„Asta e viaţa mea de azi înainte. Dacă n-am reuşit până aproape de cincizeci de ani să fac ceva, are rost să mă zbat după aceea?”

Nu ştiu, e un noroc sau un mare blestem, dar întot¬deauna se apropie de mine oameni ce nu-şi pot striga durerea în gura mare.

Cu Trofim m-am întâlnit tot aşa. Era boschetar şi-l ve¬deam în fiecare dimineaţă de la fereastra bucătăriei mele, cu o geantă în spate şi cu un băţ lung în formă de cange. Căuta omul ceva de-ale gurii prin coşurile de gunoi de la colţul casei mele. Uneori, când nu-s ai mei acasă (se supără foc de mă leg cu tot felul de oameni cu handicap), îi mai scoteam lui Trofim câte ceva de la frigider.

Uite că, tot urmărindu-l, mi-a mai atras atenţia un lucru: dacă găseşte vreo carte veche la gunoi, vreun ziar mai curat, îl pune la o parte şi, molfăind o bucată de pâine, răsfoieşte acele tipărituri, ca omul obişnuit să citească. Într-o zi, cum veneam de la piaţă, mă aşez alături de el pe piatra de lângă lăzile de gunoi şi-l întreb curioasă, că aşa mi-e firea, să iscodesc pe fiecare: „Chiar n-ai casă, n-ai pe nimeni care să te ajute?”. „Am şi copii, am şi casă, dar nu-mi trebuie nici cei ai casei şi n-am nevoie de nimic pe lumea asta. Am o bucăţică de pâine, o mănânc, n-o am, nu-i mare pagubă, m-am obişnuit. Crezi, se uită el spre mine, că eşti mai fericită?”

Pentru o palmă dată unui elev, alungat din şcoală

„Şi cum, chiar n-ai lucrat niciodată în viaţă, ai vreo spe¬cialitate, cum de te-ai lăsat de toate?”, îi tot dădeam eu ghes cu în¬trebările. Uite aşa am aflat că a fost învăţător de fizică, are doi copii, studenţi în ultimii ani la universitate, iar nevasta – soră medicală. Lucrul la şcoală, nevoile de tot felul în familie l-au terminat. Într-o zi, înfuriat cum era, venise de acasă după o ceartă zdravănă cu nevastă-sa şi i-a tras o palmă unui elev dintr-a şaptea. În plină clasă, fără vreun motiv serios.

A fost rugat să plece din şcoală. În altă parte nu şi-a mai căutat de lucru. Când îl luau la rost ai casei că n-are serviciu, că nu aduce un ban în casă, că nici în gospodărie nu face nimic – toată ziua la televizor şi cu ţigara la balcon – ei, uite, n-a mai răbdat şi, într-o zi, a ieşit din casă şi dus a fost. L-au căutat copiii săptămâni întregi pe străzile oraşului. L-au găsit într-o casă părăsită cu alţi boschetari.

Dormea pe unde nimerea

Furase de pe o funie nişte haine şi, tocmai când îl gă¬siseră, le potrivea după mă¬sura lui. „Hai, tată, acasă, l-a îndemnat cel mai mare fiu, Ionel, hai, că mama plânge şi bunica te caută, are nevoie de tine.” „La bunică-ta am să mă duc. Aca¬să, spune-i mâne-ta, nu mă mai întorc. Asta e viaţa mea de azi înainte. Dacă n-am reuşit până aproape de cincizeci de ani să fac ceva, are rost să mă zbat după aceea?”

În ziua când l-am cunos¬cut, Trofim era boschetar de şapte ani. Dormea pe unde nimerea, vara în poieniţele mai dosite, iarna, în case părăsite, beciuri sau con¬strucţii nefinisate. N-a în¬cercat niciodată să mai in¬tre în gospodăria lui. Ştia că nevastă-sa se descurcă fără el, că era o femeie harnică şi chibzuită. Băieţii i-au fost de ajutor mamei întotdeau¬na, iar el se obişnuise cu traiul de hoinar şi om al ni¬mănui.

Găsirea călugărului mort l-a speriat rău

Dar să vedeţi cum vine întâmplarea. Într-o zi, ve¬nind dinspre Ghidighici, găseşte într-o poieniţă, sprijinit de un copac, un călugăr mort. Pesemne i se făcuse rău omului, s-a oprit din drum şi acolo l-a găsit cea cu coasa. Ce face Trofim al nostru? Îl dezbracă pe călugăr, că avea haine bune pe el, stofă groasă, încălţări bune în picioare, şi-l îmbracă în zdrenţele lui. La intrarea în oraş, anunţă poliţiştii că, uite, a văzut el la kilometrul cutare un om mort. Să se ducă să vadă cine-i, că lui i-a fost frică să pună mâna pe el. Ori haina cea de călugăr, ori moartea străinului la mijloc de drum, nu ştiu care a fost motivul, dar Trofim s-a speriat rău.

Într-o seară, pe când veneam de la serviciu, îl găsesc în preajma casei mele, aşteptându-mă. „Uite, zice el, spui că-i ajuţi pe oameni, fă ceva şi pentru mine, unde să mă duc, cât mai departe de oraşul acesta, să nu mă ştie nimeni, că vreau s-o iau de la început?! Fac orice!”

Ia viaţa de la început departe de Chişinău

Tocmai în ziua aceea, era într-o marţi (marţea şi mier¬curea aveam zi de audienţă la radio), venise la mine o fe¬meie din Chişinău. Avea în nordul republicii o casă, ră¬masă moştenire de la bunică-sa. Nu se îndura s-o vândă şi ar fi vrut mult de tot să-i găsesc un suflet care ar dori să locuiască în satul acela şi să îngrijească de gospodărie. La nevoie, i-ar da un ban. „Păcat, a ţinut mult bunica la mine şi nu pot lăsa de izbelişte gospodăria ei. În casă au rămas toate lucrurile. E nevoie de cineva doar să se mute acolo. Noi ne ducem în sat numai la Blajini”, a mai spus femeia.

Şi uite că, tocmai în ziua aceea, venise Trofim cu problema lui. Ai mei n-au aflat niciodată că-i dădusem o parte din salariul meu ca să se tundă, să-şi cumpere ceva haine, să pară om serios şi îngrijit în momentul în care avea să-i stabilesc întâlnire cu stăpâna casei.

Au mai trecut doi-trei ani de atunci şi uite că, în vara anului acesta, am fost invita¬tă la o întâlnire cu ascultăto¬rii mei de prin părţile Glodenilor. Uitasem de Trofim şi de nevasta cea cu casa, alte necazuri dăduseră peste mine. Când să-mi iau rămas bun de la gazdele noastre, se apropie de mine un bărbat chipeş, frumos îmbrăcat şi mă cheamă la el în vizită. „Lo¬cuim aici, nu departe, la câţi¬va kilometri de Glodeni. Hai, dnă Lidia, că trebuie să vor¬bim ceva”. Parcă să-l cunosc, parcă nu, şi-l întreb: „Ne ştim de undeva?”. „Sunt Trofim, boschetarul”.

„Dacă mă primeşti, rămân să trăiesc aici cu tine”

Să fi dorit şoferul să ne în¬toarcem imediat la Chişinău, n-aş mai fi vrut eu, atât de curioasă eram să ştiu ce-a mai făcut Trofim în tot acest timp. Şi am aflat.

Se mutase în casa femeii din sat, în câteva luni a repa¬rat gardul, şopronul, casa. Dar ce să faci tu pe timp de iar¬nă? Nu înnebuneşti şezând degeaba? Şi s-a dus Trofim la directorul şcolii din localitate şi i-a spus: „Uite mata, eu sunt învăţător de fizică, n-am lucrat vreo nouă ani, am avut probleme. Dacă nu aveţi ore la şcoală, pot conduce un cerc sau să mă ocup de elevii mai slabi, pot să-i pregătesc pen¬tru olimpiadă pe cei mai buni. Am fost învăţător bun, sper să fi rămas la fel”.

Uite aşa a ajuns pedagog în şcoală şi om respectat în sătucul acela. I-a scris şi ne¬vestei o scrisoare. A anunţat-o că la Chişinău nu se mai întoarce, iar dacă vrea să di¬vorţeze, să-şi aranjeze viaţa, îl găseşte oricând în raionul Glodeni. S-a interesat ce mai fac băieţii, le-a lăsat telefonul de la şcoală. Şi, într-o bună zi, ieşind de la ore, o găseşte pe Larisa cu o valiză în faţa şco¬lii. „Dacă mă primeşti, i-a spus ea, rămân să trăiesc aici cu tine”.

După atâţia ani de înstrăi¬nare, le-a fost greu s-o ia de la început. Dar încearcă şi cred că vor reuşi.

Doar oamenii înţelepţi, la ră¬scruci de drumuri, cântăresc nu nu¬mai cu mintea, dar şi cu sufletul ce au trăit şi cât au s-o mai ducă până vine cea cu coasa să-şi ia dobânda

Să ştiţi, fiecare dintre dumneavoastră, pe care v-am cunoscut odată, îmi ră¬mâneţi apropiaţi sufletului. Aşa sunt eu, bolnavă de oameni! Am încercat, să nu credeţi că nu am vrut să mă distanţez uneori de eroii poveştilor mele, dar nu mi-a reuşit. Nu mă lăsaţi dumnea¬voastră să vă uit! Am ajuns să mă interesez cum o duceţi, ce schimbări aveţi în familie, de ce boli suferiţi, ce vă fac copiii, ne¬poţii şi mă bucur sincer că îmi telefonaţi mereu şi mi le înşiraţi pe toate ca unei rude.

