Demult nu a mai păşit prin acel parc. Să fi trecut vreo 25 de ani sau poate 30, dar toate i se păreau atât de aproape de parcă s-au întâmplat ieri. Aici, pe banca de la colţ, i-a furat primul sărut, în restaurantul de lângă cinematograf au intrat şi au comandat îngheţată, pe aleile cu tei înfloriţi s-au plimbat mai multe seri la rând. Şi de atunci Lucica a rămas pentru el o amintire lipită pe veci strâns de inimă.

În compania ei, zilele căpătau o strălucire specială

Fănel, la acea vreme, avea 32 de ani, iar Lucica – 20. Flăcăul era un tip grozav. Chipul lui radia de sănătate. Statură mijlocie, lat în spate, păr cârlionţat, muşchi bine făcuţi. Deborda de energie. Dar şi muncea foarte mult în redacţia unui ziar. În ale scrisului era deosebit, cu comunicarea însă stătea mai prost.

Complet lipsit de maniere, se emoţiona întotdeauna în prezenţa fetelor. Când a întâlnit-o pe Lucica, gheaţa timidităţii s-a topit. Se îndrăgostise băiatul, iar dragostea îl făcea curajos. Şi fata râdea şi se uita cu multe înţelesuri în ochii lui în timp ce el îi făcea declaraţia de dragoste. Era o fetişcană de 1,50 m, cântărea 47 de kilograme cu tot cu haine şi studia în anul trei la filologie.
Avea fruntea netedă, sânii tari, mijloc de viespe. Era o minune de ştrengăriţă. Punea în vorbe un umor poznaş, pe alocuri, chiar obraznic, care nu-l deranja deloc pe flăcău, dimpotrivă, îi însenina sufletul. În compania ei, zilele căpătau o strălucire specială. Până şi scrisul îi curgea uşor, se aşeza pe hârtie înaintea gândului.

Cu o săptămână înainte de nuntă, a fugit cu altul

În clipa în care şi-a dat seama că e îndrăgostit cu adevărat, a hotărât să meargă la părinţi să o ceară de nevastă. Dar fata i-a zis să mai zăbovească vreo jumătate de an. Şi Fănel, cu răbdare şi înţelegere, a aşteptat. Se ruga Domnului să-i ocrotească dragostea şi se vedea alături de Lucica până la adânci bătrâneţi. Dar nebănuite sunt căile Tale, Doamne!

După jumătate de an, cum le-a fost înţelegerea, a mers la părinţii Lucicăi acasă. Părinţilor le-a plăcut flăcăul, au încuviinţat căsătoria. După câteva ore petrecute împreună, mama i-a spus fiicei aşa ca să audă şi Fănel: „Eşti atât de norocoasă, draga mamei! Ai conştientizat măcar ce băiat de aur ţi-a trimis Dumnezeu?”. „Ştiu, mamă”, i-a zâmbit fiica şi a cuprins-o de gât. Însă, când nu a mai rămas decât o săptămână până la ziua nunţii, Lucica, fără să sufle cuiva un cuvânt, a fugit cu altul. La aşa ceva nu se aşteptaseră nici părinţii ei, nici bietul Fănel. Vestea i-a doborât la pământ. Vă daţi seama cât de dureroasă a fost lovitura pentru Fănel.

În clipa în care a aflat de trădare, sărmanul a leşinat. Iar de cum şi-a revenit, n-a mai dorit să vadă şi să audă pe nimeni. Lumea lui fericită s-a destrămat. Nu s-a ştiut nimic de el vreo jumătate de an. Se adăpostise la o mănăstire din Bucovina. După care a revenit la activitatea lui de gazetar cu o putere de muncă teribilă. Părăsit de marea lui dragoste, alte femei nu l-au mai interesat.

