Sunt trişti. Locuiesc într-o căsuţă bătrânească la o margine de sat, situată pe un vârf de deal într-un peisaj care îţi taie respiraţia. Dealul Drăguţei în față, o sprânceană de pădure chiar în colţul grădinii, în vale, Nistrul îşi duce domol apele, pe cealaltă parte de râu, se vede ca în palmă cufundat în verdeață satul ucrainean Subutăuca.

Priveam aceste locuri la portiţa şi gardul din nuiele înjghebate de gospodarul casei şi a răsărit în mintea mea casa Tincuţei şi a lui Onache Cărăbuş din „Povara bunătăţii noastre” de Ion Druţă. De aici, aşa cum zicea Onache, se vede în toate patru zări şi e atâta cer, atâta soare şi atâta libertate! Pe această gură de rai a satului Tătărăuca Nouă, raionul Soroca, îşi deapănă zilele o familie tănără, cu un lot destul de mărișor în jurul casei, plin cu de toate și foarte bine îngrijit. E vorba de familia Svetlanei și a lui Igor Oloi, care de când li s-a născut Victoriţa, de mai bine de patru ani și jumătate, mai speră la o minune. Se gândesc și trag nădejde că va veni timpul când sănătatea micuţei se va ameliora măcar parțial.

La patru ani și jumătate cânărește şase kg

Le este greu să-și amintească de ziua în care au aflat că i s-a pus un diagnostic atât de sever. Svetlana își exteriorizează emoțiile, vorbește cu ochii în lacrimi. Igor vrea să pară puternic, rațional și încearcă să fie calm când spune că e împăcat cu situația. „Care e diagnosticul?”, i-am întrebat. „Are mai multe… E de ajuns să vă spun că, la patru ani și jumătate, cântărește doar șase kilograme, că nu se ține pe piciorușe, că o hrănim prin năsuc, şi nu prin guriță. Medicii ne-au spus că e traumă pe viață”, mi-a răspuns cu un oftat adânc Svetlana.

Iar Igor, dus pe gânduri, a adăugat: „Toată perioada sarcinii ni se spunea că fătul se dezvoltă normal. Durerile facerii au apucat-o pe soție acasă cu ceva timp înainte de a ajunge ambulanța. Copilul ieșea deja la lumină. Nu știm ce s-o fi întâmplat și cine e de vină, dar drama o trăim noi. Nu dorim nimănui să treacă prin astfel de durere. Am visat, ne-am făcut planuri și ne-am imaginat cum o să o creștem, dar visul nostru s-a spulberat…”.

El sărac și ea săracă, la amândoi viața li-i dragă

Povestea de dragoste a acestor tineri părinți a început într-o primăvară acum șase ani. Igor, copil părăsit de tatăl său la numai trei luni, crescut și alinat de bunica sa și un unchi de pe linia mamei, căci maică-sa se recăsătorise cu un bărbat care nu îl agrea pe micuț, s-a îndrăgostit de Svetlana la prima vedere. Fata avea 16 ani atunci, iar el – 22 de ani. Au făcut cunoștință la o discotecă. L-au cucerit frumusețea chipului și dulceața vorbelor. A înțeles din prima clipă că anume ea îi este perechea hărăzită de Dumnezeu. O sorbea din priviri, îi înghițea fiecare cuvânt. Iar când a aflat că are o soartă asemănătoare cu a lui, că a crescut și ea fără tată, a zis că nimic nu este întâmplător pe lumea asta.

Ca să nu sperie norocul, se întâlneau în taină fără să se destăinuie prietenilor. În timpul dansului făceau înțelegerea, ea pleca prima de la discotecă, iar el o ajungea din urmă și o conducea până acasă. Nu s-au întâlnit mult. Peste câteva luni, a cerut-o în căsătorie. Au făcut o nuntișoară modestă. Nașul lor le-a dăruit la nuntă un vițel pe care l-au crescut, apoi l-au vândut și și-au cumpărat căsuța din marginea satului, care i-a costat 6000 de lei. Aveau cuibul lor și se credeau cei mai fericiți de pe pământ.

