Akasma, trandafirul alb al Dorinei și al turcului Mehmet

Se interesa de slugile stăpânului și iată că nu s-a împlinit nici anul și a ajuns să îngrijească de casa unui turc chiar din cartierul unde locuia. Nu primea bani mulţi, dar condițiile de viață erau altele. În casa asta a slujit trei ani și poate că ar fi rămas și mai departe la ei, dar iată că stăpâna, din senin, porni s-o bănuiască că ar fi în dragoste cu soțul ei, lucru neadevărat, de altfel. Dar unde este bănuială, nu mai este viață, așa că Dorina s-a dus în altă parte. Îngrijea în familia nouă de doi copii și o soție bolnavă.

Dorina ajunge amanta patronului

Turcul venea serile obosit de la birou și nu era în stare nici să comunice cu cei de-ai casei. Dorina gătea ce deprinsese din bucatele turcești, dar mai mult ce învățase de la maică-sa de acasă. Intrase în familia ceea o străină și ajunsese până la urmă un membru al ei, atât de mult țineau toți la ea. Pentru că era harnică, înțelegătoare și cuminte. Între timp, moare nevasta turcului. Cum s-a întâmplat n-a mai aflat mama Dorinei, dar fiica ei ajunsese țiitoarea „busurmanului”, cum îi zicea bătrâna.
I-a născut și o fetiță, pe care Mehmet i-a adus-o în Moldova când împlinise copila cinci ani. Avea de gând bărbatul să se însoare cu o tânără colegă de serviciu și aceea i-a pus condiția să se dezbare de copii. Pe cei legitimi, de la prima nevastă, i-a dus la părinții ei. A promis să-i ajute cu bani. Pe Akasma a adus-o în Moldova. I-a lăsat bătrânei două mii de dolari și din ziua aceea nici fata și nici bătrâna nu l-au mai văzut pe Mehmet.

Rămasă orfană, Akasma e crescută de bunică-sa

Cât au ținut banii, au mai trăit cum au mai trăit bătrâna și nepoata, dar când s-au sfârșit din nou a prins sărăcia putere în casa lor. Akasma, trandafirul alb al Dorinei și turcului, creștea ca oricare alt copil la vârsta ei, atât că era smeadă la față și avea doar ochii albaștri ai maică-si. Îi spuneau în sat Asia, era un nume pe înțelesul tuturor. Când a dat-o bătrâna la școală, fata se descurca destul de bine în limba mamei. Era un copil isteț și destul de drăguț pentru vârsta ei. Un ajutor de neînlocuit pentru bunica ce se tot împuțina la trup și la puteri.
Când împlinise doisprezece ani, Akasma își pusese deja pe spate toată gospodăria lor, e adevărat că nu aveau prea multă avere și nici vite la casă, dar de lucru oricând se găsea câte ceva. Fata și cumpărături făcea, grădina o lucra cu încetul, la școală era silitoare încât mereu era dată drept exemplu. Un lucru de nimic le lipsea – banii care le-ar fi asigurat un trai decent. Umbla Akasma în hainele purtate de alții, se încălța tot așa din ce-i revenea de la vecini. Uneori avea grijă școala să intre fata la 1 septembrie în clasă cu ceva nou – cadouri venite de la sponsori și fundații de caritate. Era pentru ea atunci o adevărată sărbătoare!

Safta moare în braţele nepoatei

Vă spuneam că tatăl Akasmei din momentul plecării din țară n-a mai căutat-o niciodată. În câteva rânduri a mai trimis ceva bani și o scrisoare cu fel de fel de explicații și păreri de rău. A lăsat o adresă, în caz de mare nevoie, cum să-l găsească, dar se descurcau singure fetița și bunica ei. Atât că anii treceau, iar bătrâna devenise mai neputincioasă. Cu câteva luni înainte să moară, nu s-a mai ridicat din pat. A căutat de ea nepoata și medicul din sat, căci rude apropiate nu aveau în localitate, iar cele care mai rămăseseră se înstrăinaseră demult de Safta.
A murit bătrâna într-o primăvară devreme. Și-a găsit odihna în cimitirul satului alături de bărbatul ei. Akasma împlinise 17 ani și era pe cale să termine școala. Vă spuneam c-o strigau Asia, iar dacă se supărau îi spuneau turcoaica. Era la vârsta ceea o fată drăguță de tot, isteață și descurcăreață. După moartea bunicii ei, avea grijă de gospodărie ca un bărbat. Trăia din indemnizația de la stat și cu ce mai creștea în grădină. Se descurca mai binișor pe timp de vară, mai greu îi venea iernile, care, de la un timp, îi păreau tot mai geroase.

Fraţii Akasmei o găsesc şi o cheamă la ei în Turcia

Într-o zi, răsfoind prin documentele bunicii, iată că dă de adresa tatei și fata ia și-i scrie un răvaș în Turcia, în care-i povestește despre ea, că a rămas singură, că trăiește greu și că, dacă ar putea el s-o ajute cu ceva până iese ea din nevoi, i-ar mulțumi până la moarte. A trimis Akasma scrisoarea și s-a pus pe așteptat. Dacă au trecut două luni și n-a primit nimic, fata s-a lăsat păgubașă. Era timpul să se gândească că intră în altă iarnă fără lemne și cărbuni. Căci de ale gurii a mai făcut niște rezerve, în rest poate n-o s-o lase lumea să se prăpădească.
Avea de gând să facă o facultate și să vină în satul ei învățătoare. Dacă va avea un salariu, nu mai moare ea de sărăcie. Colectivul pedagogic o susținea și chiar directoarea i-a promis că-i ține un loc. Ceea ce-și punea în gând Akasma erau lucruri ușor de atins. În toamnă, era deja studentă. Se mutase la cămin, avea bursă, iar după lecții lucra la cantina Universității. Acolo au și găsit-o frații ei veniți tocmai din Turcia să-și cunoască mai bine sora și s-o ducă la ei acasă.

„Voi veni neapărat, doar să mă pun pe picioare”

Între timp, murise Mehmet și copiii ajunseseră moștenitorii lui. În testament a fost pomenită și Akasma cu o sumă nu prea însemnată de bani – doar zece mii de dolari îi reveniseră de la tatăl ei. Pentru fată suma era imensă, generoasă, neașteptată. A și depus banii pe un cont în bancă să-i poată ridica oricând va avea nevoie. A refuzat în anul acela să plece cu frații ei în Turcia. Voi veni neapărat, le-a spus ea, doar să mă pun pe picioare și să fiu stăpână pe soarta mea.
Au trecut anii… Akasma e profesoară de limbi străine în satul ei, e măritată și crește doi copii. Bărbatul ei, șofer de meserie, lucrează în Rusia la construcții. De foame nu suferă familia Akasmei, dar nici în mare belșug nu trăieşte, așa cât să le ajungă de la o lună la alta. În Turcia n-a mai ajuns pentru că se cereau bani de drum, cheltuieli suplimentare pe care nu era în stare să le acopere.
Lidia Bobână, APROPO Magazin