A bătut-o şi a trimis-o în Italia

Ei bine, dar cum şi-a aşternut Lucica covorul vieţii? Cel care a abătut-o din drum era Leonid, un fost coleg de clasă de-al lui Fănel. Frumos, bogat şi divorţat la acea vreme. Nu făcuse nicio facultate. Se ocupa cu comercializarea produselor agricole. Le cumpăra de la producător pe un preţ de nimic şi le vindea de câteva ori mai scump în altă parte.

Colinda republica şi ţările vecine, mereu cu capul înfierbântat de succes şi băutură. Îşi făcuse prieteni, iubite. La 27 de ani, s-a căsătorit cu o evreică, îmbătat de iluzii şi reuşitele sale. Dar căsnicia n-a ţinut decât un an. Când a descoperit că o înşală cu altele, femeia a depus cerere de divorţ.

În scurt timp, căsătoria s-a desfăcut şi femeia a plecat în Israel. Tocmai atunci proaspătul divorţat a întâlnit-o pe Lucica. I-a vorbit atât de convingător şi i-a făcut atâtea promisiuni, încât aceasta n-a mai stat o clipă la cumpănă. A hotărât prompt că e gata să-l urmeze chiar şi la capătul lumii. Într-adevăr, la început, Lucica credea că l-a apucat pe Dumnezeu de picioare.
Călătorie la munte, călătorie la mare, petreceri prin restaurante, cadouri scumpe. Au pornit construcţia unei case mari. Dar, odată cu venirea pe lume a celor doi copii, a venit proza vieţii. Pe zi ce trecea, femeia îşi dădea seama că a făcut o mare greşeală căsătorindu-se cu acest bărbat. Atras de pahar şi amante, Leonid îi făcea zilele Lucicăi tot mai negre, tot mai amare.

Când copiii învăţau deja în clasele mari, a pus „afacerea lui prosperă” pe butuci. Şi nu era de ajuns că nu aducea un ban în casă, dar a mai devenit şi violent. Venea acasă cu ochii tulburi şi roşii, se năpustea asupra ei ca un taur într-o arenă, lovind-o fără milă. A bătut-o şi a trimis-o în Italia să câştige bani pentru terminarea lucrărilor la construcţia casei şi pentru întreţinerea studiilor băiatului mai mare. Şi s-a dus femeia că nu avea încotro, şi a tot trimis bani acasă. Dar Leonid i-a cheltuit fără nicio remuşcare cu mândrele. Când a venit Lucica după cinci ani şi a văzut că lucrările la casă stau încremenite aşa cum le-a lăsat, a înţeles că divorţul este unica scăpare. Fără a privi înapoi, l-a lăsat cu casă cu tot. A cumpărat o garsonieră în Chişinău, unde locuieşte cu copiii.

„Să-i mai oferim iubirii noastre o şansă”

Destinul a făcut ca, în una dintre zilele acestei primăveri, să-l întâlnească pe Fănel în parcul în care s-au cunoscut. Stătea pe aceeaşi bancă pe care îi furase primul sărut. Era acum încărunţit pe la tâmple, dar la fel de senin la chip. Lucica s-a aşezat lângă el, ochii i s-au umplut de lacrimi. Simţea că nu poate face nicio mişcare. Sub privirile lui încordate, care parcă scriau povestea lor de dragoste, a simţit că o doare foarte tare inima, din gât i s-a rupt nodul şi un plâns amar i-a umplut cu lacrimi măşcate ochii ei negri cu gene dese, întoarse.

Printre lacrimi îşi rostea cuvintele: „Am greşit. Mi-a luat atunci minţile Leonid… m-am lăsat convinsă în după-amiaza ceea fierbinte de august şi am plecat cu el… Şi e atât de mult de atunci, încât nu ştiu dacă mai are rost să-ţi cer iertare acum… Sunt la curent, nu te-ai mai căsătorit. Dacă nu m-ai uitat, cum nu te-am uitat nici eu, hai să-i mai oferim iubirii noastre o şansă. Sunt gata chiar astăzi să mă căsătoresc cu tine”. „Sunt gata să mai aştept până îţi dai copiii pe la casele lor”, i-a răspuns sincer Fănel. Îi vorbea direct cu inima…