Florile de vișin din colțul cimitirului își scutură de 17 ani petalele în fiecare primăvară peste mormântul îngrijit al Loredanei. Și cad, și tot cad în valuri ca niște lacrimi ce-și spun în tăcere durerea. Sunt poate chiar lacrimile Loredanei prefăcute în petale. Căci a plecat prea tristă din astă lume la numai 23 de ani, lăsând în urmă un ocean de durere și o moarte învăluită în mister.

Veselă, plină de viață, Loredana își făcea studiile la aceeași facultate cu Leonid. Era o copilă binecuvântată cu toate darurile pe care le dorește un părinte pentru copilul său: suflet bun și iubitor, frumoasă la chip, harnică la carte, bună gospodină. Îi plăcea să gătească gustos. Pentru ea arta culinară era un lucru foarte frumos. Repeta mereu: „Ești atât de liberă când gătești!”. A fost primul copil și a avut un loc special în inimile părinților. Băiatul a cucerit-o ușor cu vorbe dulci, pline de imaginație și subînțelesuri și cu o mulțime de promisiuni deșarte. Iar când i-a atins buzele cu o sărutare dulce, fata s-a topit în brațele lui, ochii i s-au umezit și, de fericire, a suspinat ușor.

Între dragoste și neascultare de părinți

Așa a început era ei de vis, de speranță și de amăgire. Își deschidea inima pentru Leonid, precum o floare în zorii zilei. El, însă, avea un alt scop. Să facă nunta cât mai curând, iar cu banii câștigați să-și achite datoriile pe care le avea de pe urma unor afaceri dubioase în care era implicat și de care Loredana habar nu avea.

Când flăcăul a mers să ceară fata în căsătorie de la părinți, aceștia nu au rămas deloc încântați de poveștile lui. Și-au dat seama că nu e băiat serios, i-au citit gândurile ascunse. Politicos, i-au rugat pe amândoi să nu se grăbească cu căsătoria, motivând că mai aveau încă trei ani de învățat. Apoi mama și-a chemat fiica într-o altă odaie și i-a spus: „Draga mamei, simt eu că n-o să ai liniște, calm, sinceritate cu acest băiat! Nu văd în el pe partenerul tău de viață. Fii înțeleaptă, cunoaște-l mai bine și după aceea mai vorbim”.

Dar Loredana, care-l iubea ca o nebună, nici n-a vrut să audă. Împinsă de nerăbdare sau poate – cine știe? – de presiunea pe care i-o făcea Leonid cu nunta, i-a rugat pe părinți să nu se amestece în viața lor și să le dea binecuvântare. Până la urmă, părinții i-au binecuvântat. Viitorul ginere, plin de importanță, s-a apucat să colecteze produse agricole de pe la toți cunoscuții tatălui Loredanei, care era un om bine văzut în întreg raionul. Șmecherul Leonid lua marfa, promițându-le producătorilor că le va întoarce banii imediat ce va comercializa producția la piață. Dar a trecut vara, a trecut și o lună de toamnă, însă Leonid nici gând să se achite cu oamenii de la care luase produsele agricole. Și oamenii au început să-i ceară socoteală lui Valentin, tatăl Loredanei. În fine, bietul om s-a văzut nevoit să-și vândă mașina ca să plătească oalele sparte ale ginerelui. Mai rămâneau trei săptămâni până la nuntă. Valentin și-a chemat fiica la o discuție între patru ochi și i-a spus: „Fata tatei, ascultă-mă atent! O să înduri o viață de mizerie cu Leonid. Dacă vrei să trăiești liberă și fericită, hai să stricăm nunta cât încă nu e prea târziu”. Loredana s-a făcut foc și pară: „Dacă voi nu-mi permiteți să mă mărit cu Leonid, să știți că îmi pun capăt zilelor. Mă arunc de la etaj!”.

Și zilele ei treceau printre bătăi, minciuni, vorbe grele

Și nunta s-a făcut, iar după nuntă a început coșmarul. Banii câștigați, o sumă destul de frumușică, s-au evaporat fără știrea Loredanei. La ușă le băteau permanent oameni necunoscuți, cerându-și datoria. Dacă Loredana încerca să afle ce se întâmplă, era bătută crunt. Bătută era și atunci când îi spunea că e însărcinată. O lovea cu cruzime în burtă ca să piardă sarcina. Iar ea, asemeni unui câine credincios, ierta ticăloșia și nimicnicia soțului. Era ghidată de vorbe din învățătura creștină: „Să știi a ierta cu toată puterea pe care ți-o dau curajul și dragostea” sau „Omul care nu este iertat nu poate avea liniște, iar cel care nu iartă duce o povară și mai grea”. Și zilele ei treceau printre bătăi, minciuni, vorbe grele de care nu-i fusese dat să vadă și să audă în casa părințească.

