Multe se mai întâmplă în viaţa noastră, lucruri absolut incredibile, dar, dacă stai şi le cercetezi, vezi că au o sămânţă de raţionament în ele. Mi-au povestit un caz nu demult, care pe mine una m-a lăsat cu gura căscată – o întâmplare de familie.

Eroii acestei poveşti adevărate sunt născuţi la Durleşti, o suburbie a Chişinăului, sunt oameni văzuţi în sat, gospodari şi, fireşte, descurcăreţi. Ioana şi Vasile Godonoagă – numele lor sunt schimbate, că aşa m-au rugat – aveau acum, de mai bine de treizeci de ani, o fată pe nume Nătăliţa. O au şi acum, dar măritată fiind, poartă un alt nume şi nici nu mai locuieşte la Durleşti, ci chiar în Chişinău.

Copil şi frate în acelaşi timp

Ei bine, istoria începe pe când Nătăliţa avea 16 ani, era încă elevă şi, de unde până unde, a rămas însărcinată. Părinţii n-au mai încercat să afle al cui este copilul, dar, ca să ascundă ruşinea de ochii lumii, ce credeţi că fac? O transferă la o şcoală serală aici, în Chişinău, îi caută o gazdă şi o scot din ochii sătenilor. Până atunci, fuseseră la un medic şi le-a spus că e periculos pentru copilă, la această vârstă, să facă avort, că, mă rog, pe viitor poate să nu mai aibă copii. Tot căutând ei o ieşire din situaţia aceasta, medicul a fost cel care le-a propus soluţia. Zice, oameni buni, lăsaţi-o să nască, dar ca să nu-i stricaţi fetei viitorul, mama copilei să spună tuturor că pruncul este al ei. Adică să simuleze graviditatea ca să nu stârnească bănuieli în sat. Aşa au şi făcut, fata, fiind la o sarcină înaintată, nu se arăta din loc prin sat, iar mama copilei simula graviditatea şi le spunea tuturor, sus şi tare că uite, na, la bătrâneţe o să-i mai nască lui bărbatu-său un fecior. Şi băiat a născut Nătăliţa, de la maternitatea din Chişinău au venit acasă cu pruncul, l-au crescut părinţii fetei, cu ea împreună, fireşte. Pentru că, de fapt, Nătăliţa a reuşit între timp să termine şcoala serală, a intrat la facultate, copilul era în preajma ei şi se ocupa de el tocmai ea, sora, chipurile, încât toţi cei care-i vedeau împreună o lăudau cât de grijulie este şi câte cadouri îi cumpără lui frate-său şi că-l scoate la plimbare. Peste tot unde-i vedea, împreună erau. Dar anii trec, creşte copilul, care-i spune Nataliei leliţă, bunicii mamă şi bunelului tată. După facultate, Nătăliţa se mărită şi foarte reuşit, de altfel, mai naşte doi copii, care-i erau lui Petrică fraţi. Dar de unde să ştie el, dacă leliţa tot leliţă era. Zic, anii trec, ajunge Petrică al nostru numai bun de însurat. Avea 24 de ani când şi-a adus acasă mireasa să facă cunoştinţă cu rudele.

Însurătoare cu bucluc

Buneii, între timp, murise unul după altul, rămânând băiatul stăpân în casă şi pe averea lor, a părinţilor, credea el. Leliţa Natalia, cu aceeaşi grijă faţă de dânsul, îl îmbrăca, îl spăla până la însurătoare şi, când a venit vorba de înţelegere pentru nuntă, părinţii miresei au dus toate tratativele cu ea. Poate că până ar fi închis ochii n-ar fi recunoscut că Petrică este copilul ei din flori, dar atunci, la înţelegerea aceea, a cuprins-o o emoţie de nedescris: îl tot mângâia pe cap şi spunea aşa, alandala: „Iată că se însoară şi băiatul mamei”. La început, celor de faţă le-a părut natural să ia aproape de inimă însurătoarea lui frate-său, dar când femeia tot ţinea una şi una: „băiatul mamei”, bărbatu-său o trăgea de mânecă şi-i spunea linişteşte-te, îi eşti soră, dar oamenii ştiu că Petrică n-are tată şi mamă, că-s morţi, sărmanii. Ne vom face noi datoria în locul lor. Şi atunci ea, care a tăcut atâţia ani de zile, îmi spunea în redacţie de parcă dăduse nebunia într-însa, se scoală şi le spune tuturor celor invitaţi la masă că ar vrea să mărturisească ceva. Vă închipuiţi şi dvs., o înţelegere de nuntă, rude la masă, tinerii – toţi cei prezenţi o privesc cu uimire: ei, ce are a le mai spune femeia asta? „Petrică, începu Nătăliţa, este o greşeală de-a mea din tinereţe, l-am născut din flori, un lucru pe care nu l-a cunoscut nici bărbatu-meu, că n-am avut curajul niciodată să i-o spun, şi nici părinţii mei, cât au fost în viaţă, nu mi-au dat voie să vorbesc cu băiatul astfel decât fiindu-i ca o soră. Dar azi, când se însoară, şi-a adus mireasă în casă, cred că între noi nu trebuie să mai fie taine. Şi-l rog să mă ierte dânsul, care a fost alături de mine, dar fiu nu i-am spus, să mă ierte şi bărbatu-meu, care douăzeci de ani a fost lângă mine, dar n-a ştiut nici el, vreau ca Sandu şi Marina, ceilalţi fraţi al lui, să ştie ca îl au pe Petrică frate de sânge.”

Happy-end

S-a lăsat o tăcere de mormânt şi tot mai apăsătoare era, încât femeia n-a mai rezistat şi a ieşit din cameră. În seara aceea, îmi povestea ea în redacţie, am umblat pe drumuri ca o buimatică, mă gândeam că feciorul n-o să mă ierte niciodată că i-am stricat înţelegerea de nuntă şi că l-am făcut de ruşine în faţa rudelor, că n-o să mă ierte nici bărbatu-meu, cu care am trăit atâţia ani şi ani frumoşi şi avem copii comuni, zicea ea, că se blestema pentru c-a luat-o gura pe dinainte, dar zău, doamnă Lidia, nu ştiu ce a fost cu mine, ziceam că, dacă nu mărturisesc atunci, n-am s-o mai pot face niciodată.
În zori, s-a întors la casa părinţilor ei şi i-a găsit pe toţi grămăjoară ca în momentul în care plecase. Erau atât de îngrijoraţi să nu i se fi întâmplat ceva, că toate celelalte nu mai aveau importanţă.
Mi-a permis Nătăliţa să vă povestesc toate acestea, vă spun, le-am schimbat numele, doar cu gândul că cei de-o vor auzi să ştie că o greşeală trebuie mărturisită, oricât de ascunsă ar fi, şi consecinţele ei trebuie să le suporţi. Pentru dvs. mai spun doar atât: e bine la dânsa în familie şi are de acum şi o nepoţică ce-i poartă numele.