„Ștefan a surprins-o de câteva ori pe soră-sa cum se săruta pe buze cu tatăl lor vitreg”

Sofia avea şapte ani, iar fratele ei, Ștefan, 11, când au divorțat părinții lor. Au avut o căsnicie fericită până în clipa în care femeia s-a îndrăgostit până peste cap de un alt bărbat. Atunci tatăl biologic a plecat în Canada, iar în locul lui a venit un alt tată în casă. Copiilor nu le-a fost ușor. Au trecut cu greu peste această despărțire. Mult le-au plâns sufletele după tatăl plecat și multă vreme nu s-au putut apropia de tatăl vitreg.

Deşi era frumos la chip, acest tată vitreg era foarte urât la suflet. Era rece şi aspru mai ales cu Ștefan. Cu motiv și fără, îi arunca aproape zilnic vorbe tăioase. A fost liniște și pace în casă doar câteva luni de la venirea lui. După care au început tensiunile și conflictele. Mama și noul ei soț se certau foarte des. De multe ori femeia era și lovită. În acele clipe Ștefan îl ura de moarte. Iar după ce furtuna se potolea, se ducea și punea capul în poala mamei, rugând-o frumos să îl alunge pe omul rău din casă și să-l aducă înapoi pe tatăl lor. Atunci mama îndrăgostită de concubinul ei își săruta copilul pe frunte și îi șoptea vorbe calde, asigurându-l că o să aibă în curând mângâiere și de la tatăl vitreg, iar pacea și liniștea se va instala din nou în familie. Timpul trecea şi familia lor nu mai redevenea căminul fericit de odinioară.

Tatăl vitreg îi făcea avansuri sexuale

Spre surprinderea fratelui, de la un timp, tatăl vitreg se comporta cu Sofia fără asprime. O lua adesea pe genunchi, îi mângâia părul mătăsos, îi săruta duios obrăjorii. Copila se simțea bine în acele momente și era fericită. Și creștea frumoasă ca o floare din grădină. La 12 ani, arăta deja ca o domnișoară care a atins majoratul. Avea formele frumos conturate, părul lung și drept, ochii de un albastru curat ce răsăreau de sub umbra unor gene mari, întoarse.

Ștefan a surprins-o de câteva ori pe soră-sa cum se săruta pe buze cu tatăl lor vitreg. I s-au părut cam suspecte îmbrățișarea și sărutul. Altă dată a văzut cum așa-zisul tată o pipăia pe sâni și pe spate. Iar într-o seară a auzit cum o dezmierda cu șoapte de alint în timp ce priveau televizorul, iar maică-sa trebăluia pe la bucătărie. Ștefan a deslușit bine că nu erau șoapte de mângâiere dintre un tată și o fiică, ci avansuri sexuale. Încet-încet, bănuielile băiatului, precum că în casa lor ar funcționa un triunghi amoros dintre mamă, fiică și concubin, erau aproape întemeiate, dar totuși nu voia să creadă.

A încercat să vorbească mai întâi cu Sofia. Fata a negat, reproșându-i: „Fantezii! Tu nu știi decât să-ți imaginezi tot felul de prostii!”. Apoi a rugat-o pe maică-sa să îl asculte. Femeia a sărit ca friptă: „Ștefănel, cred că nu ești în toate mințile! Îți dai seama ce vorbești?! Eu îl iubesc și el mă iubește. Port sub inimă copilul lui. Degrabă o să mai aveți un frate sau o soră. Cum de ți-a trecut prin gând că tatăl tău de-al doilea, în vârstă de 48 de ani, și-ar putea pune mintea cu o fetiță de numai 12 ani?! Stai liniștit, băiatul mamei, și vezi-ți mai bine de carte”. „Să dea Dumnezeu să greșesc, mamă! Dar mă îndoiesc!”, a zis Ștefan și a ieșit supărat din casă.

Copila de 12 ani ca actriță porno

Lunile au trecut și copilului din pântecele mamei i-a bătut ceasul să se nască. Și iată că în una din diminețile în care mama celor doi frați se afla la maternitate cu frățiorul proaspăt venit pe lume, Ștefan a fost trezit de gemetele și țipetele de plăcere ce răzbăteau prin ușa crăpată a dormitorului. Băiatul s-a apropiat încetișor, a privit prin crăpătura ușii și nu-i venea să creadă ochilor: sora lui de numai 12 ani se manifesta atât de puternic în materie de sex de parcă ar fi fost o actriță porno! Era limpede că nu se afla la prima experiență sexuală. Ștefan, năucit de-a binelea, s-a întors în camera lui. Prin geamul larg deschis se vedea ca în palmă răsăritul soarelui nefiresc de luminos. Dar nu-l mai încânta ca în alte dimineți. Gândul îi era la sora lui și la tatăl vitreg. „De ce oare comportamentul surorii și al acestui individ a trecut nevăzut și nici măcar bănuit de mama mea?”, se întreba revoltat Ștefan.

Îl împresurau gânduri și imagini, resturi de amintiri de pe parcursul unui an de când a bănuit că nu e lucru curat în relația tată-fiică. Firul gândurilor i se rupea. Nici nu a auzit când a fost strigat de soră-sa la micul dejun. A servit în tăcere ceaiul și, mulțumind, le-a spus celor doi că pleacă în oraș să se întâlnească cu un coleg. Era vacanța de vară. Nu avea nicio întâlnire, pur și simplu, a dorit să iasă din casă. După îndelungi frământări, s-a așezat pe o bancă în parc și i-a telefonat tatălui adevărat în Canada să îi spună ce i-a fost dat să vadă în zorii zilei. Tatăl lui l-a sfătuit să aștepte până se întoarce mama de la maternitate și atunci, calm, fără emoții, o să-i povestească. Așa a și făcut. Mama cu pruncul a venit chiar în ziua aceea acasă. Ștefan nu știa cum să înceapă vorba. Într-un târziu, când tatăl vitreg cu Sofia au ieșit la plimbare, el s-a apropiat de maică-sa, a îmbrățișat-o și a început: „Încă o zi urâtă din multele pe care le-am observat până acum…” Și i-a povestit din fir a păr cum a văzut scena de amor.

Minciuna are picioare scurte

Privirea mamei a alunecat spre ușa dormitorului. Nu-i venea să creadă. În ciuda eforturilor conștiente ale fiului de a-i deschide ochii, mama rămânea între coordonatele ei, nedorind să accepte acest adevăr. Se ascundea în umbra unei speranțe tainice că nu a fost înșelată atât de crud de soțul pe care îl iubea necondiționat. Când s-au întors cei doi de la plimbare, femeia i-a chemat pe toți în sufragerie și l-a rugat pe Ștefan să povestească tot ce a văzut. Băiatul a spus totul.

Sofia a roșit un pic, iar tatăl vitreg a început să râdă și să jure că nu e nimic adevărat din ce a povestit. Atunci femeia l-a pus să jure cu mâna pe Biblie pe viața micuțului venit pe lume. Și el a jurat. Iar mama Sofiei și a lui Ștefan l-a crezut. Au zis cu toții că Ștefan e nebun și l-au internat într-un spital de psihiatrie, fiind supus unor proceduri de diagnostic și tratament.

După zece zile, chiar de ziua lui, băiatul a fost externat. Nu voia să plece acasă. În timp ce stătea în derută, neștiind încotro să apuce, l-a sunat tatăl biologic să îl felicite. Copilul i s-a plâns părintelui, mărturisindu-i cu lacrimi în ochi prin ce coșmar a trecut. Peste câtea zile, tatăl a revenit în Moldova. În scurt timp, i-a perfectat actele și s-a întors cu el în Canada. A încercat să vorbească cu Sofia, dar fata o ținea pe a ei, strigând în gura mare că nu este adevărat.

Până la urmă, urciorul s-a spart

Sofia a rămas însărcinată. A ascuns sarcina cum a putut până la finele anului școlar, era în clasa a VII-a. Avea 14 ani și era însărcinată în luna a cincea. Îi era rușine să recunoască în fața mamei că copilul este al tatălui vitreg. A dat vina pe un coleg de școală și a plecat la bunica în Ucraina să nască. Maică-sa a făcut mare scandal în familia acelui coleg. Dar, până la urmă, testul de paternitate a demonstrat că nu tânărul este tatăl copilului.

Atunci Sofia a recunoscut că tatăl copilului este tatăl ei vitreg cu care întreține relații sexuale pe ascuns de la vârsta de 11 ani. Apoi a continuat: „Ce te uiți așa la mine, mamă?! Ori te superi că ți-am furat bărbatul? Nu port nicio vină că sunt mai frumoasă decât tine și omul s-a îndrăgostit de mine. Dacă vrei să știi, mi-a cumpărat și inel de logodnă”.

Și i-a fluturat pe dinainte mâna cu inelul. Știrea a lovit-o rău de tot pe maică-sa. A avut un preinfarct. Simțea în clipa ceea că viața i se termină. După ce și-a revenit l-a certat aspru pe soț și l-a numit cu tot felul de cuvinte. El a tăcut, nu a lovit-o ca alte dăți. Fiicei i-a spus că tot ce se întâmplă nu-i decât o iluzie și a rugat-o să nu se grăbească cu căsătoria. Dar ea nu a ascultat-o. A fugit cu tatăl vitreg în Ucraina, care a fost condamnat peste jumătate de an pentru pedofilie.

Eduard nu a știut nimic de Anca aproape doi ani. Parfumul ce i l-a dăruit atunci când a plecat de acasă avea valoare sentimentală. Nu se parfuma, ținea flaconul închis și se uita la el ca la cel mai de preț obiect. Și doar când i se făcea dor de Anca, îl mirosea. Mirosul acela îl înnebunea, iar noaptea venea cu vise dureroase. Veștile de la Anca întârziau.

Și zilele treceau greu, iar parfumul, spre mirarea lui Eduard, se evapora încetișor. Poate dopul era de vină sau poate că se evapora atunci când îl mirosea ore în șir. Sau poate că el, îmbătat de miros, de dor și de așteptare, îl deschidea și se parfuma noaptea prin somn. Dar să vedeți ce coincidență! În ziua în care i-a telefonat Anca să îi spună că este bine și că va ajunge în curând acasă, flaconul închis se golise de tot. Cu toate astea, răspândea același miros ademenitor. Mirat, Eduard s-a întrebat: „Ce-a fost asta? O vrajă care a ținut aproape doi ani? O taină? Ori poate un semn al dragostei care a vrut să ne țină aproape?”. Nici nu bănuia ce a însemnat pentru soția lui timpul scurs de la plecarea ei de acasă.

