la mamă, sat, țară și s-a dus departe de tot fără gând de întoarcere. Ştia că viitorul ei e legat de familia australiană care a primit-o ca pe una de-a lor. După umilințele îndurate în Italia, după sărăcia de acasă, după vorbele usturătoare spuse de Timofei, auzi tu să-i zică om cu inimă de petică?! După toate acestea Australia era pentru ea raiul pe pământ.
Vă dați seama că și astăzi Larisa trăiește în țara de peste mări și țări, s-a măritat cu Jon al ei și au cinci copii. L-am cunoscut și eu pe Jon, când, într-o vară, și-a adus Larisa familia în Moldova. Unul din nepoții ei se însura și și-a chemat băiatul la nunta lui toate rudele plecate la munci peste hotare. Erau la petrecerea ceea atâția copii care vorbeau limbi diferite, dar, spre uimirea adulților, se înțelegeau bine între ei. Și irlandezi, și portughezi, și spanioli, și francezi erau acolo și, firește, italieni.
Doar una Larisa a ajuns în Australia. Când a ridicat paharul să le ureze mirilor de sănătate și belșug, a spus o frază care mi-a mers și mie la inimă. Locuiesc, zicea ea, în Australia, dar în localitatea mea sunt șase români – eu și copiii mei… Dacă vorbesc limba mea și au cetățenie română și cetățenia țării unde s-au născut, sunt stăpână cu ei peste două continente!
Lidia Bobână, APROPO Magazin
