Ce-aş fi vrut eu să vă povestesc astăzi? Fireşte, o întâmplare frumoasă de iubire. Să fie ani buni, chiar buni de când tot s-a pornit această dragoste între doi tineri: el unul la părinţi şi din oameni bogaţi, ea – dintr-o familie numeroasă şi din neamuri umile.

Mai mult, chiar beţivi printre ei. Fata, însă, frumoasă, picată din alte lumi şi alte vremuri în familia aceea. Se spunea în sat c-o fi fost făcută cu un inginer cadastral, venit să facă harta moşiei satului şi că, trăind în vecinătate la gazdă, s-a născut Domniţa. Domnica i-a zis maică-sa, dar Domniţa i-a rămas numele, pentru că aşa o dezmierda bunică-sa, ţigancă corcită, care şedea în pragul casei cât ziulica de mare, cu cărţile în poală sau cu bobi în buzunare.

Frumoasă ca-n poveşti

Avea un păr roşcat şi o faţă pistruiată Domniţa, încât, cu atâta culoare, mai că nu pricepeai ce ochi are: care spunea că-s nucării, care verzi-albăstrui, care căprui-închişi. Oricum, să ştiţi că o nuanţă ca la ochii ei nu găseai în lumea întreagă, să fi căutat.
Zglobie la fire, bună la suflet şi mintoasă creştea Domniţa noastră. A trecut prin şcoală şi a lăsat în urma ei numai amintiri frumoase. Nu era printre fruntaşele clasei şi nici din cale afară de chitită ca altele, care erau din familii mai înstărite, dar umblau băieţii după ea nevoie mare. A fost unica din familie care a făcut carte. Şi nu o facultate oarecare, ci chiar medicina, care era mult preţuită prin satele noastre. “Uite că şi în neamul lui Duminică o să fie o doctoriţă”, ziceau femeile. Se aşteptau chiar să se rupă Domniţa de cei ai familiei – vă spuneam, mai toţi beţivi – dar n-a fost aşa. Cum a început să lucreze, punea ban lângă ban şi-şi îmbrăca fraţii rămaşi acasă.
Iubirea cea mare, care i-a schimbat viaţa definitiv, a început tocmai în vara când a terminat facultatea.

Din neam ales

Era la Chişinău, se dusese fata la piaţa centrală să caute ceva pentru cei din sat. Se apropia Sfânta Maria, când e hram în satul lor. Cadouri obişnuia să le ducă de fiecare dată şi de-ale gurii ceva mai special, aşa că luase Domniţa toţi banii pe care-i avea în casă. Umbla de la o tarabă la alta, când a simţit, la un moment dat, că cineva o caută în buzunare. Şi, când a strigat odată, jumătate din lumea adunată în piaţă a încremenit căutând cu ochii de unde vine ţipătul. “Mi-au furat portmoneul, prindeţi-l, ţipa Domniţa, arătând spre un băietan care fugea printre oameni de i se zărea doar vârful chipiului. Şi iată că un tânăr bărbat s-a şi luat după hoţ. Nu-şi mai punea speranţe Domniţa că-l va prinde pe nemernic. S-a sprijinit de un perete şi suspina amarnic – vă spuneam că luase de acasă absolut toţi banii – cam ce agonisise ea timp de patru luni din salariul unui medic.
Aşa a vrut Dumnezeu să-i întâlnească pe Domniţa şi Valentin. El era tânărul bărbat care pornise pe urmele făptaşului şi-i întindea la întoarcere portmoneul ei de pânză ţesută, îndemnând-o: “numără, e tot ce ai avut sau a dispărut ceva?”. De fapt, din ziua aceea, au început să se întâlnească.
Vă spuneam, Valentin era din neamuri alese, unul la părinţi, unul la nu ştiu câţi unchi şi mătuşe şi un nepot la bunici. Pentru toţi era lumina ochilor şi bucuria inimilor. S-a mai arătat şi deştept de mic, s-a şcolit în cele mai bune instituţii din fosta Uniune Sovietică, pentru că avea şi facultate, şi titlu ştiinţific, şi o profesie care-i aducea bani grei, şi faimă de om priceput. În momentul întâlnirii cu Domniţa, avea treizeci şi cinci de ani, exact cu zece ani mai mult decât tânăra care i-a părut la momentul când a cunoscut-o drept o făptură exotică.
Valentin, profesor universitar, expert naţional şi internaţional în probleme de economie, s-a lăsat fermecat de tânăra Domniţă. Fireşte că n-a mai cumpărat nimic fata în ziua aceea, s-a întors la gazdă unde locuia şi abia atunci şi-a dat seama Valentin că e o fată sărmană, care-şi duce existenţa dintr-un salariu bugetar. Atunci l-a fulgerat un gând – pe care mi l-a mărturisit chiar el, peste mulţi ani – că nu avea intenţia s-o ia în căsătorie, i-a plăcut fata şi de ce să nu şi-o facă amantă: era drăguţă, deloc proastă, putea ieşi cu ea în societate fără să-i fie ruşine. Dar ştiţi cum se întâmplă – socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

