Fericirea este singurul lucru bun. Locul unde să fii fericit este aici. Timpul pentru a fi fericit este acum. Felul de a fi fericit este să-i faci pe alţii fericiţi.

Acest motto l-am luat pentru povestirea ce urmează. O istorie de viaţă puţin neobişnuită pentru că şi omul despre care vă vorbesc este într-un fel deosebit. Îi zice Ion Casian şi de profesie e şofer. Are 48 de ani, nu e căsătorit şi nici nu are de gând vreodată, cum s-a exprimat el, să facă prostia asta. Motivul e că părinţii lui au trăit foarte rău în familie, a fost martor la certuri, bătăi, insulte, care i-au tăiat pofta pentru totdeauna să facă încercarea de a se însura. Nu bea şi nu fumează, dar are o pasiune foarte frumoasă: creşte flori şi dintre cele mai exotice, corespondează cu biologi renumiţi, care au aceeaşi pasiune ca şi el.

Însoţitoarea de vagon

Asta a fost până acum două luni. Şi nimic neobişnuit aici, dar iată că acum două săptămâni mă vizitează Ion la redacţie şi-mi povesteşte întâmplarea ce urmează.
Corespondând cu o crescătoare de flori din Riga, aceasta îl invită la ea şi porneşte bărbatul nostru în călătorie. Pe drum el observă că însoţitoarea de vagon e plânsă. Ar fi vrut s-o întrebe ce s-a întâmplat, dar cum să te bagi tu în sufletul omului, deşi inima îi spunea că femeia poate i-ar fi spus ce-o doare. Într-un târziu, a intrat în vorbă cu dânsa şi ea, de la una la alta, i-a spus şi necazul.
Sora ei a fost măritată în Ucraina, unde trăia cu un bărbat care, după ce că bea de stingea, mai era şi arţăgos. Întorcându-se într-o seară beat acasă, a luat-o la bătaie şi din acea bătaie i s-a tras şi moartea la o săptămână. I-au rămas cinci copii, dintre care cel mai mare are astăzi 14 ani. Sora asta, care este însoţitoare de vagon, era peste seamă îngrijorată ce-o să fie cu copiii, pentru că, spunea ea, i-ar fi luat la dânsa, dar nu are unde, că trăieşte în gazdă şi e mereu pe drumuri, dar să lase lucrul la Căile Ferate şi să se ducă să trăiască cu copiii în Ucraina, tot nu putea, pentru că sora ei locuia în casa socrilor, iar aceştia nu aveau ochi să vadă nici un neam de-al lor. Cu atât mai mult acum, când fiul lor a fost arestat şi judecat pentru moartea soţiei.

