La mine au adus-o frica şi neputinţa de a mai trăi într-un sat unde fiecare orătanie, fiecare copil ştiu că e mamă de hoţ

Mama hoţului niciodată nu-şi poate plânge nenorocirea în gura mare, pentru că oricând se va găsi unul care să se stropşească la ea. Are însă şi ea suflet de om care suferă, iar ruşinea o face să-şi ascundă faţa de ochii lumii. Vai de mama hoţului!…

Când a venit la redacţie, Năstica lui Gheorghe Bocnă n-a scos un cuvânt până ce n-au ieşit din birou toţi co¬legii mei. Şi apoi, prin¬tre ofuri, m-a rugat să-i găsesc un loc de trai, unde să n-o cunoască nimeni, e gata să îngri¬jească de o bătrână, de un moşneag, numai să aibă acoperiş deasupra capului. E gata de orice, numai să plece din sa¬tul ei de baştină.

Părăsită de soţ, a crescut singură trei băieţi

Năstica a crescut într-o familie de ţărani înstăriţi, făcuse nişte cursuri de contabil şi lucra socotitoare într-o brigadă când l-a întâlnit pe viitorul ei bărbat. Chipeş şi frumos la înfăţişare, cu bani întotdeauna, acesta lucra mecanic de cinema în satul ve¬cin. Nunta au făcut-o părinţii fetei pentru că tânărul mire nu avea rude, părinţii i-au mu¬rit imediat după război, pe când el să fi avut vreo trei anişori.

În zece ani, Năstica i-a născut trei băieţi, i-a crescut mai mult sin¬gură, pentru că începu¬seră să-şi dureze casă şi soţul ei ţinea drumu¬rile în căutare de câştig – ba lucra la vreo construcţie, ba se du¬cea cu brigada colho¬zului în Rusia, la tăiat pădure. Într-un an a plecat şi mai departe, la magistrala Baikal-Amur şi de atunci nu l-a mai văzut. I-a scris femeii scrisoare: „Te rog de mă iartă, dar mi-am găsit pe altcineva şi acasă nu mă întorc, vezi-ţi singură de copii”.

Mult a plâns Năstica după ce a primit scri¬soarea ceea, dar, cu chiu, cu vai, a terminat casa. Luată de grijile gospodăriei, nu-i mai ajungea timp să se ocu¬pe şi de copii. Ori de câte ori era chemată la şcoală şi probozită, ve¬nea acasă, îi ocăra, tuna în dreapta şi-n stânga şi apoi tot ea se căina la vreo vecină: ce vrei, dragă, dacă n-au tată, cresc de capul lor.

Cel mai mare fiu, derbedeul familiei

Când cel mai mare a împlinit cincisprezece ani, a plecat la o şcoală profesională tehnică. Nici acasă nu-i da ascul¬tare, dar dacă s-a văzut de unul singur, băiatul a luat-o de tot razna. La jumătate de an a şi fost chemată la miliţie. Aici a aflat că fiul ei fusese prins în troleibuz cu mâna în buzunar străin! L-au iertat atunci, mă rog, copil de la ţară, din familie bună. A vorbit Năstica cu profesorii de la şcoală, aceia i-au pro¬mis şi ei că-l vor ţine din scurt, dar dacă băiatul pornise să aibă năravul acesta, nu s-a mai putut face nimic.

La un an şi jumătate, iată că l-au găbjit, cu încă vreo trei ortaci, prădând un apar¬tament. De data aceasta a fost judecat – i-au dat trei ani. După eliberarea din puşcărie nu mai dădea prin sat, spunea că de ruşine. Atât că se angajase de ochii lumii la gospodăria spaţiilor verzi din oraş. De unde şi până unde şi-a găsit o fată cam de teapa lui. N-aveau unde locui şi au ve¬nit pe capul Năsticăi.

Ceilalţi fii, după ce au terminat şcoala, au plecat care şi încotro şi, când primea femeia de la ei câte o scrisoare la o jumătate de an, umbla de la neam la neam – are multe neamuri în sat, şi le-o citea. Ei nu trăgeau pe acasă. Tot din scrisoare a aflat că Nelu e marinar şi că s-a însurat cu o fată din Riga, i-a trimis şi fotografie, iar Sandu, cel mai mic, a plecat la taică-său pe Amur şi s-a oploşit acolo.

Mergea pe drum şi lumea şuşotea în urma ei

De fapt, din trei copii, Năstica rămăsese doar cu cel mai mare, cel care îi aducea atâtea neplăceri. Biata femeie era gata să lase casa şi să-şi şteargă urma de pe pământ, numai să nu-l vadă şi să nu-l audă. Obiceiul lui din tinereţe lua proporţii. Acum avea prieteni de teapa lui şi dispărea de acasă zile în şir, iar Năstica rămânea cu nora şi cu nepoţelul care se născuse între timp. Ionuţ se întorcea întotdeauna cu bani sau cu marfă de pe unde fura şi ea, femeia, nu închidea un ochi cât era el acasă, de teamă să nu vină poliţia.

Că şi aşa nu mai putea de ruşine. Mergea pe drum şi lumea şuşotea în urma ei. Rudele de mult n-o mai chemau la sărbătorile de familie, nici nu-i păşeau pragul. Erau oameni aşezaţi de felul lor, cinstiţi, gospodari, dar iată nepotul acesta i-a făcut de ruşine nu numai în sat, dar şi în raion. Că se întâmpla ca derbe¬deul să golească pe cine¬va şi la drumul mare, dacă avea un pahar în cap. Şi-l ameninţa pe cel jefuit: „Să aud că te-ai jeluit sau ai spus o vorbă pe undeva, te tai!”. Şi, într-adevăr, scotea din buzunar un cuţit şi-i de-monstra ce tăiş are.

La judecată, mama a făcut depoziţii împotriva fiului

Când a venit la redacţie, feciorul ei era la puşcărie pentru a treia oară, în scurt timp urma să fie eliberat şi ea se temea, pentru că la judecată femeia cu toată sinceritatea a mărturisit ce aducea el acasă, că soţie-sa şi el trăiau din furat, că-i rău la suflet şi bătăuş, că statul trebuie să-l pedepsească după merit. Şi i-a promis Ionuţ într-o scrisoare că-i găseşte el lui mâne-sa ac de cojoc, dacă se întoarce acasă. N-o să ştie satul de ce a murit, dar că zile multe, la sigur, ea nu mai are.
La mine au adus-o frica şi neputinţa de a mai trăi într-un sat unde fiecare orătanie, fiecare copil ştiu că e mamă de hoţ. Pe capul celorlalţi doi băieţi nu vrea ea să se ducă, e departe în primul rând, şi apoi de ce să le încurce viaţa? Tocmai se adresase la redacţie o femeie dintr-un sat care avea o casă pustie şi mă rugase să-i găsesc pe cineva care ar sta în ea, i se cerea doar să aibă grijă de casă.

Când am telefonat în satul cu pricina s-o găsesc pe Năstica, să-i spun că i-am găsit acoperiş şi o nouă familie, de la primărie mi-au răspuns că Năstica a murit, au găsit-o în ştreang săptămâna trecută. Mare trebuie să fi fost frica acestei femei, nenorocirea ei, ruşinea ei, de s-a încumetat, creştină fiind, să-şi ia zilele.