S-ar fi cunoscut din faşă şi ar fi prieteni, dacă la cei câţiva anişori ar fi ştiut unul de altul. Dar aşa s-au născut în diferite colţuri ale satului şi s-au întâlnit abia în clasa întâi.

În cei zece ani de şcoală Ion Munteanu şi Vasile Drăgan erau nedespărţiţi. S-au obişnuit cu asta părinţii, s-au obişnuit pedagogii din şcoală şi mai ales elevii din clasa lor. S-a întâmplat să se certe odată Vasile cu Ion şi toată clasa suferea înstrăinarea lor ca ceva nefiresc. Iar ei suportau cearta ca o boală. S-au împăcat atunci şi niciodată mai apoi n-a fost vorba de vreo neînţelegere între ei. Ca să nu se despartă la admitere, au aplicat la aceeaşi instituţie de învăţământ numai la facultăţi diferite. Şi doar repartizarea i-a despărţit pentru o perioadă mai îndelungată. Nici vorbă, se întâlneau în zilele de odihnă, dar cu timpul tot mai rar, fiindcă erau antrenaţi în activităţi ce necesitau tot mai mult timp. Unul era învăţător de istorie în sectorul Comrat, altul economist într-o gospodărie agricolă din sectorul Donduşeni. Şi depărtarea dintre aceste localităţi ne le permitea întâlniri dese. Oricum, când s-a însurat Ion Munteanu cu o fată din Sauca, în capul mesei, alături de mire era şi prietenul cel mai bun, “fratele meu”, cum îl prezenta Ion. Să vă mai spun una – când a pornit să-şi facă casă Ion, mai tot salariul lui Vasile mergea încolo. Trăia din te miri ce. Se gândea că atunci când îi va veni şi lui rândul, prietenul se va arăta tot atât de înţelegător şi săritor la nevoie. Dar nu bănuia Vasile ce soţie are Ion, cât de zgârcită şi egoistă era. Şi apoi, nici nu-i plăcea dumneaei prietenia dintre soţul ei şi Vasile, un sărăntoc şi nici din neamuri alese ce i-ar face cinste. Pentru că, într-adevăr, Vasile Drăgan era din ţigani. Dar ce are una cu alta, dacă ei se înţelegeau atât de bine! Erau atât de apropiaţi sufleteşte, că nici cei de un sânge nu ar fi găsit atâtea lucruri în comun să-şi spună.
Stela, de câte ori mergea la socru, nu întârzia să le zică: “Ce-i şi cu Ion ăsta al meu că n-a găsit într-un sat aşa de mare decât să se împrietenească cu un ţigan”. Şi vorbele s-au auzit. Şi l-au durut mult pe Vasile. Îşi cunoştea prietenul, dar o bănuială tot îl rodea, dar dacă aşa gândeşte şi Ion? A venit vremea să se însoare Vasile. A găsit o fată la Vulcăneşti, învăţătoare şi au făcut o nuntă, pentru că era din neamuri şi una la părinţi. Când colo, la nunta lui vine Ion singur. “Dar Stela unde-i?”, întreabă prietenul. “E bolnavă şi n-am vrut s-o târâi la un drum atât de lung”. Au petrecut de minune. I-a plăcut lui Ion soţia lui Vasile. Şi harnică, şi frumoasă, şi plăcută în relaţiile cu alţii. La nunta lor şi-a cinstit socrii ca şi pe părinţii ei, deşi se vedea de la o poştă că sunt sărmani şi că din ţigani se trag. Dar şi-a zis, o dată ce mi-a plăcut băiatul şi-l iau de bărbat, şi neamurile lui ar trebui să-mi fie dragi.
S-au stabilit cu traiul la Vulcăneşti şi timp de şase ani Viorica i-a născut trei copii roşcovani şi vioi ca şi bărbatu-său. Buneii Ileana şi Grigore nu-şi mai încăpeau de mândri ce erau.
Dar să vezi cum e şi soarta asta! Ion şi Stela şi-au ridicat casă frumoasă, aveau de toate în gospodărie, maşină şi-au cumpărat, dar ceva nu se lega în viaţa lor de familie. Nici copilul care se născuse, hăt la câţiva ani de căsnicie, nu le aducea bucuria unei împliniri. Se înstrăinau tot mai mult şi mai mult. Stela, care lucra educatoare la grădiniţă, s-a încurcat până la urmă cu un învăţător de educaţie fizică şi când s-au pornit vorbele în lung şi în lat, de nu mai puteai ascunde acea legătură, l-a poftit pe Ion să plece din casa ei. Vedeţi, până la urmă casa era a ei, deşi o construise pe banii bărbatului şi pe ai lui Vasile.