De altfel, îmi spuneţi lucruri pe care nici celei mai apropiate fiinţe din preajma dvs. nu le-aţi mărturisi. Şi dacă înşir aceste poveşti în paginile ziarului pe care-l ţineţi acum în mână, o fac ca să le amintesc unora că viaţa-i scurtă, că dacă suntem vinovaţi faţă de cineva, e cazul s-o recunoaş¬tem şi să ne cerem iertare, că dacă ne-am îndepărtat de prie¬teni, e timpul să ni-i apropiem.

Dacă te înstrăinezi de soţie şi-ţi pare că ai greşit odată luând-o de nevastă, poate ar trebui să te întrebi: dar n-a greşit ea oare de te-a ales pe tine de bărbat? Zic că doar oamenii înţelepţi, la ră¬scruci de drumuri, se aşază pe iarbă verde şi cântăresc nu nu¬mai cu mintea, dar şi cu sufletul ce au trăit şi cât au s-o mai ducă până vine cea cu coasa să-şi ia dobânda. Vă spun o istorie astă¬zi, care pe mine una m-a mişcat până la lacrimi. Luaţi aminte căci de mare învăţătură e povestea asta!

Doi verişori cam răi de muscă

Într-un sat trăiau doi verişo¬ri: Milica şi Vasile. Ţineau unul la altul, se întâlneau mai în fie¬care zi. Aveau de acum familii şi locuiau la câteva case unul de altul. Era Milica o femeie ve¬selă şi plăcea bărbaţilor, Vasile, verişorul ei, nu era nici el de lepădat. Dar ştiţi ce i-a apropiat după căsătorie? Năravul de a-şi schimba partenerii în pat. Mili¬ca îl ascundea în casa ei pe Vasile cu iubitele lui, iar Vasile o apăra în faţa lui Ghenadie, spulberându-i aceluia toate bănuielile des¬pre soţie-sa.
Ar fi mers lucrurile acestea la nesfârşit, dacă întâm¬plarea nu le-ar fi jucat festa. Lizica, soţia lui Vasile, a ie¬şit în centrul satului să se ducă până la spital. Avea o problemă de sănătate atunci şi, cum tre¬cea pe lângă casa Milicăi, unde zice femeia: ia să trec s-o văd.

Uşa casei era sprijinită cu mă¬tura, semn că Milica nu e acasă. Dar pentru că erau neamuri, dă femeia mătura la o parte şi intră în casă să bea un pahar cu apă, aude zgomote şi cum să nu se iţească să vadă ce-i acolo. Vasile al ei fosăia în patul Milicăi cu nu se ştie ce muiere. Nu era mearsă la biserică Lizica. Pune mâna pe ce-i nimereşte şi porni, fraţilor, să-i zdupăcească pe cei doi cu toată puterea. Nu se uita unde nimereşte, lovea cu sete, cu ură şi cu deznădejde.

Prins în flagrant de nevastă în casa verişoarei lui

A văzut rivala, era soţia unui brigadier din colhoz, o femeiuş¬că dolofană şi înfocată. I-a spus lui bărbatu-său că nu mai are ce căuta acasă, că de data asta dân¬sul a întrecut măsura şi că pune punct pe cei 12 ani cât au trăit până atunci. În fierbinţeala ce¬ea l-a căutat şi pe brigadier, i-a spus toată pătărania şi, vă daţi seama, până în seară satul vuia ca un stup de albine. Pentru că Mihail aşa de tare a mai bătut-o pe nevastă-sa că au luat-o fraţii ei şi au dus-o la mama lor, până se va lămuri povestea asta.

Până în seară, şi Milica vine la soţia ve¬rişorului ei să se îndreptăţească: „Crede-mă, Lizică, n-am ştiut ni¬mic…”. Fireşte că n-a crezut-o de¬loc Lizica. S-a răstit la codoaşă: „Să nu calci în casa mea, că nu te iert în ruptul capului! Nu te ştiu, şi nici tu nu mă cunoşti. O să afle şi bărbatu-tău ce poamă de muiere eşti. Am eu grijă de asta, nu-ţi bate capul!”.

„Hai-hai, Vasilică, te joci cu norocul!”

Lizica şi-a luat copiii şi s-a mutat la un frate de al ei în cen¬trul raional. S-a angajat la un atelier de croitorie şi a înaintat actele la divorţ. Vasile nu s-a pus împotrivă. În sfârşit, scăpa de femeia pe care, le spunea el tuturor, a luat-o de nevastă ca să acopere ruşinea ei. Vezi bine, rămăsese Lizica gravidă de fată mare. Tot de la Vasile, fireşte…

Anii treceau, Lizica s-a măritat cu un alt bărbat, chiar peste un flăcău a dat şi viaţa şi-a urmat cursul. Vasile a plătit pensie ali¬mentară, dar nu s-a mai căsăto¬rit. Nu avea rost să o facă, le spunea el prietenilor, că oricum nu s-ar fi oprit la o femeie anume. Erau atât de multe, atât de frage¬de şi atât de dulci! Urmaşi avea, casa bătrânească a părinţilor o reconstruise şi, din banii pe care-i făcea cu şoferia lui, trăia bine – ce alta şi-ar mai fi dorit bărbatul?

Satul se obişnuise cu năravul lui de a-şi schimba muierile du¬pă pofta inimii. Şi doar o mătuşă de-a lui îi da din deget: „Hai-hai, Vasilică, te joci cu norocul!”. Zic, anii treceau, a ajuns Vasile so¬cru mare şi bunel, când o altă în¬tâmplare a răsturnat starea asta de lucruri… A nimerit, fără vina lui, într-un accident rutier şi s-a ales cu o fractură la şira spinării, care l-a imobilizat la pat. Cine să caute de el dacă în lumea asta mare n-a avut un om care să ţi-nă cu adevărat la Vasile?

S-a terminat codoşia, dar şi norocul şi bărbăţia

Iubitele roiau în jurul lui cât avea bani şi era în putere. Copiii şi i-a în-străinat cu bună ştiinţă, nevastă nu avea, iar pensia de invalidita¬te abia de-i ajungea de pâine şi sare. Mai trebuia cineva şi să-l spele, şi să-l primenească, să-l tundă – adică puţine nevoi apar la un om imobilizat la pat?!

Trimite Vasile vorbă să vină la dânsul Milica, verişoară-sa. Femeia îmbătrânise şi ea, suferea de inimă, nervii ei erau de nimic pentru că, după istoria ceea, bărbatu-său n-a mai iertat-o. E adevărat, n-a lepădat-o, dar nici viaţă bună n-a mai dus cu dânsul. Zic, venise Milica şi a rugat-o Vasile ca pe un neam, să vină măcar o dată pe zi şi să-l ducă pe unde are nevoie, să-i facă ceva mâncare şi să-i spele schimburile. Milica, vă spun, nu era sănătoasă şi apoi şi Ghenadie al ei s-ar fi opus să vină ea zi de zi la casa lui Vasile. Bărbatul ei nu l-a mai primit pe verişorul nevestei sale în ogradă de la întâmplarea ceea.
Uite atunci i-a şi venit ideea lui Vasile să se dea de suflet. O pereche de tineri s-a mutat în casa lui şi da¬că în primul an l-au mai îngrijit, să nu intre cumva în gura lumii, apoi mai târziu alte treburi le ieşeau în cale. Puteau să nu se ducă cu zilele să vadă ce face el în camera lui.

Tot nevasta dintâi îl salvează

Nu ştiu cum s-a făcut, dar a venit în sat Lizica să-şi vadă ne¬amurile şi ce şi-a zis femeia, ia să treacă şi pe la Vasile, care i-a fost soţ odată, să vadă cum o mai du¬ce. Tinerii nu erau acasă, aşa că a intrat femeia pe nepoftite în odaia lui şi ce-a văzut acolo a înspăimântat-o. A strigat la câţiva vecini, să vină şi ei să vadă. I-a aşteptat pe tineri să se întoarcă de pe unde o fi fost plecaţi, a chemat primarul, poliţistul. Până în seară, cei care l-au luat de suflet pe Vasile au şters putina din gospodăria lui.

Peste două săptămâni, a venit Lizica din nou în sat cu feciorul ei mai mare, l-au încărcat pe Vasile şi l-au dus la casa ei în centrul ra¬ional. Avea o căsoică în curte şi l-a instalat acolo. Acum au grijă de el toţi – şi fosta nevastă, şi copiii lui. Uite de ce zic eu că norocul, dacă e fudul, trage numai pe la case mari şi suflete alese.

„Boala şi necazul meu, starea mea de nevăzător m-au făcut capricios şi bănuitor”

Odată îmi deschide uşa un bătrânel în jur de 60 de ani, orb, cu un băieţel de mână. Se numea Grigore C. Îmi spune: „Fă mata toate chipurile să rămânem în doi, că ceea ce am a-ţi povesti e de lungă durată şi nu-i pentru urechile fiecăruia”. Dar avea să-mi spună următoarele. S-a născut pe când mama lui avea treizeci şi opt de ani. Mai are o soră mai mare, Liudica, măritată încă în ’45 în România. Mamă-sa nu l-a vrut, a încercat să scape de sarcină prin toate metodele băbeşti, dar se vede că plodul avea zile.

Băiatul era sănătos, frumos, atât că la un an de zile, după o boală grea, a rămas orb. Un chin pentru un copil care abia înce¬pea să meargă, un chin pentru un suflet ce pornea să vorbe¬ască şi nu vedea lucrurile din jurul său. Mamă-sa i le dădea să le achipuie şi-i spunea: asta-i cană, asta-i farfurie, aceasta-i ceea, ceea… Când a mai crescut, îl scotea sora Liudica pe toloacă, unde se jucau copiii, îl aşeza pe-o piatră sau pe iarbă şi el ziulica întreagă le asculta glasurile vesele, fără să poată participa şi el la jocuri.

