Din momentul în care a ieşit din sat, n-a mai călcat pe la părinții adoptivi. Și nici ei nu s-au interesat pe unde este și cum se descurcă băiatul care le poartă numele

Băiatul avea o frică nebună de mamă-sa adoptivă. De câte ori îl prindea prin colțurile casei, ferite de ochii lui Ion, Iulia nu scăpa momentul să-i ardă vreo palmă sau să-l piște usturător de tot. Cu ură, cu mânie mare o făcea.

Și-a băgat în cap că toate trebile în gospodărie îi merg de-a îndoaselea de când l-a luat de suflet pe băiat. Își mușca mâinile că s-a lăsat înduplecată de Ion să facă acest pas. Vă spun, nu scăpa nici o ocazie să pedepsească copilul, cu vină sau fără de vină. Împlinise Costică nouă ani când a fugit prima dată de acasă. Tot după o bătaie. O săptămână l-a căutat poliția.

După o bătaie, Costică fuge de acasă

Iulia n-a scăpat ocazia să se plângă vecinilor, învățătoarei la școală că numai ea una știe prin ce chinuri trece cu copilul acesta. „Ce vreți, dintr-o lepădătură om să iasă? Ne-am luat chin pe cap și asta ni-i crucea!” Ion însă bănuia că tot ea e de vină, dacă a fugit copilul. I-o fi făcut nebuna ceva, altfel cum de s-a ascuns atât de bine că nu-l găsește nici poliția?, se gândea el. Abia peste o săptămână l-au găsit.

Copilul nici nu ieşise din sat. Îl ascunsese un coleg de clasă într-un sărăieș de-al lor, unde cei maturi intrau tare rar. Țineau acolo fel de fel de lucruri vechi. I-a adus băiatul o pernă și o pătură. Pe ascuns îi ducea mâncare și apă. Toate până într-o zi. Cât poate răbda un copil de nouă ani să stea ascuns? N-a rezistat nici Costică ispitei să se plimbe oleacă prin curtea omului.

Amenințați de polițistul de sector

Nu bănuia că vecina de alături o să-l observe și o să anunțe primăria. L-au adus acasă și primarul l-a prevenit pe Ion că, de se mai întâmplă așa ceva, va fi nevoit să anunțe organele de tutelă și curatelă să ia măsuri cu dânșii. Tot satul știa că fiul adoptiv ia bătaie de la Iulia și că se duce des la școală cu vânătăi pe corp. Ion nu știa cum să-și mai îmbuneze nevasta, cum s-o facă să înțeleagă că ei nu au altă ieșire decât să accepte acest copil, să se împace cu gândul că nu vor avea copiii lor niciodată și că acest băiat va fi mângâierea lor la bătrânețe.

Un timp a fost liniște și pace în familia lor. Poate de unde au fost amenințați de polițistul de sector, dar Iulia un timp nu l-a atins nici cu un deget pe Costică. Pricina mai era și alta – de la un timp se simțea femeia rău de tot. Odată chiar a leșinat în drum. Avea amețeli, vărsa uneori fără vreun motiv – parcă i se scurgeau puterile. La medic însă nu se ducea. Fie ce-o fi, se gândea ea, toate-s în mâinile Domnului.

După 20 de ani de căsnicie, rămâne însărcinată

Împlinise 38 de ani, douăzeci dintre ei în căsnicie cu Ion. Dar, dacă a văzut că se umflă, n-a mai răbdat, s-a dus la spitalul raional. Și ce credeți dumneavoastră, medicii i-au spus că e însărcinată! Nu-i venea a crede. Mare minune, după 20 de ani de căsnicie să se întâmple așa ceva! Bucuria ei era peste poate de mare.

Și Ion prinsese aripi, iar rudele lor într-un glas spuneau că, dacă n-ar fi luat ei copilul acela de suflet, Dumnezeu nu s-ar fi îndurat să le dea și unul din sângele lor. Zic, parcă se mai domolise Iulia, avea alte griji acum, să ducă sarcina până la sfârșit. Ea, care în viața ei se ferea de medici, acum trepăda una-două în centrul raional să se consulte ba cu unul, ba cu altul. A născut în sfârșit o fetiță. I-au pus numele Sofia și o iubeau absolut toți pe copilă.

După naştere, Iulia se întoarce la obiceiurile vechi

Costică era cel care nu se dezlipea de soră-sa. Dar năravul e nărav și nu-l schimbi pentru nimic în lume, dacă nu dorești cu adevărat. Iulia s-a întors la obiceiurile vechi. Iar își obijduia băiatul fără motive serioase. Acum avea copilul ei și Costică era omul pe care nu-l mai voia în familia ei. Dacă nu l-a dus de mână din nou la orfelinat, doar pentru că îi era frica de gura lumii. Îl obijduia în fel și chip. Îl striga târâtură, lepădătură, fecior de curvă. Cum îi venea la gură, așa-i zicea!

Ca să scape de bătăi, copilul trăia mai mult pe străzi decât acasă. Ion, de când avea propriul lui copil, se făcea că nu observă trăsnăile nevestei sale. Îi era milă de copil, dar ce putea face omul? S-o alunge de la casă, să divorţeze?! Era peste puterile lui s-o facă. O iubea așa cum era – zăludă, sălbatică și mohorâtă. I se topea inima când o vedea cu Sofia în brațe. Era de parcă Dumnezeu i-a dat tot aurul din lume!

Învăţa şi se întreţinea fără ajutorul părinţilor adoptivi

Pe Costică, orfanul, îl jelea toată lumea. La sărbători, praznice, întotdeauna se gândeau la el – îl îmbrăca și-l încălța satul. Iuliei nu-i mai păsa de gura lumii. Avea copilul ei și se gândea numai la binele Sofiei. Vă spuneam, Costea se atașase de sora lui și cea mai mare bucurie era când mamă-sa adoptivă îi încredința să aibă grijă de fetiță, ea fiind ocupată cu gospodăria.

Anii treceau – creștea Costică și sora lui îl ajungea din urmă. După școală – băiatul învăța destul de bine, zic, după ce a terminat liceul, fiul adoptiv al Iuliei și al lui Ion a intrat la Universitatea Tehnică din Chişinău. În paralel, lucra într-un local de noapte ca să se întreţină. Din momentul în care a ieşit din sat, n-a mai călcat niciodată pe la părinții adoptivi. Și nici ei nu s-au interesat pe unde este și cum se descurcă băiatul care le poartă numele.