Părinților le spunea că o duce bine, e fericită. Îi ruga frumos să nu vină în vizită pentru că lui Leonid nu-i place să fie inspectat. Și numai sora mai mică avea să-i afle povestea amară după mai bine de doi ani de căsnicie nu cu mult timp înainte de tragicul sfârșit. A aflat că, din cauza frecventelor bătăi, Loredana s-a văzut nevoită să întrerupă studiile și să muncească pe unde se nimerea pentru o bucată de pâine. Sora ei, care o știa pe Loredana înzestrată cu înalte calități sufletești, a ajuns la concluzia că, iertând mereu, ea își iubea soțul cu adevărat, iar iubirea adevărată, se știe, cere și o supunere oarbă. Suferind și iubind, l-a urmat orbește pe Leonid până în momentul tragediei.

Moarte învăluită în mister

Adevărul despre moartea ei rămâne o taină. Loredana a închis ochii pentru totdeauna în condiții misterioase. Părinții devastați de durere au găsit-o fără viață la spital, unde li s-a comunicat că a murit după ce o vacă a împuns-o cu cornul în burtă. Soacra ei avea o altă variantă, precum că s-a lovit rău de tot de o piatră. Iar o rudă apropiată din partea lui Leonid i-a spus după înmormântare mamei îndoliate așa: „Nu vreau să plec acasă cu păcatul pe suflet. Loredana făcea colțunași în bucătăria de vară a cuscrilor dumneavoastră. Nu știu ce i-o fi spus lui Leonid, dar am văzut de după gard, cum acesta, înfuriat, a scos-o de păr afară și i-a tot dat cu pumnii până când copila s-a prăbușit la pământ. După care nu s-a liniștit, a mai călcat-o fără milă și cu picioarele, lăsând-o jos mai mult moartă decât vie”. Împovărați de durere, părinții fetei cu chip de înger nu au mai avut puteri să sesizeze poliția. Și-au zis: „Pe Loredana n-o s-o înviem din morți. Dumnezeu e mare și le vede pe toate”.

Și de atunci valuri de lacrimi curg peste mormântul ei. Plutește o durere ca-n Tainele Sfinte. Pentru că destinul tragic al acestei tinere a îndurerat și înduioșat pe toți cei care au cunoscut-o. Iar primii ani de doliu au fost pentru părinți și pentru sora răposatei cei mai grei. Mergeau zi de zi la mormânt cu lumânări, pomeni și flori, onorându-i astfel memoria. O lungă perioadă de timp nu au putut să-și revină…

Iată că o nouă primăvară a venit pe vechile dureri ale acestei familii. Un nou Paște al Blajinilor îi cheamă la mormânt. Mama Loredanei povestește: „În această zi sfântă de pomenire stau toată ziua în cimitir și vorbesc cu ea. A fost un copil iubit, născut din mare dragoste. Am protejat-o și am avut grijă să fie sănătoasă și fericită cât a fost lângă noi. N-am putut să-i fim alături după măritiș. O știam legată cu dragoste de tot ce e frumos și o credeam pe cuvânt că e fericită. Dar numai sărmana inimioara ei știa ce trage. Cred că iubea și se topea în uitare… De 17 ani, de când a plecat, ne simțim goi și pustiiți. Ori de câte ori merg la mormânt, în fața ochilor îmi apare chipul ei frumos din sicriu cu floarea tinereții împietrită pe față… Amintirea acelei blestemate zile nu se șterge din memorie, îmi revine mereu în minte. A fost cel mai urât coșmar, cel mai crud lucru care ți se poate întâmpla. Suntem mereu cu inimile frânte și cu o durere care nu poate fi exprimată prin cuvinte. Durerea o să ne urmărească toată viața. Și iubirea pe care o avem pentru Loredana ne umple mereu sufletul de jale. Să știți că iubirea și durerea sunt infinite”.
Zbor lin în Lumină, Loredana! Pentru că vrednică de tot respectul ți-a fost iubirea față de Dumnezeu aici, pe pământ”.