Nopți și zile de durere

A fost o surpriză plăcută când Svetlana a aflat că e însărcinată, pentru că ambii își doreau un copil. Bucuria lor a fost și mai mare când au aflat că este fetiță. Igor voia mult să aibă o fiică. O vedea deja în rochițe cu dantele, îi împletea imaginar cosițele. Dar s-au abătut nopți și zile de durere, drumuri nenumărate la Chișinău pe la medici. De când a venit pe lume Victorița, acest cuplu tânăr nu a fost nici la o nuntă, nici la o cumetrie sau zi de naștere, nu au ieșit cum ieșeau cu prietenii la iarbă verde. E ca și cum au căzut într-o prăpastie. „Suntem legați de casă. Nu putem să o scoatem afară pe Victoriţa ca să nu răcească cumva. Stă mititica numai în casă și numai pe pastile. Dacă nu-i le dăm, poate să nu doarmă și o săptămână. Până la doi ani, nu a râs deloc. Dormea câteva ore pe zi. Cum se trezea, o ținea tot o gură până adormea din nou…”

Zile și nopți, lună de lună, au tot așteptat tinerii părinți să vadă pe fața fiicei măcar o adiere de zâmbet. „Oare chiar atât de mare e durerea încât nu poate mititica nici să zâmbească?”, se întrebau necăjiți. Într-o seară, pe când Svetlana se întorcea de la o rudă, iar cerul era presărat cu stele, o stea a strălucit foarte tare, apoi s-a risipit în văzduh, a căzut cu alte cuvinte. Gândurile îi erau la zâmbetul mult așteptat al fetiței. În acele clipe și-a zis: „E un semn. Fata mea o să zâmbească”. Peste o săptămână, Victorița i-a bucurat într-adevăr cu primul zâmbet, apoi cu gânguritul ei.

Ca pe un dar de la Dumnezeu

E dureros să vezi această mică făptură de patru ani și jumătate rămasă în dezvoltare. Le-am zis că poate le-ar fi mai ușor dacă ar da-o la un centru de plasament. Igor a sărit ca ars: „Doamne ferește! Nu o mai dau să stea flămândă pe undeva. Să fie lângă noi. Cum o da Dumnezeu. Asta-i floricica mea, floricica noastră. Când mă mai duc cu ziua la lucru sau în altă parte, nu am răbdare să ajung mai repede acasă să o strâng în brațe. Sunt fericit că o țin în brațe chiar dacă inima poate mi se rupe în bucăți. E crucea pe care trebuie să o ducem…”. Nu există pansament pentru suflet. Svetlana, ca mamă, a găsit forța necesară pentru a depăși momentele cumplite. Practică desenul. Această ocupație e pentru ea o formă de terapie care o ajută să se elibereze de durere.

P.S. Îndemnul de a merge și a face cunoștință cu această familie a venit din partea preotului Mihail Sârbu, care mi-a spus la telefon: „Nu au cerut niciodată nimănui nimic. Se descurcă cum pot. Trăiesc mai mult din pensia micuței și ajutorul social, care trece puțin peste 1200 de lei. Dar ei fac tot posibilul ca să se bucure de viață. Nu se plâng și încearcă să îi ofere micuței toată dragostea. Au primit-o în casă și în suflet nu ca pe o povară, ci ca pe un dar de la Dumnezeu. Pentru demnitatea de care dau dovadă merită tot respectul nostru și dacă putem să le întindem și o mână de ajutor, să o facem. Căci apoape toți banii pe care îi primesc îi dau pe medicamente și drumurile făcute periodic la Chișinău. Uneori ajung că nu au o bucată de pâine pe masă…”

Dacă ați decis să ajutați această familie tânără, luați legătura cu ea la nr. de telefon 060187470.

P1730279 – Svetlana, Victoriţa, Igor Oloi
P1730272- Igor şi Svetlana la prăşit pe sectorul de lângă casă
P1730265 – Desenul- o terapie penu Svetlana
P 1730289 -Poarta meşterită de Igor