N-a pierdut nimeni norocul ca să-l găsesc eu?

N-a pierdut nimeni norocul ca să-l găsesc eu?

Într-o zi, Alexandra Goian se trezeşte cu un om străin în faţa casei. Era un tânăr cam de 30 de ani, îmbrăcat curăţel, înalt de statură, cu o valijoară în mână. „Buna ziua, mamă!”, unde zice străinul acela. „Credeai că nu ne mai întâlnim, aşa-i?”

Femeia înmărmurise în prag, în gândul ei şi-a luat rămas bun de la viaţă, pentru că, de se întâmplă să sară nebunul acesta la dânsa, cine o să-i ia apărarea? Acasă, ca într-adins nici un bărbat. Feciorii erau la arat pe câmp, bărbatu-său în spital de-o săptămână. Locuiau la marginea satului şi casele vecinilor se aflau la mare depărtare. Chiar să strige Alexandra şi tot n-o aude nimeni. Tânărul vorbea cu dânsa nu ştiu cum duşmăneşte, ieşea, din ce spunea el, că Alexandra l-a lăsat din ziua naşterii la maternitate şi că a crescut pe mâini străine la oameni care nu l-au mângâiat niciodată.
„Am venit să văd cum arată mama mea cea fără de suflet”, a mai spus străinul acela.

Căutându-şi mama biologică, Cristian găseşte un sprijin moral

Alexandra nu ştia cum să-i spună că nu-i adevărat. Ea n-a lăsat copii prin spitale, toţi cei trei băieţi ai ei sunt acasă, nici unul însurat măcar, deşi cel mai mare parcă ar fi de-o seamă cu străinul din faţa ei. Înspăimântată la culme, femeia s-a aşezat pe pragul casei şi, de frică, nu putea vorbi. Străinul însă a crezut că tăcerea femeii confirmă spusele lui. „Vezi dacă n-ai cugetul curat, nici n-ai ce spune?”, o tot bombarda cu vorbe usturătoare străinul din faţa ei.

Într-un târziu, s-a aşezat alături de femeie pe pragul casei şi aşa i-au găsit feciorii când s-au întors de la câmp. Uite abia atunci au aflat toţi ce l-a adus pe bărbatul acela la casa lor. Cristian, că aşa i-au spus la maternitate, a fost înfiat de o familie pe când împlinise deja patru ani. Mai bine îl lăsau la orfelinat căci ce-a tras el de la părinţii adoptivi a fost de-a dreptul îngrozitor. Şi flămând a fost, şi bătut măr la fel, ori de câte ori erau aceia în duşii cei răi. Cum nu le convenea ceva, îl numeau „strânsură de pe drumuri”, „neam prost”, „copil născut de-o târâtură”.

Părinţii adoptivi l-au maltratat încontinuu

Când a mai crescut şi a prins la minte, cum îi vedea încruntaţi, dispărea din ochii lor. A fugit de acasă în nenumărate rânduri, s-a îndrujbit cu alţii de alde dânsul şi ori de câte ori îl prindea miliţia şi-i chema pe părinţii adoptivi să-l ia, aceia doar oftau: „E de la casa de copii, tovarăşe miliţian, înţelegi mata?”. Nimeni nu l-a mângâiat o dată ca pe un copil, pentru părinţii adoptivi era criminal înnăscut. S-a plâns o dată dirigintei că-l bat părinţii, la care aceea n-a întârziat să le spună cu ce vorbe umblă prin sat odoraşul lor.

Când şi-a făcut paşaport, a fugit iar de acasă, dar de data asta cu gând să nu se mai întoarcă acolo niciodată. Găsise printre actele părinţilor şi certificatul de înfiere şi o copie a actului de refuz al mamei lui biologice. S-a angajat la lucru, salariul nu era mare, dar, pentru că locuia la cămin şi mânca la cantina instituţiei, se descurca de la o lună la alta. De acolo l-au luat şi la armată. La 25 de ani, s-a însurat. Dar pentru că era o fire bănuitoare şi închisă, căsnicia lui a durat doar trei ani. Ori de câte ori se întâmpla să se certe în familie, soacră-sa îi spunea nevestei lui: „Vrei om dintr-un copil lepădat? Hai-hai că într-o zi pune gheara în gât la toţi!”.

O găseşte în sfârşit pe cea care i-a dat viaţă

Slavă Domnului că i s-a păstrat locul în cămin, cei din colectivul lui s-au obişnuit cu el şi viaţa mergea înainte. Într-o zi, răsfoia un ziar şi a citit acolo o istorie despre cum un copil părăsit la maternitate şi-a găsit mama. Ei uite că din ziua aceea gândul lui era să afle cine i-a dat viaţă. Cu actele pe care le avea la mână a venit la biroul de adrese să afle cam pe unde locuieşte acea Alexandra Goian. Dar vedeţi dumneavoastră că n-a dat peste mama lui. Cine ştie ce nume poartă acum?
Bătrâna Alexandra l-a sfătuit să vină la mine, ba chiar l-a însoţit până la redacţie. Pe mine m-a bucurat un lucru: femeia asta, care a crescut trei copii şi e cu frică de Dumnezeu, l-a încălzit pe Cristian, i-a dat iubire şi mângâiere, l-a luat sub aripa ei, deşi putea să n-o facă. „Săracul, zicea ea, are 30 de ani şi nimic bun înainte. E ca frunza în vânt, unde o mână, acolo se duce”.

După căutări de luni de zile, am dat în sfârşit şi de mama lui Cristian. Locuieşte la Chişinău, are 48 de ani şi e o femeie cu multe probleme. Întâi de toate de sănătate. E imobilizată la pat şi o îngrijeşte soţul său. E de naţionalitate sudanez. Şi au împreună un copil, un băiat de 22 de ani, care locuieşte pe spatele lor şi nici nu încearcă să se angajeze undeva. De ce i-ar trebui, dacă mama şi tata rup de la gura lor ca să-i facă cheful fiului?

Anume acest copil lepădat ar putea fi mângâierea sa la bătrâneţe

Din clipa în care a aflat corcitura asta de om că mai are un frate născut din flori, o şantajează pe maică-sa cu o cruzime de neînchipuit. „Dacă mai calcă pe la noi, să ştii că mă duc în lume! Am nevoie de atâţia şi atâţia bani”, îi spune mamei într-o zi. „N-am de unde, dragul mamei, pensia de invaliditate am şi cheltuit-o, iar salariul tatei nu acoperă suma de care ai tu nevoie…” „Nu ai bani, nu ai fecior”, i-a întors-o alintătura de băiat. A ieşit din casa părinţilor şi s-a dus pe unde se mai oploşea.

Aşa a găsit-o într-o zi pe maică-sa Cristian, fiul ei din flori. Plângea femeia, de n-o putea opri nimic. N-avea în casă fărâmătură de pâine şi gunoiul mai că nu-i dădea pe uşă afară pe stăpâni. În câteva ore, Cristian a făcut curăţenie, a pregătit ceva de-ale gurii, s-a aşezat lângă patul mamei sale şi au vorbit înde ei ca doi oameni, care se întâlnesc peste ani, obosiţi de greul prin care au trecut. Pentru prima dată a înţeles atunci femeia că se poate întâmpla ca anume acest copil, lăsat fără milă şi fără gând de a-l întoarce vreodată lângă dânsa, să fie mângâierea ei la bătrâneţe, şi mila ei, şi sprijinul părinţilor la nevoie. Noroc de-ar avea să se şteargă vrajba dintre ei.