În satul de baştină a găsit ceea ce i-a lipsit întotdeauna, apropierea sufletească de cineva

Nici copiilor nu voia să le împovăreze sufletul. Pentru că au crescut mai mult cu bunicii decât cu părinții, aceștia rămâneau departe de Nastea, adică s-au obişnuit să trăiască fără ea. Dispariţia ei din lume nu credea să-i afecteze prea mult. Aşa gândea ea. Le-a lăsat câte o scrisoare în care le-a spus cât de mult îi iubește și cât de rău îi pare că nu și-a cunoscut nurorile și că n-a ținut în brațe niciun copil de al lor. Toată averea care le rămânea copiilor era casa bunicilor lor de la Londra și moşia acestora de la ţară, într-o regiune de nord a Angliei.

Sătenii cred că e fericită

Oamenii din satul Nastei o credeau fericită, chiar dacă acum era pe moarte. Pentru ei viața femeii a fost o frumoasă poveste. Să cunoşti tu atâtea țări, să fii măritată cu un diplomat, să ai un soț de stirpe aristocratică – Eduard prin naştere era conte, adică într-un fel era și ea contesă, zic, toate acestea o ridicau în ochii sătenilor. Nu era petrecere în localitate la care să n-o invite și întotdeauna o așezau în capul mesei, că era nuntă, cumetrie sau praznic. Nastea venise acasă să stea printre oamenii cu care a crescut, care i-au cunoscut părinții, buneii și avea cu ei o istorie comună.

Aici a găsit ceea ce i-a lipsit întotdeauna – apropierea sufletească de cineva. Vecinele o vizitau în fiecare zi – care-i aducea câteva ouă în pestelcă, ouă proaspete, spuneau ele, care venea cu o garafă de lapte, care pur și simplu rupea ce avea în grădină și venea s-o vadă. Nu din curiozitate, Doamne ferește, din milă că uite e muritoare și femeia asta, care s-a ridicat atâta deasupra lor.

Gândul morţii o nelinişteşte

Nastea venise acasă înfricoşată de gândul morții și a singurătăţii ei. Ar fi vrut să aibă o soră, un frate, un verişor, la urma urmei, pe care să-l poată ţine de mână când durerea îi va sfâşia trupul, ar fi vrut să-şi lase capul în poala unei mame, să-i simtă mâna alintătoare pe creştetul ei – câte i-ar fi spus ea unui om apropiat?!… Cât o ţineau picioarele, vă spuneam, se plimba dintr-un colţ al altuia de sat. O vedeau oamenii și pe malul iazului, încremenită în gânduri, la marginea pădurii, pe vârful dealului la Rădi, un povârniş de unde cuprindeai cu ochii cele trei sate învecinate.

Peste tot era Nastea. Despre ea se vorbea în fiecare casă, o plângeau, ar fi vrut s-o ajute cumva în bunătatea și milostenia lor, dar nu știau cum și, atunci când o vedeau în pridvorul casei, se opreau din drumul lor, intrau în curte și schimbau câteva vorbe. Neînsemnate parcă, dar tot era o mângâiere pentru femeia care zi şi noapte se încâlcea în gânduri sinistre. Erau zile când nu se mai putea ridica din pat şi sătenii, dacă n-o vedeau în pridvorul casei, alergau la medicul din sat şi-l rugau, de parcă o făceau pentru o rudă de-a lor, du-te matale și vezi cum se simte.

Ar fi dat orice să-i fie alături copiii

Veneau câte odată și trei-patru persoane cu îndemnul acesta. Sătenii au reacţionat la boala Nastei de parcă li s-ar fi îmbolnăvit cineva apropiat. Era una de-a lor, chiar dacă n-a trăit zeci de ani printre ei. Când se simţea mai bine, o invitau şi la şcoală, să le povestească elevilor despre ţările pe unde a fost, să le spună ce a văzut și ce oameni a cunoscut pe acolo. Erau cele mai interesante lecţii de geografie pe care le-au avut vreodată nu numai elevii şcolii, dar chiar și învățătorii, care n-au călătorit nici ei prin ţări străine şi care cunoşteau lumea doar din cărţile pe care le răsfoiau destul de rar.

Din lipsă de timp, fireşte, pentru că un învăţător la sat are două profesii – cea de profesor și de fermier în acelaşi timp. Pământul îl hrăneşte, nu salariul de mizerie, care nu-i ajunge să se întreţină singur, nu și întreaga familie. Nastea nici nu bănuia că întoarcerea ei în satul natal va însemna atât de mult pentru ea, că oamenii o vor primi ca pe un fiu rătăcitor care în sfârşit  a trecut pragul casei părinteşti.

Simţea că o părăsesc puterile. Pe zi ce trecea, făcea mai multe eforturi pentru nişte activităţi de rutină, chiar să se ridice din pat îi venea tot mai greu. Ştia că sfârşitul e aproape. Ar fi dat orice să-i fie alături fiii, să-i mai vadă o dată, să-i îmbrăţişeze şi să le spună cât de vinovată a fost faţă de ei. I-a născut şi i-a lăsat pe mâini străine – dădaca, bunicii din Anglia. Şi ea, şi Artur găseau timp pentru copii doar în vacanţele copiilor şi în scurtul lor concediu de vară.

Spuneţi-le apropiaţilor cât de mult îi iubiţi

Dar nu le-a spus niciodată cât de fericită era că-i are, că sunt frumoşi şi deştepţi, că au talent şi că s-au arătat demni de tatăl lor, care a fost un om neobişnuit. Eduard, deşi era din neam aristocratic şi putea să-și dedice viaţa multor plăceri şi activităţi neîmpovărătoare, şi-a slujit cu credinţă ţara oriunde aceasta ar fi avut nevoie de el. Aşa cum au făcut-o şi alţi bărbaţi din neamul lor – străbunici, bunici, părinţi – toți au fost diplomaţi de carieră. Fiii lor și-au ales alte meserii, care la fel aduceau faimă țării de unde se trag.

S-ar fi părut, ce-i mai lipseşte acestei familii ca să fie de-a dreptul fericită? Un lucru de nimic – în disonanţă se auzea scârţâitul vieţii, pe ici, pe acolo, roata vremii nu era unsă bine.

Nastea a murit în toamnă. Drumul până la cimitir părea un covor de frunze ruginii şi pete pestriţe – erau florile aruncate de cei pe lângă porţile cărora trecea mortul. La a treia zi, au apărut în sat şi feciorii Nastei…