Atâta mângâiere avea Mihail, că s-au cumințit cu anii și feciorii lui mai mari

Între timp, au crescut și cei doi băieţi mai mici ai Larisei și s-au dus din sat la facultăți. Unul s-a făcut medic și lucra la Spitalul Clinic Republican – mândria părinților acel copil. Celălalt băiat a terminat dreptul și era avocat într-o firmă privată. Acum părinții și bunicii își puseseră toată speranța în băieții aceștia. Vă mai spun că au pus mână de la mână și le-au cumpărat apartamente la Chișinău. Așteptau cu nerăbdare să se însoare.

Se îmbolnăveşte mama băieţilor

Ceilalți feciori mai mari, chiar dacă nu călcau prin sat, oricum știau ce se întâmplă în familia părinților și bunicilor. Din când în când, se întâlneau la Chișinău ba cu unul, ba cu altul din localitatea lor și-i rugau să le transmită părinților salutări. „O să venim acasă când o să se aștepte ei mai puțin”, ziceau ei.
Cu anii, Mihail în loc să se mai ogoiască din muncă o ținea ca în tinerețe – se trezea devreme și trebăluia la școală și în propria gospodărie până dădea în brânci. Deși băieții aveau lefuri și-i ajutau cu bani lună de lună, obișnuința era mai tare decât îndemnul copiilor să mai lase din muncă. Mai rău cu Larisa. Cam bolnăvioară femeia în ultimul timp și îngrijorat era Mihail, mai ales după ce fecioru-său l-a prevenit că slută-i treaba. Nu o dată a internat-o la spitalul unde lucra, au consultat-o colegi de ai lui, specialiști cu renume, dar sănătatea femeii era șubredă de tot. De scârbă, zicea ea, s-a distrus.

Părinţii nu ştiu nimic despre fiii mai mari

Ca orice mamă, spera că cei mari vor prinde la minte și vor veni acasă. Slabă nădejde, căci de la un timp nu se mai auzea nimic despre ei. Atâta știa Larisa că împreună au plecat la lucru în Ucraina. Mai vorbea lumea în sat că au ajuns mineri. De-i adevărat sau nu, rămânea de văzut. Ar fi vrut femeia să le scrie, să afle de n-au vreo schimbare în viața lor – s-au însurat poate, au copii. Cel mare în toamnă punea mâna pe 40 de ani, iar ceilalți doi nu erau departe de el.
Și apoi, se întreba femeia: ce rău le-a făcut ea și bărbatu-său sau buneii, de-au rupt-o cu satul și familia? Suferea și Mihail, dar n-o dădea pe față. Nici cu Larisa măcar nu discuta, darămite cu părinții lui. Aceia o țineau una și bună: tu ești de vină, Mihail, și nimeni altul. „Am vrut să fie cum e mai bine”, se îndreptățea feciorul. În ultima vreme necăjit de tot era bărbatul – Larisa nu se mai ridica din pat. Slăbise de nu mai rămăsese din ea decât ochii.
Știa Mihail de la băiatul său doctor că zilele nevestei sale sunt numărate. Au trăit împreună peste 40 de ani și uite că veni vremea să se despartă. N-a cunoscut în viața sa altă femeie și nici nu-i părea rău de asta. S-au luat doi copii la minte și au îmbătrânit frumos alături. Dacă și s-au certat vreodată n-a mai aflat nimeni. Ea nu alerga la mamă-sa să se plângă și nici el nu s-a jeluit vreodată la ai lui. Doar cei trei băieți mai mari le-au adus necaz.

Consulatul Ucrainei îi găseşte pe toţi trei

Și-aducea aminte Mihail cum se ducea cu torbele pline când la unul, când la altul la pușcărie. A sperat că, dacă ies de acolo, oameni vor fi, dar pesemne n-a fost să fie. Și uite că acum îi moare nevasta, cum să-i aducă oare acasă să-și ia rămas bun de la ea, cum să-i îndulcească femeii ultimele zile din viață? La asta se gândea bărbatul. În deznădejdea lui, întreba pe fiecare gata să-l asculte cum oare să facă să-și găsească feciorii.
L-a sfătuit unul să se adreseze la Consulatul Ucrainei la Chișinău. Poate că au vreun serviciu cu plată pentru căutarea de persoane, dacă nu au, știu ei mai bine cum să-i găsească dacă se află pe teritoriul țării vecine. Așa a și făcut Mihail. „Îmi moare nevasta și vrea să-i vadă. Au dispărut de atâția ani și nu știu nimic de ei, îi lămuri el.” Cei de la consulat s-au implicat prompt pentru a rezolva problema lui Mihail și, într-o săptămână, i-au găsit pe moldovenii noștri într-o localitate minieră.

Fiii rătăcitori vin la căpătâiul mamei muribunde

Tăiau marmoră. Toți trei erau în orășelul acela, toți trei căsătoriți cu ucrainence și doar unul din ei nu avea copii. Au ajuns în sat la timp. Larisa mai era în viață. Că s-au îmbrățișat ca rude apropiate după atâția ani de înstrăinare, e puțin spus. Că s-a plâns pe săturate tot mare lucru nu era. Nepoții treceau din brațele buneilor în cele ale străbuneilor, că mai n-au stat de loc pe picioarele lor. Un lucru voia să-i întrebe Mihail – oare cum de au putut trăi atâția ani departe de dânșii? Dar se temea să nu trezească amintirile, vrajba și neînțelegerile de odinioară…
Moartea Larisei a șters parcă orice urmă de înstrăinare între Mihail și feciorii mai mari. După înmormântarea mamei, ei au mai rămas în sat vreo două săptămâni. Neamurile veneau la casa lor mai în fiecare zi, amicii din copilărie, cu care se împrieteniseră odată băieții lui, nu mai ieșeau din curte. Uneori împreună cu familiile se adunau la frigărui la poalele pădurii, căci sat de codru era localitate ceea și se depănau amintiri, se glumea și se bea pe săturate.
Avea impresia Mihail că nimeni, în afară de dânsul, băieţii mai mici și părinții lui, nu-și mai amintește că Larisa zace în cimitirul satului. Atâta mângâiere avea și el că s-au cumințit cu anii și feciorii lui mai mari.