„Umanitarcele”

Dar să o luăm mai de departe. Anca și sora ei mai mare s-au născut într-o familie de oameni săraci. Era în clasa a V-a când tatăl ei, om bun ca pâinea scoasă din cuptor când era treaz, și foarte violent când se îmbăta, a murit. Și-a găsit moartea stupid, tot din cauza paharului. Urcase beat pe bicicletă şi s-a lovit violent de un copac. După moartea lui, familia o ducea și mai greu. Maică-sa lega cu greu tei de curmei și de abia dacă reușea să le primenească hainele o dată sau de două ori pe an. În timp ce colegele lor de clasă nici nu știau câte rochii aveau. În clasele mari, fetele erau considerate cele mai sărace din sat. Colegele fugeau de ele, poreclindu-le „umanitarcele”, căci se pricopseau cu îmbrăcăminte de la piața cu lucruri de mâna a doua. Și visul lor era ca după absolvirea școlii să-și găsească cât mai curând un loc de muncă ca să poată câștiga bani să se întrețină singure.

Sora mai mare, fire foarte calmă, s-a angajat la oficiul poștal din sat. Anca, băiețoasă de felul ei, a intrat la facultate cu frecvență redusă. Chiar în ziua în care a mers să depună actele, a citit un anunț pe panoul publicitar din preajma universității. Un restaurant avea nevoie de angajaţi pentru curățenie și spălatul vaselor. Oferta îi convenea: două zile de odihnă pe săptămână și o masă pe zi. S-a dus, a bătut şi i s-a deschis.

Aici soarta avea să i-l scoată în cale pe Eduard, profesor de geografie la o școală din oraș. Fata i-a căzut cu tronc de cum a văzut-o ieșind pe ușa restaurantului. I-a aținut calea până la scara blocului din apropiere unde stătea la gazdă. Iar atunci când a rugat-o să zăbovească puțin că vrea să o întrebe ceva, Anca a simțit că flăcăul îi fură inima. S-a îndrăgostit de el nebunește. De altfel, s-au îndrăgostit amândoi la prima vedere și, peste o lună, s-au căsătorit.

Nu au făcut nuntă, ci doar cununia civilă și cea religioasă la care au asistat rudele apropiate și câțiva prieteni din partea mirelui. După cununie, Anca s-a mutat în garsoniera lui Eduard. Aici au trăit o poveste de dragoste foarte frumoasă timp de patru ani. Și-au cunoscut îndeaproape sufletele. La multe se potriveau. Munceau amândoi în aceeași școală și erau fericiți. Anca avea câteva ore de engleză și se ocupa individual cu mai mulți copiii. Dar îi rodea o problemă irezistibilă – lărgirea spațiului locativ unde să poată aduce pe lume urmași.

Anca visa Paradisul

Într-o seară, Anca a venit acasă foarte bucuroasă. I-a vorbit soțului despre oferte bine plătite în Emiratele Arabe Unite. I-a spus cum o cunoștință a unei colege s-a apropiat de ele în timp ce stăteau la un suc pe o terasă și le-a întrebat dacă nu ar vrea să muncească într-o țară exotică. Apoi le-a informat foarte convingător că o companie hotelieră căuta persoane care să lucreze într-un hotel din Dubai. Salariul – până la 3.000 de euro, cazarea și transportul – gratuite.

Angajații beneficiau de asigurare medicală și bilet de avion în fiecare an și câte și mai multe. Anca, toată numai emoții, după ce i-a comunicat soțului știrea, l-a întrebat: „Ce zici, dragul meu? Pot să plec și eu cum pleacă atâta lume și, timp de un an, să adun bani pentru un apartament? Și apoi vreau și eu să cunosc cultura arabă, despre care se spune că sunt fascinante”. Luat prin surprindere, Eduard tăcea. După o pauză a rostit: „Nu știu ce să zic, lasă-mă să mă gândesc, iar mâine dimineață vom mai vorbi”.

Dimineața au reluat discuția. Eduard s-a interesat cine e bărbatul care a venit cu propunerea. I-a telefonat colegei de serviciu care i-a spus că e un fost coleg de clasă, băiat de încredere. Şovăind, Eduard s-a lăsat până la urmă convins. Într-o săptămână, cele două colege și încă trei tinere aveau deja actele în regulă. Iar peste o zi au plecat. Era tocmai ziua de naștere a lui Eduard și Anca i-a dăruit acel parfum scump, acoperindu-l cu sărutări la despărțire.

S-a întors gravidă în Moldova

În scurt timp, moldovencele noastre au ajuns în cel mai mare oraș din Emiratele Arabe. Dar au fost duse nu la hotelul promis, ci la un bordel situat într-o clădire impozantă. Aici li s-au luat actele și telefoanele, fiind forțate să se prostitueze. Ancăi i-a căzut tavanul în cap când și-a dat seama că a fost vândută în robie sexuală. Dar nu a avut încotro. A înghițit pastila amară și a urmat instruirea. A fost oribil. Clienți de tot felul: tineri, bătrâni, treji, beți, spălați, nespălați. De câteva ori a încercat să fugă, însă a fost prinsă, întoarsă din drum și bătută crunt.

De la fetele cu experiență a aflat că dacă vrei să scapi de bordel, e bine să rămâi însărcinată. Iar sarcina trebuie să o păstrezi așa ca să nu te observe patronul și nici ceilalți angajați, altfel te obligă să o întrerupi și te forțează să-ți continui munca. Anca a riscat. Nu s-a protejat atunci când a avut un client englez – un bărbat blond, înalt, îmbrăcat frumos, care semăna un pic la chip cu Eduard al ei.

Bărbatului i-a plăcut și și-a făcut rezervare încă pentru două nopți. Când a simțit că e însărcinată, Anca s-a bucurat, pe de o parte, că se va putea întoarce peste câteva luni acasă, iar, pe de alta, o încerca o stare de frică și neliniște. Se gândea dacă o va înțelege soțul ei. Cu astfel de gânduri a muncit din greu, uneori și câte 20 de ore pe zi, tăinuind sarcina până în luna a cincea. Întâmplarea sau rugăciunile i-au trimis într-o zi un client din Ucraina, un om de afaceri foarte influent. Datorită lui a reușit să iasă din bordel cu o anumită sumă de bani și să ajungă vie și nevătămată acasă.

Eduard, după ce i-a ascultat povestea, nu i-a făcut niciun reproș. A înțeles cât de mult a suferit și cât de tare le-a plâns sufletul la amândoi în această perioadă de despărțire. Ea nu a vrut ca mama și sora ei să știe prin ce a trecut și nu a dorit să depună o cerere la poliție. L-a rugat pe Eduard doar atât: să se stabilească pentru o perioadă în Ucraina ori în România până se va naște copilul, apoi să se întoarcă acasă. Au ales România. La început, bărbatul era de părerea să lase copilul la maternitate. Dar când a văzut ce voinicel a adus pe lume soția lui, a renunțat la acest gând, precum și la ideea de a se întoarce acasă, la Chișinău. S-au stabilit la Timișoara. Alături de micuțul conceput la bordel, mai cresc încă unul, al lor. Printre lucrurile de preț luate de acasă e și sticluța de la acel parfum.

Silviu vorbește despre Iuliana ca despre o relicvă. A avut multe relații sentimentale. Dar niciuna nu poate fi asemănată cu cea care l-a legat de Iuliana. I s-au lipit pentru totdeauna de suflet privirile ei inteligente, care răsar din doi ochi foarte negri, ochi vii, pătrunzători. Atunci când a văzut-o prima oară, l-a vrăjit instantaneu cu frumusețea și naturalețea ei. Părea rece în aparență, dar când a cunoscut-o mai îndeaproape, pur și simplu l-a copleșit cu căldura-i interioară.

Îi place totul la ea. Pe lângă buna creștere, Iuliana e sinceră și plină de viață. Are o imaginație bogată. O fascinează tot ce-i frumos. Este o fire deschisă. Își arată fără ocolișuri antipatia sau simpatia pentru cei din jur. Pe Silviu nu-l deranjează temperamentul ei impulsiv. Consideră ca pe niște lucruri firești exploziile ei de mânie sau de bucurie. Povestea lor e una de suflet și le-a fermecat mințile și inimile la amândoi. Iubesc din tot sufletul și unul, și celălalt, definind iubirea ca pe o forță colosală. Ei care nu credeau în existența spiritelor acum sunt gata să ofere argumente convingătoare pro.

Ademeniți de o casă cochetă, dar enigmatică

S-au cunoscut în timpul studiilor la Londra cu 15 ani în urmă. Pe tot parcursul anilor de studenție cei doi îndrăgostiți au plutit într-un vis sublim. Se iubeau, se adorau în văzul tuturor, fără să le pese de vorbe. Mai întâi a absolvit facultatea Silviu. A rămas să muncească în capitala Angliei ca să fie alături de iubită. După doi ani, a finalizat studiile și Iuliana. Visând la familie, copii și fericire, în acel an s-au căsătorit. Atât cununia civilă, cât și cea religioasă, precum și petrecerea de nuntă le-au organizat în Moldova (Silviu este din România). Toate detaliile de nuntă le-au pus bine la punct împreună și au avut o nuntă ca în povești. Imediat după nuntă s-au întors în Anglia, unde au decis să rămână pentru un timp îndelungat sau chiar pentru totdeauna.

Erau în căutare de gazdă. Pasiunea lor sentimentală avea nevoie de un colțișor romantic. După mai multe căutări, au hotărât să închirieze o casă la sol într-o regiune izolată dintr-o periferie a Londrei. O casă foarte drăguță, amplasată la drum principal, străjuit de copaci, în imediata apropiere a unui parc. S-au luminat la față când au văzut interiorul și curtea frumos amenajate. Dar le-a fost de mirare că o casă atât de bine îngrijită se dă în chirie la un preț aproape simbolic. Când unul din vecini le-a spus că acea casă e bântuită de fantome, ei n-au crezut, au râs, zicând: „Povești! Morții cu morții și viii cu viii”.

N-au crezut, dar au văzut

Dar să vezi și să nu crezi! Vorbele vecinului s-au așezat în subconștient. De cum au trecut în noua locuință, Silviu și Iuliana nu că ar fi așteptat să dea nas în nas cu vreo fantomă, ci, pur și simplu, simțeau cum puterea subconștientului le repeta informația vecinului. De necrezut, dar chiar în prima noapte această informație a devenit realitate. Se îngâna ziua cu noaptea, când Silviu și Iuliana, nebuni de fericire că au găsit exact ceea ce căutau, s-au prăbușit îmbrățișați în patul din dormitorul ultra elegant. În timp ce se sărutau și se mângâiau cu pasiune, lăsându-se pradă emoțiilor și fiorilor iubirii, au auzit niște sunete bizare la bucătărie. S-au ridicat brusc și au mers să vadă ce se întâmplă. Până a ajunge la fața locului au observat cum lumina din bucătărie se aprinde și se stinge.

