„Boala şi necazul meu, starea mea de nevăzător m-au făcut capricios şi bănuitor”

Odată îmi deschide uşa un bătrânel în jur de 60 de ani, orb, cu un băieţel de mână. Se numea Grigore C. Îmi spune: „Fă mata toate chipurile să rămânem în doi, că ceea ce am a-ţi povesti e de lungă durată şi nu-i pentru urechile fiecăruia”. Dar avea să-mi spună următoarele. S-a născut pe când mama lui avea treizeci şi opt de ani. Mai are o soră mai mare, Liudica, măritată încă în ’45 în România. Mamă-sa nu l-a vrut, a încercat să scape de sarcină prin toate metodele băbeşti, dar se vede că plodul avea zile.

Băiatul era sănătos, frumos, atât că la un an de zile, după o boală grea, a rămas orb. Un chin pentru un copil care abia înce¬pea să meargă, un chin pentru un suflet ce pornea să vorbe¬ască şi nu vedea lucrurile din jurul său. Mamă-sa i le dădea să le achipuie şi-i spunea: asta-i cană, asta-i farfurie, aceasta-i ceea, ceea… Când a mai crescut, îl scotea sora Liudica pe toloacă, unde se jucau copiii, îl aşeza pe-o piatră sau pe iarbă şi el ziulica întreagă le asculta glasurile vesele, fără să poată participa şi el la jocuri.

După o boală grea, băiatul a rămas orb

Să fi avut vreo şapte ani atunci când dorinţa de a se amesteca printre ei fusese atât de mare încât a strigat-o: „Liudico, Liudico, de-a ce se joacă ei?”. „Bat mingea, fotbal joacă”, îi spuse ea. „Şi eu vreau”, i-a cerut el, du-mă la dânşii. Liudica a strigat băieţii de pe maidan şi le-a transmis rugămintea fratelui. Cine-a spus vreodată că cei mici sunt cruzi la suflet să ştiţi că a greşit amarnic. În ziua ceea toţi l-au înconjurat, îi puneau mingea la picioare şi el, de mână cu alţi doi, alerga după ea. Fireşte că mingea, nu se ştie cum, dar era mereu la picioarele lui şi el lovea într-însa c-o veselie nebună. Până la urmă a dat un gol.

Îmi spunea Grigore c-a achipuit cu mâinile poarta şi locul unde se afla mingea, să vadă, la figurat desigur, dacă nu-l amăgesc băieţii. Dar era un gol de-a adevăratelea. Nu l-au ui¬tat nici mai târziu, deşi, fireşte, de cele mai multe ori se jucau singuri căci erau sănătoşi, siguri pe picioarele şi ochii lor. Anii treceau. În scurt timp, Liudica, soră-sa, s-a măritat, cum vă spu¬neam, cu un funcţionar de la calea ferată şi a plecat cu el în România. S-au închis hotarele. Mamă-sa, fiind din familie înstărită, a fost deportată în Si¬beria şi l-au luat şi pe el, mărişor de acum. Când s-au întors, era flăcău de-a binelea.

Întoarsă din deportare, familia lui Grigore s-a stabilit la Bălţi

Frumos, înalt, numai bun de însurat. La întoarcere s-au stabilit la Bălţi pentru că nu le-au dat voie să revină la locul de baştină. Şi aici pentru prima dată a rugat-o pe maică-sa să-l dea la o şcoală pentru nevăză¬tori, cel puţin să ştie să citească. Era cu mult mai mare decât ceilalţi copii. Dar a învăţat ceea ce învăţau şi puştii. Mamă-sa nu se ştie cum, prin ce relaţii, dar îi aducea cărţi pentru orbi.

Când a împlinit 28 de ani, ea a venit acasă cu o fată, din satul lor de baştină. Tânăra voia să se angajeze la o fabrică din Bălţi şi a prins a locui la ei. La un an, fata şi Grigore s-au căsătorit. Varvara, aşa-i spune soţiei lui, nu l-a luat pentru avere sau din milă, chiar l-a îndrăgit. Pentru că frumos e Grigore, chiar şi acum la aproape 60 de ani. Cinci copii are din această căsnicie şi un nepoţel de opt ani.