După o boală grea, băiatul a rămas orb

Să fi avut vreo şapte ani atunci când dorinţa de a se amesteca printre ei fusese atât de mare încât a strigat-o: „Liudico, Liudico, de-a ce se joacă ei?”. „Bat mingea, fotbal joacă”, îi spuse ea. „Şi eu vreau”, i-a cerut el, du-mă la dânşii. Liudica a strigat băieţii de pe maidan şi le-a transmis rugămintea fratelui. Cine-a spus vreodată că cei mici sunt cruzi la suflet să ştiţi că a greşit amarnic. În ziua ceea toţi l-au înconjurat, îi puneau mingea la picioare şi el, de mână cu alţi doi, alerga după ea. Fireşte că mingea, nu se ştie cum, dar era mereu la picioarele lui şi el lovea într-însa c-o veselie nebună. Până la urmă a dat un gol.

Îmi spunea Grigore c-a achipuit cu mâinile poarta şi locul unde se afla mingea, să vadă, la figurat desigur, dacă nu-l amăgesc băieţii. Dar era un gol de-a adevăratelea. Nu l-au ui¬tat nici mai târziu, deşi, fireşte, de cele mai multe ori se jucau singuri căci erau sănătoşi, siguri pe picioarele şi ochii lor. Anii treceau. În scurt timp, Liudica, soră-sa, s-a măritat, cum vă spu¬neam, cu un funcţionar de la calea ferată şi a plecat cu el în România. S-au închis hotarele. Mamă-sa, fiind din familie înstărită, a fost deportată în Si¬beria şi l-au luat şi pe el, mărişor de acum. Când s-au întors, era flăcău de-a binelea.

Întoarsă din deportare, familia lui Grigore s-a stabilit la Bălţi

Frumos, înalt, numai bun de însurat. La întoarcere s-au stabilit la Bălţi pentru că nu le-au dat voie să revină la locul de baştină. Şi aici pentru prima dată a rugat-o pe maică-sa să-l dea la o şcoală pentru nevăză¬tori, cel puţin să ştie să citească. Era cu mult mai mare decât ceilalţi copii. Dar a învăţat ceea ce învăţau şi puştii. Mamă-sa nu se ştie cum, prin ce relaţii, dar îi aducea cărţi pentru orbi.

Când a împlinit 28 de ani, ea a venit acasă cu o fată, din satul lor de baştină. Tânăra voia să se angajeze la o fabrică din Bălţi şi a prins a locui la ei. La un an, fata şi Grigore s-au căsătorit. Varvara, aşa-i spune soţiei lui, nu l-a luat pentru avere sau din milă, chiar l-a îndrăgit. Pentru că frumos e Grigore, chiar şi acum la aproape 60 de ani. Cinci copii are din această căsnicie şi un nepoţel de opt ani.

„Eu, îmi spunea bărbatul, ni¬ciodată n-am avut curajul să-i spun soţiei mele cât de mult o iubesc şi cât de recunoscător îi sunt că alături de ea am dus un trai fericit. Într-un fel, poa¬te s-a jertfit pentru mine, n-am dus-o la dansuri, la filme, la teatru. Îi dădeam voie să se ducă de una singură, dar de fiecare dată îmi spunea: Ce rost are dacă tu rămâi singur între pereţii aceştia? Toate greutăţile gospodăriei le-a purtat pe umerii ei – ea a cres¬cut copiii, ea a umblat la şcoală la toate adunările, ea le căra cu gentile la Chişinău de mâncare atunci când au plecat la învăţătură.

„Mi-i punea în braţe când se întorcea de la maternitate, şi eu îi achipuiam”

Şi eu eram cel de-al şaselea, şi poate cel mai greu de suportat. Pentru că boala şi necazul meu, starea mea de nevăzător m-au făcut capricios şi bănuitor. Ţin minte, mărturiseşte Grigore, în primii ani de căsnicie o repezeam cu vorba, o bănuiam că mă înşală. Şi simţeam după vocea ei cât de mult o jigneam. Deşi nu plângea, în voce avea ceva ce te cutremura. Nu mi-am cerut niciodată iertare, pentru că aşa-i bărbatul în mândria lui oarbă, se teme să nu se înjose¬ască, să nu trezească zâmbetul sau mila. Zic, cinci copii mi-a născut Varvara. O fată şi patru băieţi. Mi-i punea de fiecare dată în braţe când se întorcea de la maternitate, şi eu îi achipuiam. Eram fericit după fie¬care naştere, de parcă m-aş fi născut şi eu din nou, sănătos, văzător, plin de speranţe.

Îi cunoşteam după mers, le ştiam caracterul după voce, chiar şi după felul cum mă îmbrăţişau. Şi iată, atunci sufeream îngrozitor starea mea de nevăzător: că nu pot să văd cum fac primii paşi, că nu-i petrec la şcoală în prima lor zi, că nu mi-am văzut fata mireasă. În zilele acelea ieşeam din casă şi cutreieram de unul singur hudiţele din mahalaua noastră, buimac, cu lacrimi pe obraz, să nu mă vadă cei de acasă. Aş fi dat ambele mâini, ambele picioare pentru posibilitatea de a vedea.

„Ea m-a pus mai presus de toţi bărbaţii lumii”

Ori de câte ori o întrebam pe soţia mea de ce s-a măritat cu mine şi de ce-şi duce traiul alături de un orb, îmi răspundea: „Pentru că sunt urâtă şi altul nu m-ar fi luat. Şi ce-aş fi făcut eu dacă rămâneam fată bătrână?”. Dar nu e urâtă, şi apoi cum poate fi urâtă o femeie care are un suflet atât de frumos? Ea, care de fapt m-a pus mai presus de toţi bărbaţii lumii, femeie care se bucură de familie, de copii, de prieteni.

De dragul ei, că e gospodină harnică şi prietenoasă, ne-a păşit pragul multă lume. Şi prietenii ei erau şi ai mei. Adică, n-am dus o viaţă singuratică. Dar am venit la mata uite pentru ce: spune-i soţiei mele c-a fost pentru mine un dar de la Dumnezeu, c-o iubesc, că alături de ea sunt fericit şi că ea mi-a îndulcit viaţa toţi aceşti ani.”

„De ce nu-i spui mata?”, l-am întrebat. „Pentru că mi-i ruşine, şi apoi nu pot, nu-s obişnuit eu cu vorbe de acestea”, mi-a răspuns bărbatul. Ştiu că acest articol a fost ci¬tit de Varvara C. şi de toţi copiii ei, i-am prevenit eu. Doamnă, ce crede şi ce zice Grigore al matale ştii de acum, dar îţi mai spun din partea mea: fii sănătoasă, fii fericită, fii bogată şi mândră, să ştii că-mi eşti şi mie dragă, mult de tot.

La mine au adus-o frica şi neputinţa de a mai trăi într-un sat unde fiecare orătanie, fiecare copil ştiu că e mamă de hoţ

Mama hoţului niciodată nu-şi poate plânge nenorocirea în gura mare, pentru că oricând se va găsi unul care să se stropşească la ea. Are însă şi ea suflet de om care suferă, iar ruşinea o face să-şi ascundă faţa de ochii lumii. Vai de mama hoţului!…

Când a venit la redacţie, Năstica lui Gheorghe Bocnă n-a scos un cuvânt până ce n-au ieşit din birou toţi co¬legii mei. Şi apoi, prin¬tre ofuri, m-a rugat să-i găsesc un loc de trai, unde să n-o cunoască nimeni, e gata să îngri¬jească de o bătrână, de un moşneag, numai să aibă acoperiş deasupra capului. E gata de orice, numai să plece din sa¬tul ei de baştină.

Părăsită de soţ, a crescut singură trei băieţi

Năstica a crescut într-o familie de ţărani înstăriţi, făcuse nişte cursuri de contabil şi lucra socotitoare într-o brigadă când l-a întâlnit pe viitorul ei bărbat. Chipeş şi frumos la înfăţişare, cu bani întotdeauna, acesta lucra mecanic de cinema în satul ve¬cin. Nunta au făcut-o părinţii fetei pentru că tânărul mire nu avea rude, părinţii i-au mu¬rit imediat după război, pe când el să fi avut vreo trei anişori.

În zece ani, Năstica i-a născut trei băieţi, i-a crescut mai mult sin¬gură, pentru că începu¬seră să-şi dureze casă şi soţul ei ţinea drumu¬rile în căutare de câştig – ba lucra la vreo construcţie, ba se du¬cea cu brigada colho¬zului în Rusia, la tăiat pădure. Într-un an a plecat şi mai departe, la magistrala Baikal-Amur şi de atunci nu l-a mai văzut. I-a scris femeii scrisoare: „Te rog de mă iartă, dar mi-am găsit pe altcineva şi acasă nu mă întorc, vezi-ţi singură de copii”.

Mult a plâns Năstica după ce a primit scri¬soarea ceea, dar, cu chiu, cu vai, a terminat casa. Luată de grijile gospodăriei, nu-i mai ajungea timp să se ocu¬pe şi de copii. Ori de câte ori era chemată la şcoală şi probozită, ve¬nea acasă, îi ocăra, tuna în dreapta şi-n stânga şi apoi tot ea se căina la vreo vecină: ce vrei, dragă, dacă n-au tată, cresc de capul lor.