În ușa bucătăriei și unul și celălalt a avut senzația că cineva i-a atins ușor. Au întors în același timp capetele și au văzut umbra unei femei, trecând dintr-o cameră în alta. Mirați și speriați, au aprins luminile în toată casa și au cercetat fiecare colțișor. Negăsind nimic suspect, au închis bine ușile (casa era cu două intrări) și au mers la culcare. Firește, somnul nu-i prindea. Pe la zori au adormit. I-a trezit deșteptătorul de la telefon. Şi-au băut în fugă ceaiul și au plecat la muncă. În următoarele două seri a fost liniște, nici noaptea nu i-a deranjat nimeni. Iar noaptea ce a urmat a venit din nou cu surprize. S-au trezit amândoi pe la miezul nopții și au înlemnit. La lumina veiozei au văzut aceeași umbră de femeie mișcându-se pe perete. După care ușa dormitorului s-a deschis singură și umbra a dispărut. Nu a mai reapărut până dimineață.

Iar când s-au așezat la masă să ia micul dejun, au simțit prezența fantomei. Ceștile de pe masă au început să se miște singure. Nu s-au speriat. Au analizat la rece lucrurile. Le plăcea foarte mult această casă și nu și-ar fi dorit să treacă la o altă gazdă. Atunci au hotărât să aducă un preot să sfințească încăperile și ograda, să alunge astfel spiritul femeii care, din mărturiile vecinilor, ar fi fost o nerușinată, ce a ademenit foarte mulți bărbați în acest colț de rai, a stricat liniștea foarte multor familii. Vecinii susțineau că era toată numai ispită, iar corp ca al ei, perfect șlefuit, nu mai găseai în tot orașul…

Chiar în dimineața acelei zile Silviu și Iuliana au mers la o biserică rusă din cartier. Preotul i-a ascultat și le-a spus că le poate satisface rugămintea peste o săptămână. Dar până atunci le-a dat agheasmă de la Bobotează și i-a povățuit cum să stropească prin casă și pe afară. Două nopți după ce au făcut așa cum i-a sfătuit preotul, au dormit liniștiți. Dar în a treia noapte, pe la zori, umbra femeii a reapărut din nou. S-a așezat pe marginea patului și îi privea zâmbind cum fac dragoste. Până la venirea preotului cei doi chiriași au mai văzut fantoma de două ori în momentul când se lăsa întunericul.

Preotul alungă fantomele, dar nu pentru totdeauna

Preotul a venit într-o seară de luni și a oficiat un întreg ritual de sfințire. După slujba de sfințire a, citit Moliftele Sfântului Vasile. În timp ce citea din Moliftelnic, spiritul femeii a reapărut. Umbra ei a strălucit ca o lumină și a dispărut prin geamul care s-a deschis singur. Preotul s-a cutremurat, dar nu s-a oprit din lectură, a citit mai departe. Sfințirea și rugăciunile preotului au dat rezultate. Timp de un an și jumătate umbra femeii nu s-a mai arătat. Silviu și Iuliana își vedeau liniștiți de viața lor în acea casă. Dar într-o noapte de iarnă au fost treziți de niște gemete și țipete sexuale, ce veneau din salon. Când au aprins lumina, au văzut două umbre îndreptându-se spre ușa din dosul casei. În noaptea următoare cele două umbre au venit la patul lor tocmai în momentul când cei doi se desfătau în puternice emoții de extaz și de iubire…

În noaptea aceea au hotărât să părăsească casa și chiar a doua zi s-au mutat într-un apartament cu două camere dintr-o altă zonă a orașului. Trebuie să vă spun că, după ce a schimbat mai multe locuri de muncă pe piața imobiliară, cu trei ani în urmă, Silviu a devenit broker imobiliar independent cu birou și acte în regulă. Iar acum şapte ani, odată cu căderea prețurilor pe piața locuințelor, cu banii economisiți și cu o sumă venită ca ajutor din partea părinților, Silviu și Iuliana și-au cumpărat un apartament cu două dormitoare și living într-un cartier de elită din cea mai scumpă și mai stilată capitală a Europei. În acest cartier își are biroul. Alături de el muncește și Iuliana. Muncesc cu drag și se iubesc cu foc. Prețuiesc viața. Se bucură de tot ce mișcă pe Planeta Pământ. Sunt doi tineri curajoși. Cu patru ani în urmă, li s-au născut doi gemeni pe care îi cresc cu mare dragoste. Cu toții împreună se scaldă în energii și gânduri pozitive, ghidați mereu de forța uriașă a IUBIRII. În propria lor locuință fantomele nu-i mai vizitează.

Alex a ajuns de la București în Germania printr-un concurs de împrejurări. S-a înscris într-un proiect destinat tinerilor care vor să promoveze valorile UE. Nu fusese selectat. Dar, spre bucuria lui, un coleg cu probleme de sănătate nu a putut să plece și a fost luat el în locul lui. Tocmai avea nevoie de o schimbare, de un refugiu și de bani atât cât să-i fie traiul liniștit. Sentimentul de gol în stomac nu-i dădea pace. Suferea din cauză că îl părăsise o a doua iubită.

Despărțirea de bruneta chipeșă pe care o iubise și pe care o mai iubea îi sfâșia fiecare milimetru din inimă. Nu se așteptase. A suferit destul și prima oară, dar mai tare suferea acum. Oricât a încercat s-o convingă să nu plece, nu a reușit. A plecat cu altul peste hotare, declarându-i sus și tare că povestea lor de dragoste s-a încheiat. La despărțire l-a sărutat pe frunte, cum săruți un copil, spunându-i să nu regrete că toate planurile lor frumoase s-au năruit într-o clipă. Dar îndrăgostitul, fire blajină și miloasă, nu putea trece atât de ușor peste o nouă despărțire, pătimea.

Căsuța de la țara – Palat al Fericirii

Dar s-o luăm cu începutul. Alex a fost un copil foarte cuminte. A avut o copilărie fericită chiar dacă a crescut în lipsuri și nevoi. Mângâiere a avut numai din partea mamei. Pentru că pe taică-său nu l-a văzut niciodată. Știa că a fost un străin cu care mama lui se iubise pătimaș în primul an de facultate, dar părinții bătrâni au refuzat neînduplecați să-și lase fata să plece în lume cu el. Însărcinată în a cincea lună, și-a întrerupt studiile și s-a întors în sat. Peste un an, unul după altul au plecat pe alte tărâmuri buneii micuțului Alex. Copilul, acoperit de dragostea mamei, a crescut în căsuța buneilor. O casă mică, bătrânească, cu vecini buni, cu livadă, casă care pentru el a fost Palatul Fericirii. Acolo a găsit bunătate, omenie, vorbe bune. În casă și printre vecini, vorbele aspre rămâneau nerostite. Mama sa adesea îi repeta: „O vorbă grea e mai dureroasă decât o palmă”.

Acolo a fost Raiul. Acolo a citit multe cărți. Era un cititor fără pereche în școală și se bucura de respectul colegilor. Nimeni nu știa că el, fiul bucătăresei de la cantina școlii, uneori mânca numai pâine cu apă. Dar toți știau că era mai bun la carte decât fiul primarului din aceeași clasă cu el, care nu ducea lipsă de nimic. Pe Alex nu-l deranja traiul sărac. El se arăta mândru de tot ce avea. Iar mama făcea tot ce putea face ca să-și vadă fiul cu carte. După absolvirea școlii din sat, l-a trimis să-și continue studiile la cel mai prestigios liceu din centrul raional. După absolvirea liceului, s-a făcut luntre și punte ca fiul ei să ajungă să studieze în România. Și a ajuns, fiind înscris la Universitatea Ecologică din București. Și iată că la anul III s-a ivit șansa de a pleca în Germania, unde îl aștepta Sophia, iubirea vieții lui.

Cina care i-a unit pe toată viața

Cu Sophia s-au cunoscut la puțină vreme după sosirea lui la Berlin, când sufletul încă tânjea după dragostea pierdută. Întâmplarea a făcut ca la un concert să întâlnească o familie de basarabeni stabilită în capitala Germaniei. Într-o seară de sâmbătă, conaționalii noștri l-au invitat la o cină de familie. Când s-au așezat cu toții la masă, rămăsese un singur loc liber și acel loc era lângă el. „Mai așteptăm puțin. Din clipă în clipă urmează să apară și ultimul invitat”, a zis gazda în timp ce în prag a apărut o domnișoară blondă, cu fața arsă de soare. Era o nemțoaică încântătoare, prietenă cu Liza, fiica mai mare a gazdelor. „Ce noroc pe capul meu, să stau tocmai eu alături de această fată seducătoare!”, și-a zis Alex în gând. Chiar dacă nu cunoștea bine germana, de la primul salut s-au înțeles foarte bine. Și din acea clipă amândoi au intuit că-și vor uni viețile pentru totdeauna.

Sophia își schimbase visul de a deveni jurnalistă cu meseria de librar. Lucra în cea mai mare librărie din Berlin. Alex nici nu-și imaginase că viața într-o librărie poate fi atât de dinamică. Nu știa că, pe lângă vânzarea de cărți, librarul face mult mai multe lucruri. În afară de interviurile cu oamenii, dar mai ales cu persoanele nehotărâte în alegerea unei cărți, Sophia organiza lansări de carte, vernisaje ale tinerilor pictori, improviza seri de discuții după premierele cinematografice, avea o activitate intensă pe rețelele de socializare. Iar duminicile organiza întâlniri cu oameni îndrăgostiți de frumos în apartamentul său. Erau niște întâlniri de neuitat, în care se asculta muzică bună, se bea câte puțin din băuturile tari și se cânta până se crăpa de ziuă. Aici pentru prima dată Alex a ascultat atent muzică clasică, muzică romantică de cameră. A fost începutul unei pasiuni, care nu l-a părăsit până în prezent. Ascultă cu drag din Brahms, Mozart, Beethoven,Vivaldi, Chopin. Ar sta să asculte fără încetare „Nocturnele” lui Chopin. Muzica marelui compozitor îi creează o stare de spirit specială.