„Eu, îmi spunea bărbatul, ni¬ciodată n-am avut curajul să-i spun soţiei mele cât de mult o iubesc şi cât de recunoscător îi sunt că alături de ea am dus un trai fericit. Într-un fel, poa¬te s-a jertfit pentru mine, n-am dus-o la dansuri, la filme, la teatru. Îi dădeam voie să se ducă de una singură, dar de fiecare dată îmi spunea: Ce rost are dacă tu rămâi singur între pereţii aceştia? Toate greutăţile gospodăriei le-a purtat pe umerii ei – ea a cres¬cut copiii, ea a umblat la şcoală la toate adunările, ea le căra cu gentile la Chişinău de mâncare atunci când au plecat la învăţătură.

„Mi-i punea în braţe când se întorcea de la maternitate, şi eu îi achipuiam”

Şi eu eram cel de-al şaselea, şi poate cel mai greu de suportat. Pentru că boala şi necazul meu, starea mea de nevăzător m-au făcut capricios şi bănuitor. Ţin minte, mărturiseşte Grigore, în primii ani de căsnicie o repezeam cu vorba, o bănuiam că mă înşală. Şi simţeam după vocea ei cât de mult o jigneam. Deşi nu plângea, în voce avea ceva ce te cutremura. Nu mi-am cerut niciodată iertare, pentru că aşa-i bărbatul în mândria lui oarbă, se teme să nu se înjose¬ască, să nu trezească zâmbetul sau mila. Zic, cinci copii mi-a născut Varvara. O fată şi patru băieţi. Mi-i punea de fiecare dată în braţe când se întorcea de la maternitate, şi eu îi achipuiam. Eram fericit după fie¬care naştere, de parcă m-aş fi născut şi eu din nou, sănătos, văzător, plin de speranţe.

Îi cunoşteam după mers, le ştiam caracterul după voce, chiar şi după felul cum mă îmbrăţişau. Şi iată, atunci sufeream îngrozitor starea mea de nevăzător: că nu pot să văd cum fac primii paşi, că nu-i petrec la şcoală în prima lor zi, că nu mi-am văzut fata mireasă. În zilele acelea ieşeam din casă şi cutreieram de unul singur hudiţele din mahalaua noastră, buimac, cu lacrimi pe obraz, să nu mă vadă cei de acasă. Aş fi dat ambele mâini, ambele picioare pentru posibilitatea de a vedea.

„Ea m-a pus mai presus de toţi bărbaţii lumii”

Ori de câte ori o întrebam pe soţia mea de ce s-a măritat cu mine şi de ce-şi duce traiul alături de un orb, îmi răspundea: „Pentru că sunt urâtă şi altul nu m-ar fi luat. Şi ce-aş fi făcut eu dacă rămâneam fată bătrână?”. Dar nu e urâtă, şi apoi cum poate fi urâtă o femeie care are un suflet atât de frumos? Ea, care de fapt m-a pus mai presus de toţi bărbaţii lumii, femeie care se bucură de familie, de copii, de prieteni.

De dragul ei, că e gospodină harnică şi prietenoasă, ne-a păşit pragul multă lume. Şi prietenii ei erau şi ai mei. Adică, n-am dus o viaţă singuratică. Dar am venit la mata uite pentru ce: spune-i soţiei mele c-a fost pentru mine un dar de la Dumnezeu, c-o iubesc, că alături de ea sunt fericit şi că ea mi-a îndulcit viaţa toţi aceşti ani.”

„De ce nu-i spui mata?”, l-am întrebat. „Pentru că mi-i ruşine, şi apoi nu pot, nu-s obişnuit eu cu vorbe de acestea”, mi-a răspuns bărbatul. Ştiu că acest articol a fost ci¬tit de Varvara C. şi de toţi copiii ei, i-am prevenit eu. Doamnă, ce crede şi ce zice Grigore al matale ştii de acum, dar îţi mai spun din partea mea: fii sănătoasă, fii fericită, fii bogată şi mândră, să ştii că-mi eşti şi mie dragă, mult de tot.