Norocul i-a zâmbit, nemțoaica l-a fericit, dar un vis rămâne neîmplinit

Norocul i-a zâmbit, nemțoaica l-a fericit, dar un vis rămâne neîmplinit

Alex a ajuns de la București în Germania printr-un concurs de împrejurări. S-a înscris într-un proiect destinat tinerilor care vor să promoveze valorile UE. Nu fusese selectat. Dar, spre bucuria lui, un coleg cu probleme de sănătate nu a putut să plece și a fost luat el în locul lui. Tocmai avea nevoie de o schimbare, de un refugiu și de bani atât cât să-i fie traiul liniștit. Sentimentul de gol în stomac nu-i dădea pace. Suferea din cauză că îl părăsise o a doua iubită.

Despărțirea de bruneta chipeșă pe care o iubise și pe care o mai iubea îi sfâșia fiecare milimetru din inimă. Nu se așteptase. A suferit destul și prima oară, dar mai tare suferea acum. Oricât a încercat s-o convingă să nu plece, nu a reușit. A plecat cu altul peste hotare, declarându-i sus și tare că povestea lor de dragoste s-a încheiat. La despărțire l-a sărutat pe frunte, cum săruți un copil, spunându-i să nu regrete că toate planurile lor frumoase s-au năruit într-o clipă. Dar îndrăgostitul, fire blajină și miloasă, nu putea trece atât de ușor peste o nouă despărțire, pătimea.

Căsuța de la țara – Palat al Fericirii

Dar s-o luăm cu începutul. Alex a fost un copil foarte cuminte. A avut o copilărie fericită chiar dacă a crescut în lipsuri și nevoi. Mângâiere a avut numai din partea mamei. Pentru că pe taică-său nu l-a văzut niciodată. Știa că a fost un străin cu care mama lui se iubise pătimaș în primul an de facultate, dar părinții bătrâni au refuzat neînduplecați să-și lase fata să plece în lume cu el. Însărcinată în a cincea lună, și-a întrerupt studiile și s-a întors în sat. Peste un an, unul după altul au plecat pe alte tărâmuri buneii micuțului Alex. Copilul, acoperit de dragostea mamei, a crescut în căsuța buneilor. O casă mică, bătrânească, cu vecini buni, cu livadă, casă care pentru el a fost Palatul Fericirii. Acolo a găsit bunătate, omenie, vorbe bune. În casă și printre vecini, vorbele aspre rămâneau nerostite. Mama sa adesea îi repeta: „O vorbă grea e mai dureroasă decât o palmă”.

Acolo a fost Raiul. Acolo a citit multe cărți. Era un cititor fără pereche în școală și se bucura de respectul colegilor. Nimeni nu știa că el, fiul bucătăresei de la cantina școlii, uneori mânca numai pâine cu apă. Dar toți știau că era mai bun la carte decât fiul primarului din aceeași clasă cu el, care nu ducea lipsă de nimic. Pe Alex nu-l deranja traiul sărac. El se arăta mândru de tot ce avea. Iar mama făcea tot ce putea face ca să-și vadă fiul cu carte. După absolvirea școlii din sat, l-a trimis să-și continue studiile la cel mai prestigios liceu din centrul raional. După absolvirea liceului, s-a făcut luntre și punte ca fiul ei să ajungă să studieze în România. Și a ajuns, fiind înscris la Universitatea Ecologică din București. Și iată că la anul III s-a ivit șansa de a pleca în Germania, unde îl aștepta Sophia, iubirea vieții lui.

Cina care i-a unit pe toată viața

Cu Sophia s-au cunoscut la puțină vreme după sosirea lui la Berlin, când sufletul încă tânjea după dragostea pierdută. Întâmplarea a făcut ca la un concert să întâlnească o familie de basarabeni stabilită în capitala Germaniei. Într-o seară de sâmbătă, conaționalii noștri l-au invitat la o cină de familie. Când s-au așezat cu toții la masă, rămăsese un singur loc liber și acel loc era lângă el. „Mai așteptăm puțin. Din clipă în clipă urmează să apară și ultimul invitat”, a zis gazda în timp ce în prag a apărut o domnișoară blondă, cu fața arsă de soare. Era o nemțoaică încântătoare, prietenă cu Liza, fiica mai mare a gazdelor. „Ce noroc pe capul meu, să stau tocmai eu alături de această fată seducătoare!”, și-a zis Alex în gând. Chiar dacă nu cunoștea bine germana, de la primul salut s-au înțeles foarte bine. Și din acea clipă amândoi au intuit că-și vor uni viețile pentru totdeauna.