„Dragostea nu a ales. Pur și simplu, Dumnezeu ne-a binecuvântat”

Iar naturalețea cu care l-a tratat Sophia din prima clipă l-a făcut să uite repede de fosta iubită după care tânjea. Alături de Sophia și-a simțit sufletul răscolit de bucurie pe tot parcursul șederii în Berlin în cadrul acelui proiect de care aminteam la început. Apartamentul ei, mereu plin de viață, îl atrăgea ca un magnet. Cu fiece întrevedere simțea că se apropie tot mai mult și mai mult de ea. Aștepta serile de duminică ca pe ziua Paștelui. Era fericit pentru simplul fapt de a o vedea și a schimba câteva vorbe cu ea.

Întors la București, a ținut legătura cu Sophia până la absolvirea facultății. Distanța nu era un obstacol în calea iubirii. Dragostea dintre ei creștea cu fiecare zi. În vacanța de iarnă a ultimului an de studii, cu inelul de logodnă în buzunar, Alex a plecat la Berlin. A cumpărat cel mai frumos buchet de flori și, cu inima fremătând de emoție, a sunat la ușa iubitei. Sofia i-a deschis fericită, iar el, fără a spune cuvintele de salut, a căzut în genunchi și a început: „Inima m-a adus la tine. Inima a vrut să mă aducă. Dragostea nu a ales. Pur și simplu, Dumnezeu ne-a binecuvântat. Eu cred că a sosit momentul să te cer în căsătorie…”. Transferul de energie a venit imediat. Mută de emoție, Sophia i-a întins mâna, lăsându-l să-i pună inelul de logodnă pe deget. Se simțea atât de bine, încercată de acea stare de exaltare pe care o trăiesc majoritatea domnișoarelor în astfel de momente…

După absolvirea facultății, Alex a plecat pentru totdeauna în Germania. Peste doi ani, când a venit pe lume primul lor copil, a luat-o și pe mama sa la Berlin. Iar încă după un an s-au stabilit cu toții la Stuttgart, baștina Sophiei. (Orașul unde au fost inventate motocicleta și automobilul cu patru roți)

Alex muncește într-o organizație ecologică, iar Sophia se ocupă de creșterea copiilor. Au deja doi copii, dar își mai doresc încă doi sau trei. M-am întâlnit zilele trecute cu el. Venise singur la nunta unicului său verișor. Și-a încheiat povestea cu cuvintele: „Norocul mi-a zâmbit. Duc o viață de cuplu senină, plină de surprize plăcute. Conviețuim în liniște și împăcare cu mama. Părinții Sophiei nu mai sunt, au murit nu demult într-un accident de mașină. Ceea ce îmi mai doresc în acest moment de la viață este să-l cunosc pe tatăl meu. Sophia e gata să mergem să-l căutăm”.

Ioana s-a împrietenit cu Lorica încă din anii de școală. S-au cunoscut în cadrul unei Olimpiade școlare la limba și literatura română, etapa națională. Deși una venea de la sudul, iar cealaltă de la nordul republicii, s-au împrietenit cu ușurință. Nu le-a trebuit mult timp ca să descopere că erau firi asemănătoare. Aveau aceleași idei, voiau să-și demonstreze cunoștințele la obiectul preferat, visau să ajungă la aceeași facultate.

Și au ajuns la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” după un an în care au fortificat relația prin scrisori. În toți anii de studenție au împărțit zile și nopți în aceeași cameră de cămin. Citeau aceleași cărți și rămâneau surprinse că subliniau cu creionul aceleași pasaje. Aproximativ aceleași note luau la examene. Aveau gusturi foarte asemănătoare și în privința vestimentației.

Aproape ca două picături de apă

Le plăcea la amândouă să se îmbrace la modă. Tinere și nebunatice, nutreau o adevărată pasiune pentru dans, muzică și experimentau tot ce le trăsnea prin cap: excursii prin capitalele republicilor din fosta URSS, expediții folclorice, organizau seri dansante la cămin, seri literare, chefuri, țigări… Mergeau în vizită la părinți după geanta cu merinde când în satul de la sud, când în cel de la nord. Atât de strânsă era această prietenie, încât părinții Ioanei o tratau pe Lorica aşa ca pe fiica lor, iar părinții Loricăi o considerau pe Ioana fiica lor. Surorile Ioanei erau surori și pentru Lorica, iar fratele și sora Loricăi erau frați și pentru Ioana.

Fetele semănau și la chip. Erau destul de drăguțe amândouă. Doar că una era blondă, iar cealaltă – brunetă. Și totuși le mai deosebea ceva. Ioana era mai îndrăzneață, mai plină de viață, mai curajoasă, iar Lorica – puțin mai timidă, mai modestă, mai melancolică. Prin felul ei de a fi, Ioana era râvnită de mai mulți colegi de Universitate. Prietena însă nu se prea bucura de succes la băieți. Cu toate acestea, s-a măritat prima în penultimul an de facultate. Alesul inimii nu era nimeni altul decât fostul ei coleg de bancă ce studia la Universitatea Tehnică. Ioana a fost drușcă (domnișoară) de onoare la nunta lor. Peste un an s-a măritat și Irina, sora mai mică a Loricăi. Și la nunta Irinei a fost drușcă mare tot Ioana.

Împreună își creau confortul emoțional

Chiar dacă una era măritată, iar cealaltă domnișoară, nimic nu se schimbase în relația lor. Prietenia continua să rămână profundă, frumoasă și caldă. Rămâneau atente una față de alta. Petreceau duminicile împreună, se întâlneau la sărbătorile de familie atât în casa Loricăi, cât și în casa Irinei. Se întrețineau la telefon. Peste un an, s-a căsătorit și Ioana și prietenia a unit cele trei familii foarte strâns. Împreună își creau confortul emoțional prin discuții deschise pe orice temă, prin vizionări de spectacole, odihnă la mare. Alergau unii la alții atunci când apărea vreo problemă. Apoi cu sfaturi și schimb de păreri își creșteau copiii, veniți rând pe rând pe lume. Adică se ascultau reciproc, se înțelegeau, se ajutau. Uitasem să vă spun că Ioana locuia în Chișinău, iar surorile la Stăuceni. Ioana își luase bărbat cu casă și serviciu bun.

Lorica îşi cumpărase o căsuță destul de modestă, iar Irina locuia cu chirie și începuse construcția unei case arătoase, care cerea cheltuieli mari. Pentru a putea acoperi cheltuielile, cu speranța în șansa unei vieți pe măsura dorinței de un trai mai bun, într-un sfârșit de august Irina a luat drumul pribegiei, lăsându-și cei doi copii, de cinci și şapte ani, în grija soțului. A plecat la Paris, ajutată de fosta ei profesoară de franceză. Îngrijea doi bătrâni dintr-o suburbie a Parisului. Nu-i era ușor. Dar și lui Vlad, soțul ei, îi venea greu să le poarte de unul singur de grijă copiilor. Nu-i vorbă, prietenii îl mai ajutau cu ce puteau. Sâmbetele și duminicile, copiii stăteau mai mult la Lorica, jucându-se cu verișorii lor. Alteori ieșeau cu toții în oraș, unde se întâlneau și cu fetița Ioanei.

Iubirea acoperită de taină se descoperă

Țin să vă spun că Ioana se bucura de un trai îmbelșugat. Nu muncea nicăieri, stătea acasă, ocupându-se de creșterea și educația fetiței, iar soțul ei era mai mult plecat cu chestiuni de serviciu. Femeia, firește, avea nevoie de companie. Dintr-o sinceră dorință, a început să-i ofere ajutorul lui Vlad. Lăsa fetița cu soacră-sa și pleca pe câteva ore să-i pregătească ba o mâncare, ba să-i spele niște rufe sau să-i facă curat prin casă. Vlad o trata cu atenție și recunoștință. Iar femeia a început să flirteze cu el. Bărbatul îi răspundea cu vorbe frumoase până când Ioana s-a aruncat în brațele lui. Așa a început relația lor clandestină. Uneori se întâlneau în mașină, alteori la hotel, dar de cele mai multe ori făceau dragoste în pat chiar în dormitorul din casa Irinei și a lui Vlad. Acoperită de taină le-a fost iubirea nebună aproape doi ani. Dar oricât de mult au dorit cei doi să țină ascunsă idila, într-o zi ulciorul s-a spart.

Era o zi de joi, zi de vară. Atât Lorica, cât și Vlad se aflau în concediu. Copiii lor erau plecați la bunici. Vlad muncea singur pe perioada concediului la lucrările din interiorul casei. În ziua ceea Lorica a copt plăcinte. Nu și-a invitat cumnatul la masă, cum o făcea de obicei, dar s-a gândit să se ducă să-l servească singură cu câteva plăcinte și un păhărel de vin. Ușa casei era deschisă. Femeia a intrat, a pus plăcintele pe masa din sufragerie și a vrut să-l strige pe Vlad, dar s-a oprit. Din dormitor se auzeau exclamații și șoapte de dragoste. Ușa era întredeschisă. Lorica s-a apropiat cu pași de pisică. Când s-a uitat în interior, a înlemnit. Vlad şi Ioana se iubeau de mama focului!

N-a avut puterea să spună vreun cuvânt. S-a întors și s-a așezat în fotoliu așteptând. Când s-a făcut liniște, s-a ridicat și a bătut la ușa dormitorului. Vlad stătea în costumul lui Adam pe marginea patului, iar Ioana în spatele lui îi mângâia părul. Au încremenit amândoi când au văzut-o în prag. Cumnata era ca un butoi cu pulbere, dar se străduia să-și păstreze calmul: „Am bănuit eu, draga mea prietenă, de ce-ți faci drum de atâta amar de vreme la Vlad, dar n-am crezut că va veni o zi când bănuielile mele se vor adeveri, că vă voi găsi tăvălindu-vă în dormitorul surorii mele…”. Ioana tăcea. Vlad și-a tras repede pantalonii și nu spunea nici el nimic. După o lungă pauză în care stăteau toți trei ca la priveghi, Vlad a rupt tăcerea: „Iartă-ne, Lorica, s-a întâmplat… am greșit… îmi pare rău… crede-mă, o iubesc pe Irina… Dar vezi… sunt bărbat singur și mi se face și mie dor de o femeie… nu m-am dus cu una oarecare, ci cu prietena noastră…”. Ioana continua să tacă.