Cel mai mare fiu, derbedeul familiei

Când cel mai mare a împlinit cincisprezece ani, a plecat la o şcoală profesională tehnică. Nici acasă nu-i da ascul¬tare, dar dacă s-a văzut de unul singur, băiatul a luat-o de tot razna. La jumătate de an a şi fost chemată la miliţie. Aici a aflat că fiul ei fusese prins în troleibuz cu mâna în buzunar străin! L-au iertat atunci, mă rog, copil de la ţară, din familie bună. A vorbit Năstica cu profesorii de la şcoală, aceia i-au pro¬mis şi ei că-l vor ţine din scurt, dar dacă băiatul pornise să aibă năravul acesta, nu s-a mai putut face nimic.

La un an şi jumătate, iată că l-au găbjit, cu încă vreo trei ortaci, prădând un apar¬tament. De data aceasta a fost judecat – i-au dat trei ani. După eliberarea din puşcărie nu mai dădea prin sat, spunea că de ruşine. Atât că se angajase de ochii lumii la gospodăria spaţiilor verzi din oraş. De unde şi până unde şi-a găsit o fată cam de teapa lui. N-aveau unde locui şi au ve¬nit pe capul Năsticăi.

Ceilalţi fii, după ce au terminat şcoala, au plecat care şi încotro şi, când primea femeia de la ei câte o scrisoare la o jumătate de an, umbla de la neam la neam – are multe neamuri în sat, şi le-o citea. Ei nu trăgeau pe acasă. Tot din scrisoare a aflat că Nelu e marinar şi că s-a însurat cu o fată din Riga, i-a trimis şi fotografie, iar Sandu, cel mai mic, a plecat la taică-său pe Amur şi s-a oploşit acolo.

Mergea pe drum şi lumea şuşotea în urma ei

De fapt, din trei copii, Năstica rămăsese doar cu cel mai mare, cel care îi aducea atâtea neplăceri. Biata femeie era gata să lase casa şi să-şi şteargă urma de pe pământ, numai să nu-l vadă şi să nu-l audă. Obiceiul lui din tinereţe lua proporţii. Acum avea prieteni de teapa lui şi dispărea de acasă zile în şir, iar Năstica rămânea cu nora şi cu nepoţelul care se născuse între timp. Ionuţ se întorcea întotdeauna cu bani sau cu marfă de pe unde fura şi ea, femeia, nu închidea un ochi cât era el acasă, de teamă să nu vină poliţia.

Că şi aşa nu mai putea de ruşine. Mergea pe drum şi lumea şuşotea în urma ei. Rudele de mult n-o mai chemau la sărbătorile de familie, nici nu-i păşeau pragul. Erau oameni aşezaţi de felul lor, cinstiţi, gospodari, dar iată nepotul acesta i-a făcut de ruşine nu numai în sat, dar şi în raion. Că se întâmpla ca derbe¬deul să golească pe cine¬va şi la drumul mare, dacă avea un pahar în cap. Şi-l ameninţa pe cel jefuit: „Să aud că te-ai jeluit sau ai spus o vorbă pe undeva, te tai!”. Şi, într-adevăr, scotea din buzunar un cuţit şi-i de-monstra ce tăiş are.

La judecată, mama a făcut depoziţii împotriva fiului

Când a venit la redacţie, feciorul ei era la puşcărie pentru a treia oară, în scurt timp urma să fie eliberat şi ea se temea, pentru că la judecată femeia cu toată sinceritatea a mărturisit ce aducea el acasă, că soţie-sa şi el trăiau din furat, că-i rău la suflet şi bătăuş, că statul trebuie să-l pedepsească după merit. Şi i-a promis Ionuţ într-o scrisoare că-i găseşte el lui mâne-sa ac de cojoc, dacă se întoarce acasă. N-o să ştie satul de ce a murit, dar că zile multe, la sigur, ea nu mai are.
La mine au adus-o frica şi neputinţa de a mai trăi într-un sat unde fiecare orătanie, fiecare copil ştiu că e mamă de hoţ. Pe capul celorlalţi doi băieţi nu vrea ea să se ducă, e departe în primul rând, şi apoi de ce să le încurce viaţa? Tocmai se adresase la redacţie o femeie dintr-un sat care avea o casă pustie şi mă rugase să-i găsesc pe cineva care ar sta în ea, i se cerea doar să aibă grijă de casă.

Când am telefonat în satul cu pricina s-o găsesc pe Năstica, să-i spun că i-am găsit acoperiş şi o nouă familie, de la primărie mi-au răspuns că Năstica a murit, au găsit-o în ştreang săptămâna trecută. Mare trebuie să fi fost frica acestei femei, nenorocirea ei, ruşinea ei, de s-a încumetat, creştină fiind, să-şi ia zilele.

„Ţi-am făcut un bine lepădându-te, căci te-ai măritat şi ai dat peste un om mai cumsecade decât mine”

Era tânăr de tot Sava Pânzaru când s-a însurat. Imediat după armată, abia împlinise 21 de ani. În cinci ani, tânăra-i nevastă, pe care o luase tinerică tare – de când învăţa la şcoală, i-a născut doi copii. Într-o zi, îşi spuse: „Măi, ce nebun îs eu! La 26 de ani m-am înglodat pe via¬ţă în nevoi, copii, gospodărie. Dar când să mai tră¬ieşti? N-am văzut nimic bun pe lumea asta!”
Şi ce-i veni în gând? Zise: „Mă duc în Rusia, în cel mai îndepărtat colţ al ei, şi nu mă întorc aca¬să nici mort”. Neves¬tei, fireşte, i-a spus că se duce să facă bani şi, dacă se aranjează bine, o cheamă şi pe dânsa.

Plecat la muncă în Rusia, trimite vestea că-i mort

Şi-a luat rămas bun de la părinţi, fraţi, surori. Iată că, peste un an, primeşte nevasta lui o scrisoare tocmai din Extremul Orient, cum că Sava Pânzaru e mort. „A avut un accident de serviciu şi a fost înmormântat aici, pentru că nu am avut ce mai trimite acasă, atât de mutilat a fost”, scria pe hârtie. În sat, părinţii, fraţii şi nevasta i-au ridicat cruce, aşa cum se cuvine după tradiţie, şi, la trei ani după moartea lui Sava, un vădăoi a cerut-o în căsătorie pe Rodica şi s-a măritat cu el. A mai născut trei copii cu acela şi viaţa ei s-a aranjat într-un fel.

Anii treceau gâlgâind de nu-i mai putea opri nimeni şi nimic. Copiii lui Sava Pânzaru iată că au terminat şcoala, iată că au făcut armata, iată că s-au însurat şi primii nepoţi bucurau bunicii. Când, frate, după 40 de ani de lipsă, apare în sat şi Sava, viu şi nevătămat, având în jur de 70 de ani. Ce să vă spun, nu era gospodărie sau om în satul acela să nu fi vorbit de această întâmplare. Nevasta lui, măritată a doua oară cu lege şi cununie, nu ştia ce să zică. Fraţii lui, prostiţi şi ei de ce se întâmplă, copiii lui Sava nu ştiau şi ei cui să-i spună tată: lui Sava sau celui care i-a crescut şi le-a făcut nunţi.

Apare acasă după 40 de ani

Şi nepoţii iată că s-au trezit cu un bunic în plus. Rodica lui umbla pe la neamuri cu ochii roşii de plâns şi se tot căina: „Ehei, ce mă fac eu, cununată cu doi bărbaţi şi amândoi în viaţă! Doamne, ce păcate am făcut eu să trec şi prin asta?!”. Dar Sava a fost cel care a liniştit-o: „Trăieşte, femeie, cu cine ai mai trăit, că n-am nicio pretenţie. Am venit în sat să mor alături de ai mei şi să-mi văd copiii şi nepoţii. Vreţi, mă iertaţi, nu vreţi, e voia voastră, că oricum la anii aceştia nu mai schimb nimic. Sunt vinovat şi-mi port osânda cum o merit”.

Uite aşa a aflat satul că Sava, acum patruzeci de ani, a rugat un amic să-i trimită scrisoare nevestei că e mort, pentru a nu se mai întoarce acasă, doar ca să scape de grija familiei şi a copiilor. Din Extremul Orient s-a mutat în Belarus. Şi-a făcut omul alte acte de identitate, chipurile le pierduse pe cele vechi. Fireşte că în paşaport la starea civilă era scris necăsătorit, că nimeni n-a mai con¬trolat şi lucrul acesta. I le-au făcut toate în baza adeverinţei de naştere.

A fugit pentru că i se urâse de nevastă şi copii

A lucrat, spunea el, la o uzină de tractoare. Pe la 38 de ani, s-a însurat şi el a doua oară, pentru că se săturase să tot umble din muiere în muiere. Copii din această căsătorie nu le-a dat Domnul. Cât a fost tânăr şi petrecăreţ, o dată nu s-a gândit la cei lăsaţi acasă. Îi era dor de părinţi şi de fraţi, dar, când se gândea la nevastă şi copii, îşi spunea: „Uit şi de cei de-un sânge, numai să n-o mai văd pe Rodica. Am rămas – le spunea Sava fraţilor – cu gândul că, însurându-mă atunci în tinereţe, mi-am pus de gât o piatră de moară şi nu e de vină femeia care mă băga în pământ fără să vreau.”

Nici cea de-a doua căsătorie n-a fost din mare dragoste. Aşa, o legătură a doi oameni, trecuţi de o anumită vârstă, pentru că şi nevastă-sa cea de-a doua era trecută de 30 de ani. O căsnicie ca multe altele, fără piper şi fără sare. Când i-a murit nevasta, el împlinise 65 de ani. Atunci i-a şi venit gân¬dul să se întoarcă în sat. A vân¬dut apartamentul, şi-a strâns câteva lucruşoare la care ţinea mai mult şi iată-l în satul său.