Un om de aur

Ion Casian o asculta, o consola şi era încă departe de gândul şi fapta pe care avea să le săvârşească mai târziu.
A ajuns la Riga, şi-a cumpărat seminţe de flori şi iată că, în drum spre Moldova, urcă în acelaşi tren şi în acelaşi vagon. Fireşte, însoţitoarea era tot Tatiana. S-au întâlnit ca vechi prieteni şi o întreabă Ion ce-i cu copiii soră-sii. Fata zice că, fiindcă sunt minori şi bunicii copiilor – bătrâni, cei de la Direcţia de învăţământ din orăşelul cu pricina vor să-i ducă la o şcoală-internat, până se întoarce tatăl lor de la puşcărie. Şi iată că atunci, din senin, el o întreabă: “Tatiana, tu ai putea să mergi cu mine până la copiii ăştia?” “Da, spune fata, mă duc la ei chiar săptămâna viitoare. Să le mai duc ceva de mâncare şi îmbrăcăminte”. “Merg cu tine, îi spune Ion, şi-i dă numărul lui de telefon”. Tatiana, fireşte, nu ştia ce gânduri nutreşte bărbatul, se mira şi ea, că e curios să-i vadă nepoţii, că a luat atât de aproape de inimă istoria vieţii surorii ei.
A plecat în Ucraina în săptămâna când au convenit şi, ajunşi la faţa locului, Ion se arăta foarte interesat de viaţa copiilor şi, oricât de mult ţineau la tatăl lor, ar fi dorit să plece din satul de baştină în Moldova. S-a interesat dacă mai au rude în afară de tată şi bunici în Ucraina. Şi Tatiana se mira şi se tot mira şi nu înţelegea de ce atâtea întrebări, oricum se hotărâse de-acum că băieţii vor merge la şcoala-internat. Ion o trage la o parte şi-i suflă la ureche: “ştii ce, Tatiana, spune-le că iei tutela asupra copiilor, ţie or să ţi-i dea, dar ei vor trăi la mine şi tu, ori de câte ori vei vrea, ai să poţi să te întâlneşti cu ei. Nu-i nevoie, având ei această posibilitate, să-i dai la o şcoală-internat. Fireşte, Tatiana a rămas mută de uimire. Chipurile, ce interes ai dumneata să-mi îngrijeşti nepoţii şi apoi ce fel de om vei fi fiind că, aşa nitam-nisam, te-a prins mila de copii străini? Gânduri peste gânduri, frică să nu se fi legat cu vreun bolnav psihic sau mai ştiu eu cu ce devieri mintale. El atâta i-a spus, parcă i-a citit gândurile: “Nu te teme, sunt întreg la minte, dar am trăit o viaţă de familie exact ca aceşti copii şi ştiu ce se întâmplă în sufletele lor. Vreau să le fiu tată, dacă am să pot, iar dacă nu tată, frate cu siguranţă o să le fiu. Eu am de toate: şi casă, şi masă, câştig bine, iar în sensul acesta n-o să ducă lipsă de nimic.

Împreună de-adevăratelea

Dar dacă se întoarce din puşcărie tatăl lor şi copiii vor dori să-l vadă şi să trăiască cu el, n-o să-i încurc. A stat la îndoială Tatiana, dar, întoarsă în Moldova, a început să se intereseze de cei care-l cunosc pe Ion, ce fel de om este. Şi a auzit numai de bine. A fost şi pe la el la lucru, s-a întâlnit cu alte rude de-ale lui şi fireşte că toţi râdeau de intenţia lui Ion, că, la 48 de ani, vrea să fie tată, cine-şi ia asupra capului griji şi necazuri, pentru că să creşti un copil e greu, darmite să ai cinci şi nici cel puţin să nu-i cunoşti!
Dar cea mai mare surpriză a fost pentru Tatiana când a cerut-o în căsătorie, cu gând mai uşor să obţină tutela asupra copiilor. Şi ea a acceptat şi au râs ambii că, iată, necazul i-a unit dintr-o întâmplare şi ce familie mai poate fi asta, când toţi membrii ei sunt oameni absolut necunoscuţi?! Dar Ion, venind atunci la redacţie, mi-a explicat: “Întotdeauna mi-au plăcut oamenii fericiţi în jurul meu şi, dacă am întâlnit pe cineva pe care pot să-l ajut şi să-i descreţesc fruntea, să-i creez un confort în familie, am făcut-o fără să aştept răsplată. Niciodată nu am vrut să mă însor, nu am vrut să ştiu că sunt cauza unor necazuri, n-am vrut să creez situaţii de conflict şi mi-am zis că asta s-ar putea întâmpla numai trăind de unul singur. Dar nu e aşa cum vrei, drumurile vieţii sunt atât de întortocheate, încât uneori baţi pasul pe loc, fără să te mişti înainte. Acum am mai multe greutăţi, sunt împovărat de griji, dar şi fericirea mea e mai plină, viaţa are un sens concret. Tatiana încă nu mi-e soţie, deşi trăim sub acelaşi acoperiş şi poate va veni şi ziua aceea când vom fi împreună de-adevăratelea. Acum, însă, în doi suntem părinţii acestor cinci copii. Şi ne facem datoria cu multă sârguinţă şi grijă. Şi cu dragoste, neîmpărtăşită încă.