Lorica nu era atât de supărată pe el, cât pe prietena ei la care ținea foarte mult. A pus mâna pe telefon și a vrut s-o apeleze pe Irina. Vlad a oprit-o. „Da, ai dreptate! Nu trebuie să mă grăbesc, trebuie să aștept, să mă liniștesc și după aceea voi mai vedea”, a zis ea cu un oftat. După câteva zile, s-au întâlnit toți trei. Vlad a luat frâiele în mâini: „Gata! Ce a fost a fost! Îmi pare rău, dar nu vreau să stricăm prietenia. Țin mult la Irina și la noi toți. Ca să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat, am hotărât să plec și eu în Franța. O să vă rog pe amândouă să aveți grijă și de copiii noștri până aranjăm noi lucrurile acolo la Paris. Iar pe tine, Lorica, te rog din suflet să ții limba după dinți…” Și Lorica o ține deja de 15 ani. Irina şi Vlad și-au terminat casa, dar continuă să muncească în Franța. Vara în vacanță cele trei familii se întâlnesc cu voie bună și bucurie, așa cum se întâlneau și-n primii ani de căsătorie. Sora nu și-a trădat cumnatul și nici prietena cu care continuă să împartă patru decenii de prietenie.

Ioana, stabilită în Franța, vorbește cu tot sufletul despre locurile natale, despre satul ei de baștină cu casele pline cândva de copii, cu gospodari harnici, care, pentru un trai mai îndestulat, pe lângă munca din colhoz, cultivau pe loturile de lângă casă legume pentru vânzare, creșteau păsări și animale. Ea nu-și amintește ca în satul lor să fi fost oameni săraci. Toți aveau cu ce îmbrăca, cu ce încălța și ce pune pe masă.

Nu-i vorbă, se îmbrăcau mult mai modest decât în prezent, vara umblau mai mult desculți, făceau baie în lighean la sfârșit de săptămână și schimbau lenjeria de corp o dată pe săptămână. Aceste lucruri și sculatul cu noaptea în cap la culesul frunzelor de tutun sau la rupt puii de pe tulpinele de roșii, ca să rodească mai bine, i-au rămas vii în memorie.

Amintiri din copilărie

Dar nu uită nici momentele luminoase legate de cele mai importante sărbători creștine: Paștele, Hramul, Duminica Mare, Crăciunul, de șezătorile care se organizau la vreme de iarnă în casa lor. Nu uită jocurile copilăriei din bătătura bunicii, care trăia peste drum de școală și cum începea anul școlar era mare animație în acel colț de sat. Cu rele și cu bune, satul unde s-a născut rămâne pentru Ioana un loc sfânt, pe care îl poartă în inimă și de care îi este dor mereu. Îi este dor de oamenii acelor ani, despre care zice că erau mai buni și mai iubitori. Nu i-a lipsit nimic în casa copilăriei, dar a și muncit foarte mult alături de părinți și de fratele și sora mai mare. Iar atunci când a trebuit să plece la studii i-a fost foarte greu să se despartă de cei dragi, de sat. Se întâmplau toate astea la începutul anilor 90, când s-a început destrămarea gospodăriilor colective.

Inima lui îi șoptea un mesaj de iubire

Tot atunci a început și romanul ei de dragoste cu Nicu. Se cunoșteau de mici. Locuiau în aceeași mahala. Era cu trei ani mai mare decât ea și făcea parte din băieții mai speciali ai școlii. Învăța bine, cânta la chitară, participa în cercul dramatic, unde avea și ea roluri. Dar nici vorbă de o relație de prietenie în anii de școală.

Nicu își făcea studiile în anul IV la Politehnică, iar ea era în anul întâi la facultatea de limbi străne. Așa s-a întâmplat că într-o zi de vineri, după ore, s-au întâlnit la autogară. Mergeau amândoi în sat. S-au așezat alături în autocar și au vorbit ca vechi cunoscuți despre preocupările lor studențești. Și-au amintit de bunele lor relații, când Ioana era mijlocitoare în dragostea lui tainică cu o colegă de școală cu numele Irina. Ca să nu afle părinții acelei colege despre dragostea lor, ea se ducea și o scotea la plimbare până în marginea satului, unde o aștepta Nicu. Ca urmare a acelor amintiri, Ioana l-a întrebat ce mai face Irina. El i-a răspuns sec, uitându-se pe fereastră la cerul înnorat: „N-am izbutit să îi citesc inima. M-a părăsit demult. Și-a găsit pe altcineva acolo, în Italia, unde e plecată cu părinții săi. Din câte sunt informat, e măritată, are și un copil”.

Ioana nu s-a mirat. Știindu-l șugubăț din fire, i-a zis: „Să înțeleg că e o glumă de a ta, așa cum obișnuiești să glumești?”. „Nu e glumă, e adevărat. Acum nu mai fac improvizații de moment. Am devenit băiat serios”, i-a mărturisit el și i-a acoperit mâna de pe genunchi cu palma lui. Și din felul cum a atins-o, Ioana a simțit ceva, parcă i-ar fi transmis niște fiori. Şi-a amintit zâmbind un moment dintr-o piesă pe care au jucat-o pe scena școlii în care el îi luase mâinile într-ale lui. Acum însă parcă îi auzea glasul inimii, ce îi șoptea un mesaj de iubire. Ajunsă acasă, după ce a stat de vorbă cu toți membrii familiei, sub pretextul că se simțea obosită, s-a închis în camera ei și se gândea la el. Nu-și putea explica de ce o copleșesc niște sentimente indefinite. Drumul înapoi la Chișinău l-au parcurs din nou împreună.

Apoi, peste o săptămână, a urmat o nuntă în sat la care au fost invitați amândoi. Această petrecere a precedat ieșirile în oraș la o cafea, la teatru, la cinema. Erau niște întrevederi amicale fără declarații de dragoste. Și ea se ruga nu pentru a cere mai mult, ci pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că sunt împreună și au despre ce vorbi. La finalul rugăciunii spunea cu voce tare: „Doamne, facă-se voia Ta!”. Părinții îi tot spuneau: „Dacă te va cere Nicu în căsătorie, vei avea o casă trainică cu el. E băiat de gospodari”.

Abia peste un an și-au mărturisit unul altuia dragostea și au mers împreună la altar. Nicu absolvise facultatea și era angajat la un trust de construcții.

Între două nu te plouă

Toate bune și frumoase până aici. Dar ceea ce pare uneori imposibil se poate întâmpla atunci când nici nu te aștepți. La câteva luni după căsătorie, Nicu s-a întâlnit la un simpozion cu o fostă colegă de facultate. Au vorbit despre multe lucruri, în special despre cele discutate în cadrul acestei întruniri. Peste câteva zile după aceea, bărbatul simțea nevoia să o revadă, să mai stea de vorbă cu ea. I-a telefonat. S-au întâlnit la o cafea și și-au spus nimicuri. Era convins că o iubește pe Ioana și că nu există dragoste spontană. Pur și simplu, îi plăcea să stea de vorbă cu cealaltă. Nu se gândea la dragoste, se simțea bine în preajma ei și atât. Dar nebănuite sunt căile Domnului! Soțul Valeriei era tocmai plecat într-o deplasare de lungă durată. Dornică de aventură, cuprinsă de pasiune, femeia a reușit să-l ademenească la pat pe fostul ei coleg. Și așa ușor-ușor, încet-încet, Nicu a început să o iubească și pe a doua. Pe Ioana o iubea pentru tandrețe și sinceritate, pentru calitățile ei de bună gospodină, iar pe Valeria pentru că părea un vulcan în erupție în pat.

Și-a găsit fericirea în Franța

În sfârșit, lucrurile au luat o turnură neașteptată pentru el. A urmat o perioadă lungă (trei ani) de emoții puternice și întâlniri pe furiș cu Valeria. Ioana îi deconspirase, dar o făcea pe niznaiul. Se simțea iubită, Nicu îi aducea banul acasă, îi oferea flori, mici atenții cu ocazie și fără. Dar ca să nu lungim vorba, până la urmă, nu a putut rămâne puternică și neclintită la nesfârșit, nu a putut să se prefacă mereu că nu o atinge acest fel de iubire dublă a soțului ei. Mai ales că după nașterea copilului i se părea că nu-i mai acordă atâta atenție.

Atunci au venit peste sufletul ei săptămâni de tristețe și durere. În lipsa lui, pe ascuns, lăsa lacrimile să-i curgă șiroaie pentru alinarea sufletului. Într-o zi de luni, după rugăciune s-a ridicat zâmbind din genunchi. Într-o jumătate de oră s-a pregătit de drum. Și-a luat copilul în brațe și, cu biletul de avion în buzunar, a plecat în Franța fără să se uite înapoi. A lăsat pe masă pentru soț un bilețel cu următorul conținut: „Am obosit să mă tot prefac că nu știu nimic. Te las în deplină libertate cu Valeria. Plecăm cu Ionuț în Franța. Mergem încolo unde mă așteaptă prietena mea, care mă îndeamnă să-mi continui drumul către ea. Spune că sunt niște locuri frumoase, unde tristețea nu intră niciodată în sufletele pline de credință…”.

De ani buni Ioana locuiește în Franța. S-a recăsătorit cu un francez. Lui Ionuț i-a adus o surioară. Copiii sunt deja mari. E fericită. Are o legătură spirituală extraordinară cu francezul, o căsnicie cum ar dori să aibă și copiii săi. Are o relaţie de prietenie cu Nicu, el nu s-a mai însurat a doua oară. Se consideră o femeie împlinită. Își realizează visele de a face oamenii mai buni, mai frumoși, prin diverse proiecte sociale. Dar duce mereu dorul locurilor natale.

S-au întâlnit pentru prima oară la o înmormântare. Eliza stătea lângă preot și cânta împreună cu coristele cântările din slujba înmormântării (era studentă la Arte și cânta într-un cor bisericesc). Pe neașteptate, de sicriu s-a apropiat un tânăr chipeș cu un buchet mare de trandafiri. Era îmbrăcat în cămașă neagră cu cravată alb-albastră și costum gri foarte elegant. Coristele mai tinere și-au îndreptat privirile spre el și au muțit pentru câteva clipe, văzându-l atât de încântător.

Din valul de șușoteli ele au desprins că flăcăul arătos este verișorul celui decedat, că se numește Valeriu și venise din Grecia, unde muncea. Pe Eliza n-a impresionat-o. „Un tânăr ca toți tinerii. Nu văd nimic deosebit la el”, le-a spus colegelor de cor.

Trăiri lăuntrice între mânie și adorație

La slujba din biserică, Valeriu, împietrit de durere, își îndreptă la un moment dat ochii spre Eliza. Și-n acea tristețe fără margini privirile lor s-au întâlnit, iar în capul și inima lui a răsărit un gând: „Fata aceasta cu chip adorabil e făcută pentru mine. Sunt convins că despre ea îmi vorbea adesea mătușa”. În timp ce se întorceau de la cimitir, el s-a apropiat de ea: „M-ai impresionat, domnișoară. Ai o voce frumoasă, blândă, iar expresivitatea cu care rostești cuvintele, te deosebește de celelalte”.