Istoria mi-a povestit-o chiar moşul în redacţie, cu detalii dintre cele picante, pentru că un bărbat întotdeauna vrea să facă impresie atunci când stă de vorbă cu un jurnalist.

„Şi în toţi anii aceştia – l-am întrebat – chiar nu ţi-a fost dor de copii şi de ne¬vastă, chiar atât de mult ai urât-o, încât să nu te întrebi ce s-a ales cu ei după atâţia ani, patruzeci de ani oricum e destul timp?!”. La care el mi-a zis: „Cât am fost tânăr, n-am avut când. Mi-au plăcut femeile, mă vezi şi mata – se tot cucoşea moşul – n-arăt rău nici acum, la 69 îm¬pliniţi”. „Şi satul… ce-a zis satul şi cum te-au primit neamurile?”, îl întreb.

„Am fost un prost, am trăit o viaţă de ciulin”

„Cei de-o seamă cu mine – îmi spune el – mă tot luau peste picior, cei mai tineri găseau cuvinte usturătoare, să mă doară. Mai greu mi-a fost cu propriii mei băieţi, uite aceştia pur şi simplu treceau pe drum şi nici bună ziua nu-mi spuneau. O dată nu m-au invitat în casele lor. Nepoţii mei, însuraţi şi ei de-acum, când mă vedeau pe drum, o luau pe altă cale. În casa părinţilor mei trăieşte o soră mai mică. Vă spun, m-am întors din Belarus cu bani, aveam de gând să-mi cumpăr o căsuţă în sat şi cel puţin anii din urmă să-i trăiesc alături de ai mei. Ai să râzi mata, dar nevastă-mea şi soţul ei au fost primii care m-au iertat, pentru că n-am încercat să le stric căsnicia. La o zi de Paşti, m-au invitat la ei în ospeţie, s-au adunat acolo copiii, toţi nepoţii, şi iată atunci, la masa ceea de sărbătoare, m-am ridicat şi eu şi mi-am cerut iertare de la cei pe care i-am părăsit în tinereţe. Când am fost tânăr, am fost prost. Dar, Rodica dragă, – i-am zis –, cred că ţi-am făcut un bine că, uite, te-ai măritat şi ai dat peste un om mai cumsecade decât mine. Eu am trăit o viaţă de ciulin, dus de vânturi în cele patru colţuri ale lumii şi, crede-mă, dacă aş fi dorit să-mi amintesc de ceea ce am văzut frumos în anii trecuţi, greu mi-ar fi venit.”

Moş Sava Pânzaru trăieşte acum împreună cu sora lui mai mică în casa părintească. Doi bătrâni în jurul a două capre şi câteva păsări acolo. Se ţin unul de altul, că e tot ce-a mai rămas din familia lor: ei doi vii, iar în cimitir odihneşte o parte din încrengătura neamului lor.

Grigore a prins ură pe femei şi nu s-a mai însurat nicio¬dată

Grigore M. a revenit în Moldova pe când avea deja 28 de ani. Până atunci, a făcut armata, s-a însurat şi a plodit un copil… Nevasta lui era una din fetişcanele care, de pe la 15 ani, se tot învârteau prin preajma garnizoanei unde slujea şi moldoveanul nostru. Când a cunoscut-o Grigore, fata împlinise şaptesprezece ani, era frumuşică, cu păr roş¬cat şi ochi verzi. În preajma ei nu puteai să nu zâmbeşti – se ţinea numai de şotii. Avea un fel al ei de a vedea lucrurile, căuta în oameni doar calităţile lor amuzante şi nu-şi umplea capul cu fel de fel de probleme.

O fetişcană din cele ce se tot învârtesc pe lângă garnizoane

Grigore era altfel – retras, complexat, tăcut şi bănuitor. Mereu îi părea că cineva îl ia peste picior. Şi doar Ekaterina îl făcea să vadă lucrurile altfel. Se simţea alături de ea despovărat de necazuri. Băiatul era un tip de genul care-şi pune pe umeri povara întregii lumi, adică mereu responsabil pentru cei din jur. Când şi-a încheiat stagiul militar, le-a scris celor de acasă că vrea să se însoare şi că, până una, alta, nu se întoarce la Străşeni, locul său de baştină. Au făcut o mică petrecere la care au fost invitate toate rudele fetei şi doar un frate cu a sa nevastă din partea lui.

Tinerii trăiau împreună cu părinţii fetei, ea fiind me¬zină în familie. Grigore se an¬gajase la un atelier de mobilă şi câştigă binişor. După numai un an de la nuntă, li s-a năs¬cut un fiu. Capul familiei se înscrisese la rând pentru apartament şi, pentru că avea o rudă chiar la executivul din localitate, se aştepta să fie sprijinit la obţinerea spaţiului locativ în regim de urgenţă. Dar fata asta n-a prea simţit că e timpul să-şi ia în spate şi nişte responsabilităţi. Trebuia să gătească, să ţină în mâini o gospodărie pentru că cel care aducea banul în casă era Grigore.

Grigore s-a întors în Mol¬dova cu un copi¬laş în braţe

Cât a fost pruncul mic, Ka¬tia, cu chiu, cu vai, s-a mai ţi¬nut de gospodărie, dar, când a trecut de jumătate de an şi pu¬tea să-l lase în grija maică-si, a pornit uşernică pe drumuri. Soacra lui Grigore avea destu¬le griji cu moşul şi gospodăria sa şi nu prea căuta de copil. Astfel, în familia lui Grigore M. au pornit certurile. Tine¬rei neveste nici că-i păsa de supărarea bărbatului. ,,Nu-ţi place, du-te în Moldova! Dacă vrei, poţi să-ţi iei şi copilul”. La numai trei ani de căsăto¬rie, Grigore a înaintat actele de divorţ şi a cerut insistent ca nevastă-sa să fie decăzută din drepturile părinteşti. Curios
lucru, dar socrii i-au ţinut par¬te ginerelui la judecată.

Uite că s-a întors în Mol¬dova la 28 de ani cu un copi¬laş în braţe. Venise la Străşeni şi se angajase într-o brigadă de construcţie, mai mult cu gândul că poate obţine în felul acesta mai uşor un spaţiu locativ în centrul raional. Băieţelul mergea la grădiniţă. Trăiau în doi – un bărbat singur şi un copil fără mamă. Vecinii nu încetau să-l laude că e bun la suflet, săritor la nevoie, părinte grijuliu şi fecior cumsecade pentru părinţii săi. În anul când trebuia să meargă la şcoală fiu-său, uite că apare şi fosta lui nevastă. Cu două valize şi o pungă, în care se vedeau nişte jucării. „Vrei – mă ierţi, nu vrei – am să plec, dar nu mai pot trăi fără voi. Am fost o proastă, eram tânără şi nu-mi dădeam seama ce fac. Iartă-mă. Hai s-o luăm de la capăt”.

Katiuşa fuge în Rusia cu Miron Pricop

Grigore, care în toată peri¬oada aceasta n-a cunoscut altă femeie, a ţinut cu dinţii două luni şi nu a primit-o în viaţa lui, dar, când o ai în casă – şi la bucătărie, şi în baie, şi cu băiatul în braţe – cum să nu ţi se înmoaie sufletul? Şi s-au împăcat. Când i-a mai spus nevasta că aşteaptă şi al doilea copil, cum să nu-i mulţumeşti Domnului pentru atâta ferici¬re? Şi i-a născut o fată pe care, de fapt, tot Grigore o crescut-o. Că ea nici mamă bună nu era şi nici gospodină, fireşte. O ru¬soaică dintre celea care numai pentru ele trăiesc. Iar când nu faci nimic, te apucă plictiseala. Aşa că vechile năravuri ale Ekaterinei au ieşit la suprafaţă.

Îi spunea ba unul, ba altul din oraş că nevastă-sa stă toată ziua în bar şi că se are de bine cu Miron Pricop, un terchea-berchea din partea locului. Până la urmă, s-a adeverit treaba asta. Într-o zi, venind Grigore de la serviciu, a găsit o scrisorică de la Katia: „Am plecat în Rusia cu Miron. Îţi las acordul meu de divorţ, copiii rămân tot în grija ta”. Era un act legalizat la notar. În scurt timp, Grigore divorţea¬ză a doua oară de nevastă-sa. Pentru că – uitasem să vă spun – la aflarea veştii că va avea un copil, s-a căsătorit nebunul a doua oară cu prima nevastă.

„S-a întors din Moldova gravidă şi a născut un băieţel aici”

Creşteau copiii – unul la şcoală în clasa a şasea, fetiţa avea şase anişori când iată că-i vine lui Grigore o scrisoare din Rusia. Era de la un frate de-al Ecaterinei. „Cumnate, îi scria acesta, soră-mea e pe moarte. S-a întors din Moldova gravidă şi a născut un băieţel aici. Are trei ani şi jumătate. Nu ştim ce să facem cu el. Îl iei tu sau îl dăm la o casă de copii? „Nu-i copilul meu” – le trimite el o telegramă, drept răspuns. „Ea se jură că e al tău”. „Dacă vrei s-o prinzi în viaţă, vino cât mai repede”.
A împrumutat nişte bani Grigore şi s-a dus la ea. Din Katia cea veselă odinioară şi plină de viaţă rămăsese numai umbra. În casa socrilor a întâlnit şi băieţelul care se presupunea că ar fi al lui. Semăna cu maică-sa – roşcat şi pistruiat. Dar cam bolnăvicios. A luat copilul în Moldova. Chiar de nu e fra¬te drept cu copiii lui, tot sunt fraţi de la o mamă. Ca să aibă drept legitim şi asupra acestui copil, s-a înregistrat Grigore cu Katiuşa lui a treia oară, a trecut pruncul în numele său, iar după moartea femeii (care a survenit la a treia săptămână), s-a întors în Moldova. Dacă ar fi trăit an de an cu nevastă-sa, ar fi împlinit Grigore 15 ani de căsnicie, dar aşa s-a ales cu trei copii în şase ani cât a ţinut-o în braţe pe femeie.
Astăzi, băiatul lui mai mare e student, iar cel mai mic e în clasa a cincea. Grigore a prins ură pe femei şi nu s-a mai însurat după aceea nicio¬dată.

