„Nu mă mai întorc în țara care dispreţuieşte oamenii”
Așa spun oamenii că trăim acum. Ne pasc năpastele din toate părțile. Cei de la putere adună dijme și de pe cei morți și de pe cei vii. Ar lua bani și pentru aerul pe care-l respirăm, dacă ar ști cum s-o facă. Într-o zi neapărat se va întâmpla și asta. Unde mai pui că din toate părțile dau năvală peste noi! Și toți ne vor binele, ne promit marea și sarea, ne sprijină, ne ajută, ne învață, dar nu știu de ce pe an ce trece tot mai săraci suntem, tot mai batjocoriţi, tot mai umili și nepricopsiți.

Cum de a știut cel care a părăsit copilul că familia nu are urmași?
Uite că în așa vremuri acum 30 de ani s-a născut și Gheorghe. Într-o familie de învățători, care-și dădeau toată silința să-l ridice flăcău falnic în satul lui. Dar nu întotdeauna ce presupui e și adevărat. La doar 15 ani, din ziua nașterii, află băiatul, și absolut întâmplător de altfel, că e înfiat și că cei ce au grijă de dânsul l-au găsit chiar sub gardul casei lor într-o noapte târzie. Mai bine zis, era spre dimineață, trecuse bine de miezul nopții. Cineva, ei presupun că a fost chiar fata care a lăsat copilul, la o oră târzie, a bătut în poarta lor, bătea să se audă, să se trezească stăpânii. Când au ieșit afară, nimeni, frate, nu se vedea.
S-a plecat peste poartă Ilie și nu zări țipenie de om, doar albea sub gard un ghemotoc de boarfe. „Ce-o mai fi și asta, Doamne?” S-a apropiat, a împins cu piciorul și ce credeți? Din rufele celea apăru o mânuță, apoi se auzi un scâncet de pisoi. Măiculiţă doamne, se îngrozi bărbatul. Cineva ne-a făcut vrăji! Nu că ar fi crezut cu adevărat că cineva le poartă pică, dar ce altceva poți crede când ți se aruncă ceva sub gard și încă mișcă?! Și-a strigat soția, care rămăsese în pragul casei cu gând să-i sară în ajutor soțului dacă se întâmplă ceva neprevăzut, zic, a strigat Ilie să aducă femeia lanterna cea mare, că trebuie să vadă el ceva. Uite atunci au desfăcut boarfele celea și le-a apărut din ele cel care le-a devenit mai târziu fecior iubit.
Treizeci de ani în urmă s-a întâmplat istoria asta, dar și peste atâta vreme n-a mai dat poliția de urma acelei mame, care și-a aruncat în drum fiul nou-născut. Pentru că șleahul se întindea și pe lângă casa învățătorilor ceia și oricine putea să se oprească din drum spre nu se știe unde și să lase sub gard ghemotocul de rufe. Că n-a fost din satul lor sau din cele megieșe era mai mult ca sigur. Una se întrebau toți: cum de a știut cel care a părăsit copilul că familia asta nu are urmași?

Un copil adus în prag e un semn de la Dumnezeu
S-au bucurat peste seamă cei doi profesori, ajunși la 46 de ani ea, la 50 el, că a dat un asemenea noroc peste ei. Nu se îndurau să înfieze pe cineva de la vreun orfelinat, tot cu gândul că mai au când și apoi unde mai pui că trăiau și în speranța că, oricât de târziu ar fi fost, nevasta mai putea să nască. Dar adus un copil în prag nu e un semn de la Dumnezeu – ia-l și crește-l?! Cât a fost mic copil, mai iubit și mai îngrijit nu știu dacă era altul în satul acela, deși prin anii 80 lumea o ducea greu, mai târziu și mai complicate vremuri.
Când împlinise Gheorghiță 15 ani, s-a întâmplat să-i moară tata și, căutând el documentele pentru nu știu ce treabă acolo, dă și de actul de înfiere, o hotărâre a judecătoriei raionale. Așa, pe lângă nenorocirea pe care o avea în familie, mai veni și nevoia astălaltă, căci pentru dânsul nenorocire era să afle că le-a spus mamă și tată unor oameni străini.
I-a trebuit timp să se împace cu gândul acesta. Pentru că rămăsese numai cu mamă și era unicul bărbat la casă, femeia îl ținea din scurt și-l împovăra cu fel de fel de obligații să nu-l scape pe drumuri rele. Gheorghiță însă vedea în asta doar rea-voință, lipsă de respect, adică își închipuia că procedează așa mama lui pentru că nu-l iubește deloc. Într-un fel rău se înstrăinaseră ei. Elizaveta s-a plâns de mai multe ori colegilor din școală: nu-i sunt mamă dreaptă și asta-i tot!

Gheorghiţă dispare din Moldova
Cu mare scârț a terminat Gheorghiță liceul și a venit la Universitatea Tehnică din Chișinău. După facultate a dispărut. Doi ani de zile nu a știut mama lui adoptivă pe unde se află flăcăul. I se usca inima de jele, s-a adresat și la poliție, a vorbit cu unii dintre colegii lui de facultate, dar absolut nimeni nu știa nimic. Femeia ieșise la pensie și stătea acasă, sănătatea nu-i mai permitea să ia ore la școală, deși directorul a tot venit la poarta ei. Profesorii tineri, unul câte unul au luat drumul străiniei și în sat trăiau doar pensionarii cu nepoții lor.
Abia peste doi ani a aflat bătrâna că fiul ei se află în Japonia și că a ajuns acolo prin Rusia, unde a lucrat un an de zile să-și facă bani de drum și să-și cumpere actele necesare. „Să nu crezi, – i-a scris băiatul mamei, – că nu te iubesc și că te-am părăsit când îți este mai greu. Dacă mă stabilesc cu traiul aici și-mi găsesc și un loc bine plătit, îți voi trimite bani destui ca să te descurci în Moldova. Eu oricum nu mă mai întorc în țara care scuipă în oameni! Peste tot locul – pământuri în paragină, sate pustii, oameni săraci și bolnavi, cerșetori câtă frunză și iarbă. Ca pe vremea turcului, mamă! Pârjol…”
După această scrisoare s-a mai liniștit Elizaveta. Știa că Gheorghiță al ei e în viață și într-o țară în care, dacă ai minte și hărnicie destulă, ajungi să te căpătuiești.
Lidia Bobână

Vizualizări: 1150