Sophia își schimbase visul de a deveni jurnalistă cu meseria de librar. Lucra în cea mai mare librărie din Berlin. Alex nici nu-și imaginase că viața într-o librărie poate fi atât de dinamică. Nu știa că, pe lângă vânzarea de cărți, librarul face mult mai multe lucruri. În afară de interviurile cu oamenii, dar mai ales cu persoanele nehotărâte în alegerea unei cărți, Sophia organiza lansări de carte, vernisaje ale tinerilor pictori, improviza seri de discuții după premierele cinematografice, avea o activitate intensă pe rețelele de socializare. Iar duminicile organiza întâlniri cu oameni îndrăgostiți de frumos în apartamentul său. Erau niște întâlniri de neuitat, în care se asculta muzică bună, se bea câte puțin din băuturile tari și se cânta până se crăpa de ziuă. Aici pentru prima dată Alex a ascultat atent muzică clasică, muzică romantică de cameră. A fost începutul unei pasiuni, care nu l-a părăsit până în prezent. Ascultă cu drag din Brahms, Mozart, Beethoven,Vivaldi, Chopin. Ar sta să asculte fără încetare „Nocturnele” lui Chopin. Muzica marelui compozitor îi creează o stare de spirit specială.

„Dragostea nu a ales. Pur și simplu, Dumnezeu ne-a binecuvântat”

Iar naturalețea cu care l-a tratat Sophia din prima clipă l-a făcut să uite repede de fosta iubită după care tânjea. Alături de Sophia și-a simțit sufletul răscolit de bucurie pe tot parcursul șederii în Berlin în cadrul acelui proiect de care aminteam la început. Apartamentul ei, mereu plin de viață, îl atrăgea ca un magnet. Cu fiece întrevedere simțea că se apropie tot mai mult și mai mult de ea. Aștepta serile de duminică ca pe ziua Paștelui. Era fericit pentru simplul fapt de a o vedea și a schimba câteva vorbe cu ea.

Întors la București, a ținut legătura cu Sophia până la absolvirea facultății. Distanța nu era un obstacol în calea iubirii. Dragostea dintre ei creștea cu fiecare zi. În vacanța de iarnă a ultimului an de studii, cu inelul de logodnă în buzunar, Alex a plecat la Berlin. A cumpărat cel mai frumos buchet de flori și, cu inima fremătând de emoție, a sunat la ușa iubitei. Sofia i-a deschis fericită, iar el, fără a spune cuvintele de salut, a căzut în genunchi și a început: „Inima m-a adus la tine. Inima a vrut să mă aducă. Dragostea nu a ales. Pur și simplu, Dumnezeu ne-a binecuvântat. Eu cred că a sosit momentul să te cer în căsătorie…”. Transferul de energie a venit imediat. Mută de emoție, Sophia i-a întins mâna, lăsându-l să-i pună inelul de logodnă pe deget. Se simțea atât de bine, încercată de acea stare de exaltare pe care o trăiesc majoritatea domnișoarelor în astfel de momente…

După absolvirea facultății, Alex a plecat pentru totdeauna în Germania. Peste doi ani, când a venit pe lume primul lor copil, a luat-o și pe mama sa la Berlin. Iar încă după un an s-au stabilit cu toții la Stuttgart, baștina Sophiei. (Orașul unde au fost inventate motocicleta și automobilul cu patru roți)

Alex muncește într-o organizație ecologică, iar Sophia se ocupă de creșterea copiilor. Au deja doi copii, dar își mai doresc încă doi sau trei. M-am întâlnit zilele trecute cu el. Venise singur la nunta unicului său verișor. Și-a încheiat povestea cu cuvintele: „Norocul mi-a zâmbit. Duc o viață de cuplu senină, plină de surprize plăcute. Conviețuim în liniște și împăcare cu mama. Părinții Sophiei nu mai sunt, au murit nu demult într-un accident de mașină. Ceea ce îmi mai doresc în acest moment de la viață este să-l cunosc pe tatăl meu. Sophia e gata să mergem să-l căutăm”.