Ochii ei mari s-au făcut și mai mari. Cu un surâs enigmatic și o privire piezișă, i-a răspuns scurt: „Ți s-a părut. Cânt la fel ca și colegele mele”. Iar el cu glas domol îi spuse: „Hai, lasă modestia la o parte. Îți spun adevărul. Și vreau să-ți mai spun că te cunoșteam din auzite și că demult voiam să te întâlnesc. Eliza îți zice, nu-i așa?”. „Așa este. Și ce dacă îmi cunoști numele?”, îi răspunse ea, iar pe față îi apăru o mică crispare. „Ei, uite că am făcut un drum din Grecia ca să fiu alături de mătușa mea îndurerată și să-mi iau rămas bun pentru totdeauna de la verișorul meu, plecat prematur dintre noi. Dar Dumnezeu a vrut să-mi pună mâna pe cap cu prezența ta aici. Eu, privindu-te așa printre lacrimi, mi-am ascultat inima și mintea, care mi-au spus că ești făcută pentru mine”.

Elisa a rămas fără replică. După masa de pomenire, el a scos din buzunar o iconiță cu chipul Maicii Domnului și i-a oferit-o cu cuvintele: „Să te ocrotească în lipsa mea!”. Aceste vorbe i-au răscolit sufletul. Încerca niște trăiri lăuntrice inexplicabile, un soi de mânie amestecată cu adorație. Ca să nu-i observe Valeriu tulburarea, în timp ce acesta s-a întors și vorbea cu niște rude, ea s-a furișat repede prin mulțime și a fugit acasă. El a plecat chiar în aceeași zi în Grecia.

O chinuia un dor ascuns și întrebarea dacă o să-l mai poată vedea

Elisa se străduia să nu se gândească la el, dar gândurile o copleșeau. Ziua mai era cum era, își vedea de studii la Academie, iar noaptea nu putea dormi. O chinuia un dor ascuns și întrebarea dacă o să-l mai poată vedea vreodată. Așa s-au perindat câteva luni. Într-o duminică, după sfânta slujbă, fata și-a luat inima în dinți. S-a apropiat de mătușa lui cu care era în relații foarte bune și a întrebat-o dacă nu cunoaște cumva numărul de telefon al lui Valeriu. Femeia i-a observat zbuciumul sufletesc și i-a oferit numărul de telefon cu bucurie. Ea vedea în Elisa podoaba cea fără de preț pentru nepotul său.

Dar așa cum se întâmplă de obicei, s-a grăbit să-i comunice vestea nepotului, așa încât acesta să fie pregătit să primească un mesaj de la ea. Mesajul Elizei a fost scurt: „M-am mințit că nu-mi placi, am vrut să te alung din gândurile mele, dar e cu neputință. După trei luni de la evenimentul care ne-a întâlnit îmi doresc numai o clipă, un minut să te văd lângă mine, să simt adierea caldă a vorbelor tale frumoase…”. Mesajul de răspuns al lui Valeriu a fost și mai scurt: „Să știi că și sufletului meu îi este mereu sete de tine”. Când l-a citit, Eliza nu și-a putut stăpâni bătăile inimii. Au urmat alte și alte mesaje, care făceau ca între cei doi să înmugurească o dragoste frumoasă, ce le stârnea lacrimi și mii de emoții.

A fugit cu iubitul

O dragoste care avea să se zbată între sacrificiu și destin. Pentru că părinții Elizei erau împotriva acestei relații. Ei își argumentau împotrivirea prin faptul că Valeriu fusese căsătorit și avea un copil cu fosta soție. Dar îndrăgostiții înfruntau cu demnitate şi curaj obstacolele din calea iubirii lor. Eliza a plecat în taină în Grecia și părinții ei nici n-au știut. Continua să țină legătura cu marea ei dragoste pe internet în pofida faptului că părinții i-au confiscat laptop-ul și telefonul. Valeriu a avut grijă, i-a oferit un telefon performant. Dar când a venit în vacanță și s-a dus la părinții iubitei să-i ceară mâna, mama fetei s-a împotrivit cu înverșunare. L-a trimis cu vorbe grele la fosta lui soție.

Asprimea mamei Elizei nu i-a înspăimântat. „Numai moartea ar putea să mă împiedice să-l iubesc”, i-a spus atunci maică-si printre lacrimi. În aceeași zi, fără știrea părinților, Eliza a plecat cu Valeriu în Grecia. Era însărcinată. Ajunși la Atena, s-au dus la un preot, rugându-l să-i cunune. Preotul a stat de vorbă cu amândoi, apoi cu fiecare în parte, le-a dat binecuvântare, spunându-le că părinții nu trebuia să se împotrivească și că Dumnezeu încuviințează o dragoste pătimașă cum este a lor, o iubire de neînvins.

Nicio zi fără o îmbrățișare

S-au cununat pe 10 mai 1999 într-o biserică românească din Atena. Prietenii și părinții lui Valeriu, care de asemenea sunt în Grecia, le-au organizat petrecerea de nuntă. Prima noapte în calitate de soț și soție în fața lui Dumnezeu au petrecut-o pe mare. Au trăit clipe de neuitat, o noapte de poveste. În curând, se vor împlini 18 ani de atunci. Cresc și educă trei copii. Sunt o familie cum mai rar întâlnești. S-au bucurat și se bucură de momente frumoase într-o relație specială, Valeriu fiind singurul bărbat în viața Elizei. El i-a mărturisit soției că după ce a cunoscut mai multe femei a ajuns la concluzia că Ea este femeia visurilor sale și e convins că a venit pe lume doar pentru el. De aceea nu lasă clipele să treacă fără rost, nu lasă nicio zi ca să treacă fără o îmbrățișare și o vorbă bună.

Pentru părinții Elizei fuga de acasă a unicului lor copil a fost ca o lecție de viață. Au tot tunat și fulgerat, dar până la urmă s-au împăcat cu situația creată. Târziu și-au dat seama că șederea noastră pe pământ e scurtă și pentru toate greșelile este un preț de plătit. Tânjeau atât demult după fiică și nepoțeii pe care nu-i văzuseră, încât s-au văzut nevoiți să plece în Grecia și să le ceară iertare copiilor. Revederea a schimbat din temelii mersul relațiilor. Toată amărăciunea acestor părinți s-a evaporat. Cu recunoștință și remușcare și-au îmbrățișat ginerele, mulțumindu-i pentru că le-a făcut fericită fiica. La despărțire le-au spus copiilor că oricând doresc se pot întoarce acasă, pentru că întreaga gospodărie și conturile din bancă le aparțin.

Florile de vișin din colțul cimitirului își scutură de 17 ani petalele în fiecare primăvară peste mormântul îngrijit al Loredanei. Și cad, și tot cad în valuri ca niște lacrimi ce-și spun în tăcere durerea. Sunt poate chiar lacrimile Loredanei prefăcute în petale. Căci a plecat prea tristă din astă lume la numai 23 de ani, lăsând în urmă un ocean de durere și o moarte învăluită în mister.

Veselă, plină de viață, Loredana își făcea studiile la aceeași facultate cu Leonid. Era o copilă binecuvântată cu toate darurile pe care le dorește un părinte pentru copilul său: suflet bun și iubitor, frumoasă la chip, harnică la carte, bună gospodină. Îi plăcea să gătească gustos. Pentru ea arta culinară era un lucru foarte frumos. Repeta mereu: „Ești atât de liberă când gătești!”. A fost primul copil și a avut un loc special în inimile părinților. Băiatul a cucerit-o ușor cu vorbe dulci, pline de imaginație și subînțelesuri și cu o mulțime de promisiuni deșarte. Iar când i-a atins buzele cu o sărutare dulce, fata s-a topit în brațele lui, ochii i s-au umezit și, de fericire, a suspinat ușor.

Între dragoste și neascultare de părinți

Așa a început era ei de vis, de speranță și de amăgire. Își deschidea inima pentru Leonid, precum o floare în zorii zilei. El, însă, avea un alt scop. Să facă nunta cât mai curând, iar cu banii câștigați să-și achite datoriile pe care le avea de pe urma unor afaceri dubioase în care era implicat și de care Loredana habar nu avea.

Când flăcăul a mers să ceară fata în căsătorie de la părinți, aceștia nu au rămas deloc încântați de poveștile lui. Și-au dat seama că nu e băiat serios, i-au citit gândurile ascunse. Politicos, i-au rugat pe amândoi să nu se grăbească cu căsătoria, motivând că mai aveau încă trei ani de învățat. Apoi mama și-a chemat fiica într-o altă odaie și i-a spus: „Draga mamei, simt eu că n-o să ai liniște, calm, sinceritate cu acest băiat! Nu văd în el pe partenerul tău de viață. Fii înțeleaptă, cunoaște-l mai bine și după aceea mai vorbim”.

Dar Loredana, care-l iubea ca o nebună, nici n-a vrut să audă. Împinsă de nerăbdare sau poate – cine știe? – de presiunea pe care i-o făcea Leonid cu nunta, i-a rugat pe părinți să nu se amestece în viața lor și să le dea binecuvântare. Până la urmă, părinții i-au binecuvântat. Viitorul ginere, plin de importanță, s-a apucat să colecteze produse agricole de pe la toți cunoscuții tatălui Loredanei, care era un om bine văzut în întreg raionul. Șmecherul Leonid lua marfa, promițându-le producătorilor că le va întoarce banii imediat ce va comercializa producția la piață. Dar a trecut vara, a trecut și o lună de toamnă, însă Leonid nici gând să se achite cu oamenii de la care luase produsele agricole. Și oamenii au început să-i ceară socoteală lui Valentin, tatăl Loredanei. În fine, bietul om s-a văzut nevoit să-și vândă mașina ca să plătească oalele sparte ale ginerelui. Mai rămâneau trei săptămâni până la nuntă. Valentin și-a chemat fiica la o discuție între patru ochi și i-a spus: „Fata tatei, ascultă-mă atent! O să înduri o viață de mizerie cu Leonid. Dacă vrei să trăiești liberă și fericită, hai să stricăm nunta cât încă nu e prea târziu”. Loredana s-a făcut foc și pară: „Dacă voi nu-mi permiteți să mă mărit cu Leonid, să știți că îmi pun capăt zilelor. Mă arunc de la etaj!”.