L-a nimerit în tâmplă dintr-o lovitură şi l-a omorât pe loc. Împreună cu iubita sa, au aşteptat să vină poliţia

În ziua când feciorul lor a bătut-o pe bunică-sa şi i-a smuls din mâini pensia adusă de poştăriţă, părinţii copilului şi-au dat seama că se-ntâmplă ceva cu el. Au început să-l urmărească. Se făceau chiar a uita banii prin casă, să vadă dacă vor dispărea. Ceea ce se şi întâmpla.

La şcoală au vorbit cu dirigintele, rugându-l să-i anunţe când elevul chiuleşte de la ore. Atâta băiat aveau. Au început să-l controleze prin buzunare, prin geantă şi au dat, până la urmă, şi de pastile, şi de rumeguş de mac, şi de prafuri care miroseau a cânepă. Abia atunci şi-au dat seama că, de la un timp, copilul lor era mai dezechilibrat, că avea un comportament straniu, că nu asculta de nimeni. Când au înţeles că aveau în casă un narcoman, n-au ştiut ce să facă. Întâi a fost uluirea, apoi neputinţa de a întreprinde ceva. Cui să se adreseze, unde? Mai ales că voiau ca istoria asta să rămână în sânul familiei.

Lilian, un băiat retras şi bănuitor

Cine a trecut prin calvarul acesta îi poate înţelege pe cei din familia Basamalercă. Au ajuns la un centru narcologic, unde l-au internat pe Lilian, dar medicii le-au spus sincer: se tratează doar cei care vor cu adevărat acest lucru. Tratamentul a durat câteva luni şi, după multe chinuri, fiul a revenit acasă. Din zglobiu precum a fost odată, era doar un băiat retras, bănuitor şi chiar puţintel la trup. Părinţii l-au transferat în clasa a noua la o altă şcoală din municipiu, pentru a-l feri, în acest fel, de vechile relaţii.

Dar unde s-a mai văzut traficant de droguri să-şi scape clientul din mâini? Mai ales unul cu bani. Aşa că, de la un timp, Lilian parcă întâmplător dădea peste persoana care-i furniza drogurile. Se salutau fără ca măcar să schimbe o vorbă. Dar omul cu vicii e slab de fire. Aşa că, într-o zi, Lilian l-a întrebat pe traficant dacă are marfă. Acela, ştiind că acum poate să ridice preţul, i-a răspuns că va face rost. „Parcă te-ai lecuit?”, i-a mai amintit traficantul. „Nu mai pot de plictiseală”, i-a răspuns copilul.

În loc să meargă la ore, jefuia apartamente

De cum a luat prima doză, nu mai era nimeni în stare să-l oprească. Părinţii au simţit imediat schimbarea, pentru că devenise peste seamă de vesel şi îşi permitea glume urâte pe seama celor maturi, o ofensa pe bunică-sa şi, mai mult, dispărea de acasă. Părinţii se aşteptau deja la o nenorocire. Într-o zi, au venit în casa lor cu mandat de arest pe numele lui Lilian şi cu dreptul de a face percheziţie. Uite aşa au descoperit cei din familia Basamalercă că fecioraşul lor avea bani din furturi de apartamente. Că se legase cu tipi suspecţi din cartierul lor şi că, în loc să meargă la lecţii, jefuia apartamente, iar lucrurile furate le vindea o bătrână în piaţa de lângă gara Chişinău. Poliţia avea deschise mai multe dosare de urmărire a jefuitorilor.

Au prins-o întâi pe baba care comercializa obiectele furate. De la ea s-a tras firul până au pus mâna pe toţi din gaşcă. De altfel, Lilian era unicul narcoman dintre ei. Prin asta s-a şi îndreptăţit în timpul anchetei: „Dacă aş fi avut bani de droguri, nu aş fi jefuit pe nimeni”. Vă daţi seama că părinţii lui au umblat de la păgubaş la păgubaş acasă, încercând să le întoarcă banii şi cerând să-şi retragă învinuirile aduse fiului lor. În zadar. Poliţia a anchetat cazul şi a trimis dosarul în judecată.

Experienţa dură a închisorii

Ceea ce n-au ştiut niciodată părinţii e că fiul lor, în detenţie, a fost violat. Că pe lângă trauma de a fi fost judecat, o mai avea şi pe aceasta. Ori de câte ori aveau permisiunea să-l viziteze, se duceau nu numai părinţii lui, dar şi rudele care sperau că după această experienţă se va cuminţi. Îi aduceau tot ce era mai bun – ţigări şi pachete de ceai pentru cei din celulă, puşcăriaşi cu vechime în ale relelor, deşi minori şi ei. N-avea douăzeci de ani împliniţi când a ieşit din închisoare. Şi nu avea nici şcoala terminată. Părinţii, prin relaţiile lor, l-au dat la o şcoală profesională, având pentru mai târziu planuri mari. Ziceau ei că, dacă se poate cu bani, băiatul lor o să termine cea mai bună facultate.

La douăzeci de ani, după ce a trecut prin experienţe dure, Lilian se ferea de orice lucru care-i părea ilegal sau pe care l-ar fi putut dezaproba părinţii. Avea şi o prietenă, studentă şi colegă de şcoală. Era singura care nu se ferea de el. Zic, parcă lucrurile reveneau în albia lor.

Nu a suportat înjosirea

Se plimba Lilian cu domnişoara lui pe malul lacului din Valea Morilor şi-i venea în întâmpinare un tip. Să fi cotit atunci pe altă cărare, dar nu, destinul i l-a adus în faţă! „Vai, zice tipul, ce mai face fetiţa noastră? Nu vrei să trecem în nişte tufari, că mi s-a făcut dor de trupul tău?”. Era unul din tipii care l-au violat în închisoare. Ce înjosire! Ce ruşine! A înhăţat de jos Lilian un pietroi – trebuia să-l găsească chiar în locul acela! – şi l-a aruncat în scursura de om. A fost să fie să-l nimerească în tâmplă şi a murit pe loc. Dintr-o lovitură.

A aşteptat cu fata, colega şi iubita lui, să vină poliţia. A fost arestat pe loc. Se afla la mare ananghie. Părinţii lui, care mi-au povestit această întâmplare, nu l-au putut ajuta. Când au crezut că şi-au regăsit copilul şi că se întrezărea şi pentru el un viitor, nenorocirea a dat peste cap toate planurile familiei.

Cel ce se arată prea plin de sine e gol pe dinăuntru

Aş vrea să vă vorbesc astăzi despre minciună, sub toate aspectele ei, pentru că nimic nu dezonorează omul mai mult decât neadevărul. Spune Sfântul Antonie cel Mare: „Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri”. Şi aşa fiecare din noi păcătuieşte, când din slobodă alegere lucrează la cele rele mai mult decât la cele bune”.
Am stat mult pe gânduri când scriam acest articol, pentru că e foarte uşor să învinuieşti pe cineva fără a-l asculta. Şi cine ştie dacă până la urmă nu-i dai şi lui dreptate.

Despre hoţii profesionişti de la piaţă

Nina Secrieru venise la mine cu o plasă de cartofi şi cu un cântar în mână. Tot îmi întindea cartofii să-i cântăresc. Îi cântăresc şi-i zic: „Aveţi aici patru kilograme. Mai departe ce-mi mai spuneţi?”. „Păi, am cumpărat, zice, şase şi am plătit pentru şase kilograme, ca acasă să aflu că precupeaţa mi-a dat doar patru. N-aş fi venit la dumneavoastră, dar încep a-mi pierde încrederea în cei care vând la piaţă. Soţul meu a cumpărat săptămâna tre¬cută patru kilograme de car¬ne, vine acasă şi nu-i ajung 1 kg şi 200 sute de grame.”

Te uiţi la vânzători şi parcă-s oa¬meni de treabă, bine îmbră¬caţi, curăţei, atenţi, îţi mulţumesc pentru cumpărături. Şi ce iese? Îşi bat joc de tine ziua în amiaza mare. Te necinstesc şi se necinstesc pentru că lăcomia de bani a ajuns să piardă în om tot ce e omenesc şi creştinesc! Oare cel ce vinde nu ştie că cel ce cumpără trăieşte dintr-un salariu pe care îl împar¬te ca să-i ajungă până hăt-hăt?! Ca să se găsească un necinstit să i-i fure! Eu le zic acestor vânzători hoţi de drumul mare. Fără să mai pomenesc de preţurile pipărate.

Mituieşte medici ca să-şi declare părinţii bolnavi psihic

S-a întâmplat ca în săptămâna trecută – fie în troleibuz, fie la diferite reu-niuni la care am participat – să se işte pe tema aceasta discuţii dintre cele mai aprinse. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu numai vizitatoarea mea, Nina Secrieru, a fost amăgită. Pesemne, există totuşi o tagmă de hoţi profesionişti, chiar legali le-aş zice, în Piaţa Centrală din Chişinău. Îmi explica un jurist, amuzat cum l-a surprins pe un asemenea vânzător „aranjând” un cântar de mână cu gând să amăgească această lume credulă cel puţin cu trei sute de grame la fiecare kilogram. Zic, râzi mata, dar mâine-poimâine te trezeşti în tagma celor amăgiţi şi ce-ai să faci? Eu, zice el, sunt precaut, umblu în servietă cu cântarul meu de acasă. Şi nu deie Domnul să păcătuiască unul din aceştia şi cu mine, că-lumflu la puşcărie.