Ros de gelozie

Domniţa, deşi se trăgea din neam prost, avea o demnitate egală cu a celor mai rafinaţi aristocraţi. Ori de câte ori încerca Valentin s-o aplece spre alte relaţii, vorbindu-i deschis despre intenţiile sale, ea doar râdea de el. Ba mai mult, îl evita ori de câte ori tânărul o invita la el acasă. Avea un coleg de serviciu Domniţa, tot de prin părţile Călăraşilor, şi ştiţi cum se întâmplă de cele mai multe ori când nu ai pe nimeni din rude alături – omul din satul tău sau din părţile tale îl ţii aproape de suflet de parcă ţi-ar fi neamul cel mai apropiat.
Şi ieşea de multe ori Domniţa în urbe cu acest consătean al ei. Pentru ea era doar prieten, ea pentru el era mai mult: spera omul într-o zi s-o ia de nevastă. Ştia că e din neam sărac, că în satul ei familia lor e cam deocheată, dar îi era dragă fata. Nu şi-au spus niciodată cuvinte de amor, dar băiatul încercase de mai multe ori să-i adie, mai în glumă, mai în serios, că anii trec, nici el, nici ea nu întineresc şi că, dacă nu au găsit nimic mai bun, ce-ar fi să se ia de soţi. Fata râdea cu poftă de-l supăra uneori. Nu i-a zis nici da, nici ba. Continuau să iasă împreună. Domniţa i-a făcut cunoştinţă cu Valentin. Şi uite, atunci, Nicolae şi-a dat seama că ar putea-o pierde. A văzut el în ochii tânărului profesor mai mult decât îşi da seama chiar Valentin. A văzut că o doreşte, că o admiră şi că, până la urmă, s-ar putea s-o ia şi de nevastă.
Din gelozie, l-a aşteptat odată pe Valentin să iasă de la ore, l-a invitat la o cafea şi i-a spus pe şleau: “nu ştiu ce gânduri porţi dumneata în cap, eu însă nu ţi-o dau pe Domniţa, vreau să mă însor cu ea. Familia dumitale, cu toate neamurile la un loc, n-au s-o accepte pentru că e din speţă proastă şi în satul lor sunt priviţi ca nişte haimanale şi oameni de nimic. Dacă nu ai intenţii serioase, las-o în pace”, i-a spus Nicolae.

“Să-mi fie amantă!”

Ce-a făcut Valentin? Ştiţi doar că nu voia s-o ia de nevastă, dar din curiozitate s-a dus în satul de baştină al Domniţei fără să-i spună un cuvânt şi acolo, din om în om, a ajuns la casa ei. Ţiganca de bunică-sa, care tot în pragul casei stătea, i-a şi propus să-i tragă cărţile. “Mare cumpănă te aşteaptă, băiete – i-a zis ea – dar ai şi scăpare, cu greu, dar ai să rămâi în viaţă. Pe cât de mulţi prieteni ai acum, tot atât de puţini vei avea după aceea. Să te ţii de femeia de roşu, ea e sprijinul tău şi la bine, şi la rău”.
Ei bine, i-a cunoscut atunci Valentin pe toţi fraţii din sat ai Domniţei, a mai vorbit şi cu alţi oameni din partea locului şi la plecare şi-a zis: “nu mă însor cu ea în ruptul capului. Amantă, mă rog, mi-o fac. Să mor, dacă n-o să-mi fie amantă!”