Și zilele ei treceau printre bătăi, minciuni, vorbe grele

Și nunta s-a făcut, iar după nuntă a început coșmarul. Banii câștigați, o sumă destul de frumușică, s-au evaporat fără știrea Loredanei. La ușă le băteau permanent oameni necunoscuți, cerându-și datoria. Dacă Loredana încerca să afle ce se întâmplă, era bătută crunt. Bătută era și atunci când îi spunea că e însărcinată. O lovea cu cruzime în burtă ca să piardă sarcina. Iar ea, asemeni unui câine credincios, ierta ticăloșia și nimicnicia soțului. Era ghidată de vorbe din învățătura creștină: „Să știi a ierta cu toată puterea pe care ți-o dau curajul și dragostea” sau „Omul care nu este iertat nu poate avea liniște, iar cel care nu iartă duce o povară și mai grea”. Și zilele ei treceau printre bătăi, minciuni, vorbe grele de care nu-i fusese dat să vadă și să audă în casa părințească.

Părinților le spunea că o duce bine, e fericită. Îi ruga frumos să nu vină în vizită pentru că lui Leonid nu-i place să fie inspectat. Și numai sora mai mică avea să-i afle povestea amară după mai bine de doi ani de căsnicie nu cu mult timp înainte de tragicul sfârșit. A aflat că, din cauza frecventelor bătăi, Loredana s-a văzut nevoită să întrerupă studiile și să muncească pe unde se nimerea pentru o bucată de pâine. Sora ei, care o știa pe Loredana înzestrată cu înalte calități sufletești, a ajuns la concluzia că, iertând mereu, ea își iubea soțul cu adevărat, iar iubirea adevărată, se știe, cere și o supunere oarbă. Suferind și iubind, l-a urmat orbește pe Leonid până în momentul tragediei.

Moarte învăluită în mister

Adevărul despre moartea ei rămâne o taină. Loredana a închis ochii pentru totdeauna în condiții misterioase. Părinții devastați de durere au găsit-o fără viață la spital, unde li s-a comunicat că a murit după ce o vacă a împuns-o cu cornul în burtă. Soacra ei avea o altă variantă, precum că s-a lovit rău de tot de o piatră. Iar o rudă apropiată din partea lui Leonid i-a spus după înmormântare mamei îndoliate așa: „Nu vreau să plec acasă cu păcatul pe suflet. Loredana făcea colțunași în bucătăria de vară a cuscrilor dumneavoastră. Nu știu ce i-o fi spus lui Leonid, dar am văzut de după gard, cum acesta, înfuriat, a scos-o de păr afară și i-a tot dat cu pumnii până când copila s-a prăbușit la pământ. După care nu s-a liniștit, a mai călcat-o fără milă și cu picioarele, lăsând-o jos mai mult moartă decât vie”. Împovărați de durere, părinții fetei cu chip de înger nu au mai avut puteri să sesizeze poliția. Și-au zis: „Pe Loredana n-o s-o înviem din morți. Dumnezeu e mare și le vede pe toate”.

Și de atunci valuri de lacrimi curg peste mormântul ei. Plutește o durere ca-n Tainele Sfinte. Pentru că destinul tragic al acestei tinere a îndurerat și înduioșat pe toți cei care au cunoscut-o. Iar primii ani de doliu au fost pentru părinți și pentru sora răposatei cei mai grei. Mergeau zi de zi la mormânt cu lumânări, pomeni și flori, onorându-i astfel memoria. O lungă perioadă de timp nu au putut să-și revină…

Iată că o nouă primăvară a venit pe vechile dureri ale acestei familii. Un nou Paște al Blajinilor îi cheamă la mormânt. Mama Loredanei povestește: „În această zi sfântă de pomenire stau toată ziua în cimitir și vorbesc cu ea. A fost un copil iubit, născut din mare dragoste. Am protejat-o și am avut grijă să fie sănătoasă și fericită cât a fost lângă noi. N-am putut să-i fim alături după măritiș. O știam legată cu dragoste de tot ce e frumos și o credeam pe cuvânt că e fericită. Dar numai sărmana inimioara ei știa ce trage. Cred că iubea și se topea în uitare… De 17 ani, de când a plecat, ne simțim goi și pustiiți. Ori de câte ori merg la mormânt, în fața ochilor îmi apare chipul ei frumos din sicriu cu floarea tinereții împietrită pe față… Amintirea acelei blestemate zile nu se șterge din memorie, îmi revine mereu în minte. A fost cel mai urât coșmar, cel mai crud lucru care ți se poate întâmpla. Suntem mereu cu inimile frânte și cu o durere care nu poate fi exprimată prin cuvinte. Durerea o să ne urmărească toată viața. Și iubirea pe care o avem pentru Loredana ne umple mereu sufletul de jale. Să știți că iubirea și durerea sunt infinite”.
Zbor lin în Lumină, Loredana! Pentru că vrednică de tot respectul ți-a fost iubirea față de Dumnezeu aici, pe pământ”.

Demult nu a mai păşit prin acel parc. Să fi trecut vreo 25 de ani sau poate 30, dar toate i se păreau atât de aproape de parcă s-au întâmplat ieri. Aici, pe banca de la colţ, i-a furat primul sărut, în restaurantul de lângă cinematograf au intrat şi au comandat îngheţată, pe aleile cu tei înfloriţi s-au plimbat mai multe seri la rând. Şi de atunci Lucica a rămas pentru el o amintire lipită pe veci strâns de inimă.

În compania ei, zilele căpătau o strălucire specială

Fănel, la acea vreme, avea 32 de ani, iar Lucica – 20. Flăcăul era un tip grozav. Chipul lui radia de sănătate. Statură mijlocie, lat în spate, păr cârlionţat, muşchi bine făcuţi. Deborda de energie. Dar şi muncea foarte mult în redacţia unui ziar. În ale scrisului era deosebit, cu comunicarea însă stătea mai prost.

Complet lipsit de maniere, se emoţiona întotdeauna în prezenţa fetelor. Când a întâlnit-o pe Lucica, gheaţa timidităţii s-a topit. Se îndrăgostise băiatul, iar dragostea îl făcea curajos. Şi fata râdea şi se uita cu multe înţelesuri în ochii lui în timp ce el îi făcea declaraţia de dragoste. Era o fetişcană de 1,50 m, cântărea 47 de kilograme cu tot cu haine şi studia în anul trei la filologie.
Avea fruntea netedă, sânii tari, mijloc de viespe. Era o minune de ştrengăriţă. Punea în vorbe un umor poznaş, pe alocuri, chiar obraznic, care nu-l deranja deloc pe flăcău, dimpotrivă, îi însenina sufletul. În compania ei, zilele căpătau o strălucire specială. Până şi scrisul îi curgea uşor, se aşeza pe hârtie înaintea gândului.

Cu o săptămână înainte de nuntă, a fugit cu altul

În clipa în care şi-a dat seama că e îndrăgostit cu adevărat, a hotărât să meargă la părinţi să o ceară de nevastă. Dar fata i-a zis să mai zăbovească vreo jumătate de an. Şi Fănel, cu răbdare şi înţelegere, a aşteptat. Se ruga Domnului să-i ocrotească dragostea şi se vedea alături de Lucica până la adânci bătrâneţi. Dar nebănuite sunt căile Tale, Doamne!

După jumătate de an, cum le-a fost înţelegerea, a mers la părinţii Lucicăi acasă. Părinţilor le-a plăcut flăcăul, au încuviinţat căsătoria. După câteva ore petrecute împreună, mama i-a spus fiicei aşa ca să audă şi Fănel: „Eşti atât de norocoasă, draga mamei! Ai conştientizat măcar ce băiat de aur ţi-a trimis Dumnezeu?”. „Ştiu, mamă”, i-a zâmbit fiica şi a cuprins-o de gât. Însă, când nu a mai rămas decât o săptămână până la ziua nunţii, Lucica, fără să sufle cuiva un cuvânt, a fugit cu altul. La aşa ceva nu se aşteptaseră nici părinţii ei, nici bietul Fănel. Vestea i-a doborât la pământ. Vă daţi seama cât de dureroasă a fost lovitura pentru Fănel.

În clipa în care a aflat de trădare, sărmanul a leşinat. Iar de cum şi-a revenit, n-a mai dorit să vadă şi să audă pe nimeni. Lumea lui fericită s-a destrămat. Nu s-a ştiut nimic de el vreo jumătate de an. Se adăpostise la o mănăstire din Bucovina. După care a revenit la activitatea lui de gazetar cu o putere de muncă teribilă. Părăsit de marea lui dragoste, alte femei nu l-au mai interesat.

A bătut-o şi a trimis-o în Italia

Ei bine, dar cum şi-a aşternut Lucica covorul vieţii? Cel care a abătut-o din drum era Leonid, un fost coleg de clasă de-al lui Fănel. Frumos, bogat şi divorţat la acea vreme. Nu făcuse nicio facultate. Se ocupa cu comercializarea produselor agricole. Le cumpăra de la producător pe un preţ de nimic şi le vindea de câteva ori mai scump în altă parte.

Colinda republica şi ţările vecine, mereu cu capul înfierbântat de succes şi băutură. Îşi făcuse prieteni, iubite. La 27 de ani, s-a căsătorit cu o evreică, îmbătat de iluzii şi reuşitele sale. Dar căsnicia n-a ţinut decât un an. Când a descoperit că o înşală cu altele, femeia a depus cerere de divorţ.

În scurt timp, căsătoria s-a desfăcut şi femeia a plecat în Israel. Tocmai atunci proaspătul divorţat a întâlnit-o pe Lucica. I-a vorbit atât de convingător şi i-a făcut atâtea promisiuni, încât aceasta n-a mai stat o clipă la cumpănă. A hotărât prompt că e gata să-l urmeze chiar şi la capătul lumii. Într-adevăr, la început, Lucica credea că l-a apucat pe Dumnezeu de picioare.
Călătorie la munte, călătorie la mare, petreceri prin restaurante, cadouri scumpe. Au pornit construcţia unei case mari. Dar, odată cu venirea pe lume a celor doi copii, a venit proza vieţii. Pe zi ce trecea, femeia îşi dădea seama că a făcut o mare greşeală căsătorindu-se cu acest bărbat. Atras de pahar şi amante, Leonid îi făcea zilele Lucicăi tot mai negre, tot mai amare.