Dacă ne străduim să vindecăm patimile trupului, cu atât mai vârtos ar trebui să ne străduim să vindecăm patimile sufletului. Serghei Cocieru de câţiva ani se tot judecă. Cu cine credeţi du¬mneavoastră? Cu părinţii. Vrea să pună mâna pe toată averea lor. Părinţii au casă, garaj, vilă şi, ştiindu-l nese¬rios, se opun amarnic. Şi ce credeţi că face acest fiu netrebnic? Mituieşte nişte medici şi aceştia îi prezintă certificate precum că părinţii săi sunt bolnavi psihic, că nu sunt în stare să-şi caute singuri de viaţa lor, mituieşte martori, care cu minciună afişează în sala judecăţii nedreptăţi cum c-ar fi beţivi, negospodari. Minciună legată de minciună cu atâta osârdie şi toate în zadar. Pentru că în şedinţele judiciare toate aceste mărturii false erau descoperite. Dar o altă minciună îşi făcea loc şi trebuia verificate faptele, aşa că, vă spun, acest proces se întinde şi se tot întinde.

Defăimare din simpla dorinţă de calomniere

Nimic nu cinsteşte sau necinsteşte oamenii mai mult decât cuvântul. El te înalţă şi el te coboară, el îţi aduce faimă bună sau te defăimează. Folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât, ne osândim sufletul. Dar sunt oameni care-o fac cu atâta uşurinţă, încât ai im¬presia uneori că s-au speci¬alizat în a defăima şi a învi-nui veşnic pe cineva.

Am primit zilele acestea o a doua scrisoare de la Step-Soci, raionul Orhei, în care autorul aduce învinuiri fel de fel unui consătean, dar astfel de învinuiri că mie, sincer vă spun, mi-era ruşine să citesc. Răsfoiam răvaşul şi mă gândeam de unde atâta ură, din ce iese ea – din invidie, din răutate, din simpla dorinţă de calomniere, ca nu cumva acel cineva să arate mai bine şi să fie mai preţuit decât persoana care a scris şi l-a defăimat?! Oricum, orice cuvânt urât spus la adresa cuiva, mai ales dacă e şi neadevărat, aruncă o pată ruşinoasă şi pe cel ce l-a rostit.

Omului fals, se spu¬ne, niciodată nu-i lipsesc pretextele. Omul înlănţuit de patimile sale, de răutate, invidie, tendinţa de a face rău cuiva nu mai poate fi stăpân nici pe sine şi nu se mai poate opri în a face rău. Pentru că încontinuu tre-buie să demonstreze cuiva că el e drept, că el e curajos şi nu se teme de nimeni, că el poate face orice. Şi min¬ciuna ia diferite forme în această luptă continuă a lui pentru nu se ştie ce „cauză dreaptă”.

Ac de cojocul mincinoşilor

Aş vrea să vă povestesc pe scurt o istorie a unui aseme¬nea om. E o femeie, o soa¬cră, o mamă. Când şi-a adus feciorul ei nevastă, iată că mamei nu i-a plăcut. Obişnuită situaţie, nu-i aşa? Neobişnuit însă e faptul că mama, văzând că tânărul o iubeşte, a început a-şi defăima nora, spunând verzi şi uscate – că e o curvă, i-a spus cutare şi cutare că a văzut-o, şi ştie şi unde şi cu cine se iubeşte, că e o hoaţă etc. Cine să-i fi furat feciorului ei salariul dacă nu nora care-şi întreţine pe ascuns amantul? Dar banii i-a găsit chiar mama.

Am putea invoca la nesfârşit pretextele, minciunile cu care această soacră până la urmă i-a despărţit. Şi şi-a adus o altă noră în casă. A încercat mătuşa Natalia s-o pună la respect şi pe asta, dar nu i-a mers. Ori de câte ori o prindea pe babă cu fel de fel de tertipuri, ştia mahalaua, ştiau neamurile. Şi cine o mai crede astăzi, cine o mai ascultă, cine o mai respectă?

Eu însă aş spune că cine are sufletul mare preţuieşte şi măreţia altora, iar omul bun preţuieşte bunătatea, aşa cum albina – floarea, şi doar cel ce se arată prea plin de sine e gol pe dinăuntru. Păcat, pentru că aşa cum cânţi, aşa ţi se şi plăteşte.

Lumea din amândouă satele urmărea cu sufletul la gură cum se va prezenta la proces tânăra care trezise atâta pasiune în cei doi flăcăi

Vuiau satele din jur. Nu au¬ziseră, nu văzuseră aşa ceva niciodată. Un tânăr – uite aşa, din senin – a fost înjunghiat de atâtea ori, încât sângele ţâşnise din el ca dintr-un butoi. Însă criminalii nu s-au oprit aici. Şi-au zis să-i taie şi organele genitale.

Toate astea s-au întâm¬plat din cauza unei fete pe care o iubeau doi flăcăi – unul din satul ei, altul dint-o localitate vecină. Fata era bună şi ea – îi plăcea şi de un tânăr, şi de ce¬lălalt, iar până să se hotărască cu care dintre ei rămâne, se întâlnea cu amândoi.
Duşmănie, nu glumă. Oriunde se vedeau tinerii, se ciondăneau. În ziua când s-a întâmplat nenorocirea, Vasile Bulat venise la hram în satul Verei – aşa-i zicea dom¬nişoarei de la care a pornit toată nenorocirea.

Fetei îi plăcea şi de unul, şi de celălalt

Zi de toamnă cu soare, cu miros de gutui şi struguri. Vasile se îndrepta spre casa Veruţei cu gândul că, iată, în acea frumoasă zi, o va cere în căsătorie. Chiar îşi anunţase părinţii că, după hram, le aduce noră în casă.
Prin satele acelea din Ungheni, există obiceiul ca fetele să fie „furate”. Ele trăiau în casa socrilor până la nuntă. Dar la poarta tinerei uite că dă nas în nas cu celălalt pretendent la mâna tinerei. S-au uitat duşmănos unul la altul şi cel din satul vecin a intrat în curtea casei s-o ia pe Vera la joc. Toată ziua a fost în preajma ei. Celălalt flăcău, Ion Busuioc, după câteva pahare cu vin, şi-a adunat fraţii, „afumaţi” şi ei, spunându-le: „A venit timpul să-l oprim. N-are decât să se însoare cu o fată din satul lui!”.
Între timp, Veruţa i-a spus consăteanului că are de gând să-l ia de bărbat pe Vasile. I-a zis-o în timpul dansului, lucru care l-a înfuriat şi mai mult. „Am să-l fugăresc, să ştie el ce înseamnă să pui ochii pe fete străine!” Uite că s-a lăsat seara peste sat, lumea venită la hram se împrăştia care pe la neamuri, care spre satele vecine. Pornise şi Vasile Bulat spre casă. Se înţelesese cu Vera ca, a doua zi, să vină să vorbească cu părinţii ei.

„Să ştie el ce înseamnă să pui ochii pe fete străine!”

Avea 24 de ani, o pro¬fesie bună – inginer ca¬dastral la primărie, şi casă moştenire de la bunicul său. Un singur lucru îi mai lipsea – o nevastă. În drum spre sat, trebuia să treacă printr-o fâşie de pădure, hotarul dintre cele două localităţi. Uite că tocmai aici îl aşteptau cei patru fraţi Busuioc, înarmaţi cu lanţuri şi cuţite.
Vă spuneam, l-au înjunghiat în atâtea locuri, încât sângele ţâşnea din el ca vinul din butoi. Nu a fost destul însă, i-au mai tăiat şi organele genitale, pe care le-au pus alături de cadavru.
Vă daţi seama cum se vorbea şi ce vorbeau oamenii din toate satele, unde a ajuns povestea asta? Poliţia s-a dumirit repede cine e vinovat de crimă: Busuioc! Poliţistul, fiind om de sat, cunoştea şi el povestea celor doi tineri care se duşmăneau din pricina unei fete. „Ce facem, bade Gheorghe? Nu-i glumă! Va fi judecat pe viaţă, dar dacă-s toţi băieţii matale amestecaţi, nu mai faci nici o nuntă câte zile mai ai de trăit! Caută un avocat! Cel mai bun pe care-l poţi găsi!” – i-a zis poliţistul tatălui băieţilor.
Până în seara următoare, avocatul era angajat. Cât i-a costat, unul Dumnezeu ştie. Atâta vă mai spun că, în do¬sarul instrumentat de poliţie, vinovat figura doar copilul minor al lui Gheorghe Busuioc, care în vara acelui an împlinise 17 ani. Uite că tocmai copilul acesta şi-a recunoscut vina, zicea el că-i era milă de badea şi că a vrut să-l ajute să se însoare cu Vera. „Tare o iubeşte, dle judecător!”

Familia l-a făcut ţap ispăşitor pe mezin

Tot în proces, minorul a mărturisit că băuse în ziua aceea (era doar hram în sat!) şi că nu şi-a dat seama ce se va întâmpla. „Şi ai avut tu putere să-l înjunghii de atâtea ori pe Vasile Bulat, care era coşcogeamite bărbat? – s-a mirat judecătorul, care punea la îndoială vina acestuia.”
De altfel, toţi cei prezenţi la proces – rude ale băiatului – ştiau că, dintre băieţii lui Gheorghe Busuioc, tocmai acesta era cel mai cuminte şi mai puţin impulsiv. Dar, ca să-i scape pe cei mari de pe¬deapsă, l-au băgat pe minor în daravelă, să fie sentinţa mai uşoară şi să rămână lân¬gă părinţi acasă măcar cei trei fii mai mari.
De altfel, procesul s-a desfăşurat fără prea mul¬ţi martori, fără complicaţii, „vinovatul” recunoscându-şi crima. Sentinţa a fost de opt ani de detenţie şi o pa-gubă morală şi materială de 54.000 de lei plus cheltuielile de judecată.
Vă daţi seama că această întâmplare mi-au povestit-o cei din familia lui Vasile Bu¬lat, care şi-au îngropat fiul, totodată frate şi nepot.