După ce a stat un timp la Chişinău, Valentin a plecat într-o deplasare peste hotare. În toată această perioadă, seară de seară, o telefona pe Domniţa.

O încânta cu vorbe frumoase, îi promitea că la întoarcere o să-i facă o surpriză, fără să bănuiască tânărul că destinul îl va pune la grea încercare.
În ziua când trebuia să se întoarcă, trecea pe o stradă lăturalnică din Kiev, vrând să scurteze din drum. Cum e şi întâmplarea asta, se strecura pe lângă pereţii unui bloc şi, la un moment dat, s-a rupt un balcon şi i-a căzut tot betonul peste bazin şi picioare. S-a ales cu mai multe fracturi, cea mai gravă la coloana vertebrală. S-a zbătut câteva săptămâni între viaţă şi moarte.

Îndrăgită de rudele lui Valentin

A suportat mai multe operaţii şi, într-un sfârşit, a fost adus acasă. A stat imobilizat la pat doi ani de zile. L-au consultat medici renumiţi. Părinţii, rudele, prietenii îi plângeau de milă. La început, veneau foarte des să-l vadă, cu timpul au rărit-o şi doar Domniţa, fata cea din ţigani şi mai nu ştiu ce, i-a rămas alături.
S-au obişnuit rudele lui Valentin cu ea, au îndrăgit-o chiar, i-au găsit şi o cameră în apartamentul lor.
Domniţa lucra medic şi, în turele de noapte, îl telefona acasă pe Valentin, vorbind de toate. Într-o seară, el i-a spus la telefon: “dacă aş fi sănătos, Domniţo, m-aş însura cu tine, femeie mai bună, mai cumsecade, mai miloasă n-am întâlnit în viaţa mea. Dar sunt olog, nu se ştie de mă voi mai ridica vreodată.”
Domniţa, care continua să întreţină relaţii de prietenie cu acel Nicolae, i-a spus şi despre vorbele lui Valentin, aşteptând să audă ce-o să zică el. A tăcut Nicolae mult atunci ca, până la urmă, să zică: “fă ce-ţi spune inima, numai inima nu dă greş niciodată”.

Gata de însurătoare

Când să împlinească Valentin treizeci şi opt de ani, mare forfotă era în familia lui. Se mira băiatul, “păi ce vă zbateţi atâta, nu-i o vârstă rotundă şi apoi nici un prilej de bucurie nu este pentru mine, un an mai mult, un an mai puţin în acest cărucior de invalid, că asta mi-e soarta până la sfârşitul vieţii?!”.
Iată, veni şi ziua lui de naştere, invitaţi mulţi, prieteni, foşti colegi de facultate, rude şi Domniţa îmbrăcată în rochie de mireasă. “Te măriţi?” o întrebă cu tristeţe Valentin. “Da, astăzi”. “Cu cine, cu Nicolae?” “Nu, cu tine, ai zis doar că te vei fi însurat cu mine dacă erai altfel. Păi, uite, eu am hotărât că astăzi e ziua aceea. Te cer de bărbat, ce răspuns îmi dai?”

Sprijin în viaţă

În faţa tuturor, cei de la Starea Civilă au înregistrat căsătoria. Din ziua aceea, au trecut şapte ani. Astăzi, Valentin şi Domniţa au doi băieţi, născuţi la un an unul de celălalt. Sunt fericiţi pe cât pot fi un invalid de patruzeci şi cinci de ani şi o tânără nevastă, care şi l-a ales sprijin în viaţa asta tocmai pe el.

Vizualizări: 2778