Şi-i scrie Ion scrisoare prietenului Vasile: “Uite, bre, divorţez, soţia mea se mărită cu altul şi nu ştiu încotro s-o apuc de scârbă şi ruşine…” “Vino la mine, îi răspunde Vasile. Te angajăm la lucru şi până vei avea colţul tău, vei locui la noi”. Părinţii lui Ion Munteanu aflaseră toată daravela hăt târziu, când au observat că nu mai trage feciorul lor acasă.
S-a pornit moş Isaie la drum să vadă ce li s-a întâmplat. Şi acolo, în casa lui fecioru-său găseşte bărbat străin. Mare le-a fost necazul. În primul rând că a lăsat casa şi s-a pornit pe aiurea, că nepotul, deşi e a lor, n-or să-l mai vadă poate niciodată. Zic, atâta scârbă aveau în suflet, că tuşa Mărioara a căzut la pat. Când o întrebau fiicele, ce ai mamă, ce te doare, să chemăm un medic poate, ea le răspundea că de inimă rea nu te vindecă nimeni. În timpul acesta Vasile, fără ştirea lui Ion, le scria părinţilor lui scrisoare şi i-a anunţat că e la dânsul prietenul, că lucrează, cu timpul se va aranja şi cu traiul şi că moş Isaie şi tuşa Mărioara n-ar trebui să le ia pe toate aşa aproape de inimă. Că în viaţă se întâmplă necazuri şi mai mari, rămân oamenii calici şi tot se descurcă, dar el frumos, sănătos, cu specialitate se va aranja fără nici o problemă. Şi tot aşa, fără ştirea lui Ion le scria bătrânilor scrisori, spunând că băiatului lor îi e ruşine de ce s-a întâmplat şi nu poate să le scrie el, dar o face Vasile în locul lui şi să-l creadă pe cuvânt.
Scrisorile lui Vasile erau aşteptate în familia lui Isaie Munteanu cu aceeaşi nerăbdare, de parcă ar fi fost de la propriul lor copil. Şi a sosit timpul când Vasile i-a anunţat că vin în sat şi că Ion va fi cu el.
Între timp şi-a venit în fire şi tuşa Mărioara şi s-a gătit de sosirea fiului ca de-o mare sărbătoare. Dar îl aştepta mai mult pe Vasile să-l iscodească ea muiereşte ce-i în sufletul feciorului lor, că de la Ion al ei nu scoate nimic. Îl ştie tăcut şi închis în sine şi că mai bine moare decât să le spună ceva şi să-i amărască pe bătrâni. S-au făcut şi ei că nu ştiu nimic ce s-o fi întâmplat cu feciorul lor, că e despărţit, că femei-sa trăieşte cu altul. Şi-au zis că până nu le spune el, n-au ce se amesteca.
Dar pentru că păstrau într-un sertar scrisorile de la Vasile, aşa a vrut întâmplarea să fie că le-a descoperit Ion pe când căuta nişte chibrituri. Şi-a dat seama că bătrânii ştiu totul. S-a apropiat atunci de Vasile faţă de toţi mesenii şi l-a îmbrăţişat bărbăteşte. “Mi te-ai arătat prieten bun încă o dată, îţi mulţumesc, frate. Să nu fi fost tu şi familia ta atât de prietenoasă, mi-ar fi fost mult mai greu să trec peste necazul meu, dar aşa te am aproape şi cu sufletul şi cu fapta. Nu ştiu când voi putea să te răsplătesc pentru dragostea ce mi-o porţi atâţia ani de zile”.
Când vă vorbesc acum de această prietenie pusă la încercare nu o dată, mă gândesc la acei oameni, care pentru interesul său se leapădă nu numai de prieteni, dar şi de fraţi, şi de părinţi, şi de neamuri, uneori şi de ţară şi chiar de credinţa lor. Pentru că a te declara prieten nu e de ajuns, trebuie şi s-o dovedeşti prin toate faptele tale şi prin toate gândurile. Un proverb francez spune că cea mai frumoasă vârstă a prieteniei este bătrâneţea ei.