Renegată de pretendentul rămas în viaţă

Când au venit la mine la redacţie, nu-şi reveniseră. Ne¬căjiţi că au împrumutat sume mari de bani pentru înmor¬mântare şi avocat, erau încur¬caţi rău în datorii şi nu aveau cum să le returneze. Cei din fa¬milia Busuioc, pe lângă faptul că le-au omorât băiatul, mai şi râdeau de ei: „O să vă vedeţi banii la sfântul aşteaptă!”. Câte un leu pe lună, că una e ce spu¬ne judecata, şi alta ce putem noi. Iată, dacă se duc băieţii la muncă peste hotare, poate o să vă dăm mai mult…”
Lumea din amândouă satele urmărea cu sufletul la gură unde se va ajunge până la urmă şi cum se va prezenta la proces tânăra care a trezit atâta pasiune în cei doi flăcăi. Ori de frică, ori că a fost sfă¬tuită să spună astfel, fata l-a învinuit pe decedat, care, chi¬purile, se ţinea scai de ea.
Stupefiaţi au fost, întâi de toate, părinţii flăcăului mort, care ştiau că fiul le-o va aduce de noră. Până şi băieţii lui Busuioc, care ar fi trebuit de fapt să-i mulţumească pentru felul cum s-a prezentat la proces, s-au lepădat de ea.
Până la urmă, familia Bulat a rămas păgubaşă. „Parcă s-a găsit criminalul, parcă a fost judecat, am câştigat şi procesul, dar de ce oare simt că mi s-a făcut o nedreptate?”, se întreba nedumerit tatăl celui ucis.

A venit timpul când tatăl şi fiul s-au întâlnit

Istoria s-a întâmplat demult, am cunoscut feme¬ia despre care vreau să vă vorbesc, i-am ţinut în braţe pruncul şi de atunci mă tot întreb cum o mai duc părinţii ei. I-am văzut în ziua când au venit la maternitate să ia corpul neînsufleţit al cocoşatei, fiica lor. De la Hânceşti erau.

De fapt, Larisa a fost şi unicul lor copil. O neferici¬tă de la naştere era. Un copil plăpând, născut printr-un mi¬racol. La doi ani însă, din nu ştiu ce, i se strâmbă spinăruşa şi, oricât au umblat prin medi¬ci, nu şi-a mai revenit defini¬tiv. Zic, când am cunoscut-o la maternitate, avea o cocoaşă pronunţată, mică de statură era fata şi din această cauză părea că trupul ei e diformat din toate părţile. A mai dat peste ea şi o altă nevoie, avea probleme mari cu rinichii, unul nu mai funcţiona.

Moare aducând pe lume un băieţel sănătos

Medicii de la maternitate au chemat din raion părinţii fetei şi le-au spus adevărul – poate, ziceau ei, copilul îl vom salva, dar fata dumneavoastră va muri. Reacţia lor a fost neaşteptată: „Slavă ţie, Doamne, că te înduri de noi şi o iei lângă tine”. Nimic din ce ar arăta dragoste pentru copil, nimic din ce ar însemna părere de rău sau milă, medicii au rămas consternaţi de această atitudine. „Cu copilul, dacă rămâne viu, ce facem?”, a mai întrebat obstetricianul. „Faceţi ce vreţi!”, a răspuns mama cocoşatei.

Când au pornit durerile facerii, au şi dus-o direct în sala de operaţii. Băiatul, aşa cum au şi presupus medicii, s-a născut sănătos şi voinic, iar mama lui, până în seară, a şi fost transferată la morga spitalului. Abia a treia zi au apărut din raion părinţii fetei să ia moarta acasă. Ziceau că nu au de gând s-o prohodească şi că de la spital o duc direct la cimitir. Rumoare mare printre femeile din spital – de la personalul medical până la ultima dintre paciente şi lăuze. „Ce inimă trebuie să ai şi ce o fi făcut fata asta de nu le pare rău părinţilor că au pierdut unicul lor copil! Calică, aşa cum era ea, dar e a lor!”

Vecinul era singurul care se juca cu ea

Când a apărut a doua zi şefa maternităţii în salon, am întrebat-o ce e şi cu situaţia asta, mai mult decât anorma¬lă… Uite aşa am aflat că a ră¬mas însărcinată cocoşata de la un vecin şi coleg de clasă, de altfel unicul copil ce se juca cu ea. Avea 16 ani şi era în ultima clasă de şcoală. Curiozitatea lor de adolescenţi, afluxul de hormoni, apropierea dintre cei doi, poate şi faptul că au crescut alături de mici au făcut să nu fie atât de izbitoare pentru Nicolae infirmitatea fetei.
Chiar de la el aveam să aflu mai târziu că tare o mai compătimea puştanul pe Larisa, care de altfel era o fiinţă simţitoare şi dezgheţată din fire. Vă spuneam că am văzut-o cu o zi înainte de a muri şi că am ţinut pruncul ei în braţe, până am ieşit din maternitate cu propriul meu copil. Femeile care au născut prin februarie 1979 la maternitatea de la Buiucani, Chişinău, nu pot să nu-şi amintească de cocoşată.

Au trecut anii şi poate aş fi uitat această istorie cum se uită cu timpul multe lucruri şi întâmplări, dar într-o zi mă caută la redacţie Nicolae, puştanul de odinioară, tatăl copilului cocoşatei. Avea 43 de ani şi voia cu tot dinadinsul să-şi găsească fiul. E căsătorit bărbatul cu o femeie din satul lui, are doi copii, flăcăi buni de însurat, dar vrea să ştie pe unde o fi odrasla lui dintâi. De la el am aflat că părinţii cocoşatei au vândut casa din comuna ceea şi au plecat departe, la Movilău, pe unde mai aveau nişte rude.

L-a înfiat o femeie simplă şi miloasă

Zic, pornise Nicolae să-şi caute feciorul. A durat mult treaba asta. Pentru că nu oricine are acces la arhivele ac¬telor stării civile şi mai ales într-o problemă atât de delicată cum e înfierea. Dar simţea bărbatul că e timpul să plătească o datorie femeii care şi-a pierdut viaţa născându-i un fiu. Avea să-mi spună câţiva ani mai târziu că între timp îi murise nevasta, ajun¬sese să fie şi bunic, dar fiul lui dintâi tot de negăsit era. Şi să vedeţi dumneavoastră că tot o întâmplare l-a ajutat.
Mergea într-o zi cu autobuzul spre Rezina, se ducea omul la Saharna, la mănăstire, şi o femeie tocmai discuta cu alta despre lucruri mai curioase ce li s-au întâmplat în viaţă. „Eu, dragă, spune una, niciodată n-aş fi luat de suflet un copil. Lucram atunci soră medicală la o maternitate şi mama copilului a murit în timpul naşterii…” Şi a înşirat femeia povestea pe care v-am spus-o şi eu – cum o cocoşată a născut un prunc. Nu avea Nicolae răbdare să vorbească cu femeia între patru ochi. Oare al lui să fie, Doamne? Poate e vreo coincidenţă?

Al lui era… În momentul când se născuse fiul cocoşatei, Eugenia, femeia care l-a înfiat, avea treizeci şi doi de ani, era văduvă şi creştea de una singură o fată. Când bunicii pruncului au refuzat să-l ia acasă, ea s-a dus la medicul-şef şi l-a rugat s-o ajute să înfieze copilul. Pentru că era o femeie miloasă la suflet, trecuse şi dânsa prin necazuri de tot soiul şi o durea, omeneşte suferea că uite în toată lumea asta nimeni nu are nevoie de un prunc nevinovat. O să mă ajute şi fata, spunea ea, are de acum 12 ani. I-a fost cu adevărat greu să-l ridice, pentru că nu avea femeia nici spaţiu locativ corespunzător, nici un salariu bun, şi-apoi era văduvă.

Surpriza cea mare

Un copil mic cere îngri¬jire. Avea să-i povestească lui Nicolae că venea la materni¬tate, la serviciu, cu amândoi copiii. Cât lucra în secţie, fe¬tiţa ei şedea cu copilul într-un salon liber, tot acolo îşi făcea lecţiile şi, a doua zi, din maternitate, copila se ducea direct la şcoală. „Nu mi-a părut rău niciodată că l-am luat de suflet. E cuminte şi deştept. Are şi o nevastă care mă omeneşte în fel şi chip ori de câte ori îi vizitez…” „Dar fata matale nu ţi-a scos ochii niciodată?” „De ce ar fi făcut-o? Ţine la dânsul ca la propriul ei copil. Mai mult ea l-a crescut, că eu am lucrat în două locuri să-i pot ridica. Îmi pare rău că a rămas nemăritată…”

A venit şi timpul când tatăl şi fiul s-au întâlnit. Alături de Nicolae erau şi ceilalţi doi copii ai lui, cei legitimi. Avea să-mi spună bărbatul că pierdut era în faţa acelei situaţii. Îl depăşea… A mai trecut ceva vreme până să se obişnuiască unul cu altul.

P.S. Surpriza cea mare a fost că Nicolae s-a însurat cu Ilenuţa, fiica Eugeniei. Acum sunt rude de-a binelea!