Când copiii învăţau deja în clasele mari, a pus „afacerea lui prosperă” pe butuci. Şi nu era de ajuns că nu aducea un ban în casă, dar a mai devenit şi violent. Venea acasă cu ochii tulburi şi roşii, se năpustea asupra ei ca un taur într-o arenă, lovind-o fără milă. A bătut-o şi a trimis-o în Italia să câştige bani pentru terminarea lucrărilor la construcţia casei şi pentru întreţinerea studiilor băiatului mai mare. Şi s-a dus femeia că nu avea încotro, şi a tot trimis bani acasă. Dar Leonid i-a cheltuit fără nicio remuşcare cu mândrele. Când a venit Lucica după cinci ani şi a văzut că lucrările la casă stau încremenite aşa cum le-a lăsat, a înţeles că divorţul este unica scăpare. Fără a privi înapoi, l-a lăsat cu casă cu tot. A cumpărat o garsonieră în Chişinău, unde locuieşte cu copiii.

„Să-i mai oferim iubirii noastre o şansă”

Destinul a făcut ca, în una dintre zilele acestei primăveri, să-l întâlnească pe Fănel în parcul în care s-au cunoscut. Stătea pe aceeaşi bancă pe care îi furase primul sărut. Era acum încărunţit pe la tâmple, dar la fel de senin la chip. Lucica s-a aşezat lângă el, ochii i s-au umplut de lacrimi. Simţea că nu poate face nicio mişcare. Sub privirile lui încordate, care parcă scriau povestea lor de dragoste, a simţit că o doare foarte tare inima, din gât i s-a rupt nodul şi un plâns amar i-a umplut cu lacrimi măşcate ochii ei negri cu gene dese, întoarse.

Printre lacrimi îşi rostea cuvintele: „Am greşit. Mi-a luat atunci minţile Leonid… m-am lăsat convinsă în după-amiaza ceea fierbinte de august şi am plecat cu el… Şi e atât de mult de atunci, încât nu ştiu dacă mai are rost să-ţi cer iertare acum… Sunt la curent, nu te-ai mai căsătorit. Dacă nu m-ai uitat, cum nu te-am uitat nici eu, hai să-i mai oferim iubirii noastre o şansă. Sunt gata chiar astăzi să mă căsătoresc cu tine”. „Sunt gata să mai aştept până îţi dai copiii pe la casele lor”, i-a răspuns sincer Fănel. Îi vorbea direct cu inima…

După zile și nopți nedormite, Ilinca s-a cufundat într-un somn adânc. Conștiința ei nu mai era trează, dar din trupul acela plin de vânătăi se trezeau în subconștient amănunte clare din episodul de groază pe care-l trăise cu treisprezece zile în urmă. Și deodată, în vis i-a apărut izbitor de clară imaginea în care Octavian, fostul ei soț, își îndreptase pistolul spre ea, gata să apese pe trăgaci. S-a trezit ca scuturată de friguri și nu a mai putut adormi până dimineață. Era ora trei și un sfert după miezul nopții…
După coșmarul prin care a trecut a avut nevoie de mai multe luni de consiliere psihologică pentru a scăpa de stres, atacuri de panică, depresie. Intervenția psihologică a ajutat-o să-și recapete echilibrul interior.

N-a știut că ea va fi pentru el a șasea soție

Ilinca s-a căsătorit cu Octavian într-un moment de cumpănă din viața ei. În ziua când l-a cunoscut, tocmai încheiase toate formalitățile de desfacere a unei căsătorii eșuate. Se pronunțase sentința de divorț cu Ruslan, primul ei soț cu care avea o fetiță. Erau de-o vârstă și s-au căsătorit la 18 ani, ca peste cinci ani să constate că nu sunt compatibili. S-au despărțit pașnic, dar sufletul îi era bântuit de tristețe. Se simțea neajutorată și într-un anume fel vinovată că nu a știut cum să consolideze familia. Atunci își zicea: „O să mă recăsătoresc cu un bărbat mai mare decât mine, care să aibă grijă de mine și să mă protejeze, care să știe să mă asculte și să mă încurajeze atunci când e cazul”.

Și iată că tocmai în seara acelei zile de joi avea să-l cunoască pe Octavian. Trebuie să vă spun că Ilinca, pe lângă meseria de bază de educatoare, mai câștigă un ban și în calitate de moderatoare la petreceri. În ziua ceea de joi, în timp ce își făcea misiunea la o zi de naștere, Octavian a pus ochiul pe ea. Era un bărbat frumos, dar nu cu frumusețea a cucerit-o, ci cu felul lui de a așeza vorbele (un neîntrecut meșter la spus gogoașe credibile). Nu a deranjat-o diferența de vârstă de 20 de ani și nici nu a interesat-o trecutul lui. El i-a spus doar că a fost căsătorit, dar nu a specificat că ea urma să fie a șasea lui soție și că avea nu doi, ci opt copii cu fostele soții. Ilinca credea în minciunile lui și se vedea ocrotită și fericită alături de el până la adânci bătrâneți. După nici o lună de cunoștință s-au căsătorit. Când una din fostele soții i-a văzut împreună prin piață, a tras-o într-o parte și a avertizat-o: „Ia seama! Să nu te împingă păcatul să te căsătorești cu el! N-o să duceți viață lungă împreună. E un călău!”. Dar ea nu a crezut-o. Își imagina că femeia îi spune toate aceste lucruri din gelozie.
N-a luat în seamă nici vorbele unei bătrâne, care într-o zi a strigat în urma ei: „Fată hăi, te-am văzut cu nemernicul cela de Octavian. Să nu cumva să-l oploșești că o să fie rău de pielea ta!”

O lovea în burtă ca să piardă copilul

Dar, vorba ceea, „gura păcătosului adevăr grăiește”. Prefăcătoria lui Octavian de soț bun și iubitor a luat sfârșit din moment ce a aflat că Ilinca e însărcinată. El nu-și mai dorea un copil. Atunci a prins a-și arăta fața lui adevărată. De la o zi la alta devenea tot mai agresiv. Găsea tot felul de motive pentru a-și justifica bătaia. Și de fiecare dată o lovea fără milă în burtă ca să piardă copilul. Și-a atins scopul. În a patra lună de sarcină s-a produs avortul spontan. Însă bătăile, certurile și scandalurile nu au contenit. Ilinca devenise sclava lui. Iar bunele ei speranțe mureau una câte una. Partenerul ei matur, cu o experiență bogată de viață, nu mai era omul care să-i completeze personalitatea, care să i se dăruiască doar ei și numai ei cu afecțiune și sinceritate.

După mai multe certuri și scandaluri, Ilinca l-a rugat frumos să plece din casa ei. Cam cu scârț, cu înjurături, a plecat. Însă, după două luni s-a întors, a căzut în genunchi, i-a cerut iertare și a rugat-o să uite tot ce-a fost și să se împace. Credulă, femeia l-a primit. Dar n-a trecut nici jumătate de an și bătăile s-au reluat. Tot atunci femeia a aflat că și tatăl lui a fost la fel, a aplicat violența fizică și verbală față de toți ai casei. În sfârșit, Ilinca a deschis ochii, a înțeles că situația e gravă și periculoasă. Și atunci l-a rugat cu binișorul s-o lase în pace și să se întoarcă la una din soții, care avea trei copii. Ți-ai găsit prostul! El nu numai că nu s-a grăbit să plece, dar a devenit și mai violent, a trecut la amenințări: „Dacă mă alungi, am să te omor și pe tine și pe fiică-ta și după aceea am să dau foc la casă!”. Biata femeie n-a avut încotro, a anunțat poliția. Oamenii legii au venit, l-au închis și l-au pedepsit cu trei luni de închisoare.

Avea îndreptat pistolul spre capul ei

Timpul a trecut repede, iar călăul a ieșit în libertate cu gând de răzbunare. Chiar în ziua când a părăsit penitenciarul a venit la Ilinca. Ușa era deschisă. Femeia răsfoia liniștită împreună cu fetița o carte cu povești. Oaspetele nepoftit a intrat, a imobilizat-o și a început s-o tortureze. „Acum o să-ți arăt eu cum să te jelui la poliție!”, țipa și lovea în ea cu pumnii și cu picioarele, apoi o înțepa cu un ac, o trăgea de păr. Micuța Cristina, în vârstă de cinci ani, a început să plângă. Dar a tăcut de îndată ce nebunul a răcnit la ea. După vreo oră de tortură, îndurând dureri pe care nu i le dorește nici puiului cel de șarpe, Ilinca a pierdut cunoștința.

Agresorul s-a dus la bucătărie, a adus un ulcior cu apă și a început s-o stropească. În acest timp fetița a zbughit-o pe ușă afară, chemând vecinii în ajutor. Peste câteva minute Ilinca și-a revenit, dar, când a deschis ochii, a încremenit de groază. Octavian, calm, cu o umbră de zâmbet în colțul gurii, avea îndreptat pistolul spre capul ei. În clipa când era gata să apese pe trăgaci, a intrat vecinul, care i-a dat peste mână și pistolul a căzut pe podea. Octavian, bărbat experimentat, a stat nemișcat câteva secunde, l-a străfulgerat cu privirea pe vecin, apoi pe Ilinca, schițând un zâmbet teribil. După care, brusc, s-a aplecat, cu o grabă groaznică a ridicat pistolul, l-a pus la tâmplă și s-a împușcat. Ochise în țintă. N-a avut șansa să supraviețuiască. A decedat pe loc…

Fericirea oamenilor dragi e și fericirea ei

După cinci ani de la această groaznică întâmplare, Ilinca spune că în plasa unor asemenea bărbați violenți cad acele femei care nu au priceperea de a-i citi și pe dinăuntru, așa cum este și ea: „Sunt o necunoscătoare de oameni. Nu pot să fac diferența care om îmi vrea binele și care îmi vrea răul. Eu judec după mine și cred că toată lumea din jurul meu e bună. De aceea am și primit de foarte multe ori palme de la viață. Lecția pe care mi-a dat-o groaznica poveste cu Octavian mi-a mai deschis puțin ochii. Iar concluzia pe care am tras-o este să nu mă mai căsătoresc niciodată”.

Ilinca e o femeie veselă, generoasă, este o mamă destul de înțelegătoare, o colegă foarte bună. Ca să uite de trecutul trist, a vândut casa în care s-a făcut moarte de om, casă cumpărată cu primul ei soț și s-a mutat la Chișinău. E liniștită și fericită alături de fiica ei, Cristina, care este sufletul și lumina ochilor săi. Și oamenii frumoși din jurul ei o fac fericită, și părinții, ce o iubesc foarte mult. „Fericirea oamenilor dragi înseamnă și fericirea mea. Am întotdeauna un gând de recunoștință pentru Dumnezeu că m-a scos de mai multe ori de la fundul prăpastiei și că mi-a scos în cale foarte mulți oameni frumoși de la care îmi încarc bateriile. Tot ce am făcut până acum am împărțit cu Dumnezeu. E mare lucru să ai permanent în jurul tău o lumină”, și-a încheiat Ilinca povestea.