Sincer vă spun, uneori sunt atât de supărată pe unii dintre dvs., că îmi vine să mă las păgubaşă şi să nu mai vorbesc despre nimic.
Parcă spun lucrurilor pe nume, dat tot nu mă auziţi. Încerc să vă previn că viaţa nu e o cărare bătută, presărată cu flori, că sunt situaţii când trebuie să te mai opreşti şi să te gândeşti ce-o să iasă, dacă faci aşa şi nu altfel. Cu cât vă vorbesc mai mult despre pericolele care vă pasc atunci când plecaţi ilegal la muncă peste hotare, vă încăpăţânaţi să nu credeţi sau vă mângâiaţi poate cu gândul că tocmai dvs. o să vă meargă din plin şi că pericolele nu sunt decât o închipuire de-a mea.
În căutarea mamei
Întâmplarea ce urmează a început demult, dar eroina mi-e cunoscută de numai trei ani. Avea 17 ani când a venit prima dată la mine, cu rugămintea să-i găsesc mama, care a părăsit-o în maternitate. A crescut fata pe la case de copii, şcoli internat şi speră, sărmana, că, într-o zi, va da de mama sau de vreo rudă de-a ei şi să aibă o familie. Răspunsul, care a venit atunci de la Ministerul de Interne, nu i-a fost favorabil. Nici urmă de femeia care i-a dat viaţă.
Sofia – căci aşa o cheamă pe fată – a revenit la mine peste un an, fiind în căutarea unei slujbe, pentru că nici o instituţie de stat nu putea s-o mai întreţină. Prin nişte cunoştinţe i-am găsit un loc de vânzătoare la piaţă, dar, trăind la gazdă, banii nu-i ajungeau defel.
Contractul dubios
A treia oară când m-a vizitat, era gata să plece la muncă peste hotare. Chipurile, nu se duce singură, ci cu o femeie care a mai fost în Italia, a păstrat nişte adrese, nişte cunoştinţe. Problema era doar cum să ajungă acolo.
Mi-a spus că nişte călăuze le vor scoate din România, iar mai departe şi mai uşor o să le fie. Una mă pusese în gardă: de unde are ea bani să acopere cheltuielile drumului? “Nu vă faceţi griji, dnă Lidia – îmi spune Sofia – totul e aranjat. Din Italia au venit nişte persoane – doi bărbaţi şi o femeie – care au stat de vorbă cu noi, ne-au fotografiat, ne-au pus să semnăm nişte documente şi ne-au asigurat că suntem aşteptate acolo”. Zic, ştii cel puţin despre ce scrie în documentele acelea? “Nu, că erau scrise într-o limbă străină şi femeia care ne duce ne-a spus că am semnat contracte de muncă”.
Oricât am încercat s-o conving că e dubioasă plecarea asta, n-am reuşit.
Bilet de adio
Într-un fel, mă legasem de copila asta, că era orfană şi nu avea pe nimeni mai aproape sufletului. Am rugat-o atunci să-mi facă cunoştinţă cu femeia care le duce, să-mi lase un număr de telefon, o adresă, o copie de paşaport, zic, mai ştii câte se pot întâmpla pe lumea asta? Şi ne înţelesesem până la plecare să ne mai întâlnim. Dar trec o lună, două, trei, un an şi nici o veste de la ea. Mă gândeam şi eu: “O fi plecat, s-o fi stabilit bine, poate că s-a şi măritat, câte nu se întâmplă astăzi cu femeile noastre?!”
Dar iată că, acum două săptămâni, vine la redacţie o tânără de 25 de ani şi-mi arată pe hârtie scrise numărul de telefon şi numele meu. Aşteptam să-mi spună ce-a adus-o la mine. Nu ştia cum să înceapă vorba. Într-un târziu, cu o voce gâtuită, zice: “ştiţi, Sofia a murit, m-a rugat înainte de moarte să vin să vă spun că n-are pe nimeni s-o cunoască şi să-i ducă dorul.”
Iată, abia atunci am aflat cum au plecat cele cinci fete spre Italia, chipurile, dar au ajuns în Bosnia-Herţegovina.
Ca în filme
Fireşte, nu contracte de muncă au semnat ele, ci doar o înţelegere cu patronii unor localuri de plăceri. Când şi-au dat seama, a fost mult prea târziu să mai facă ceva. Cum au ajuns în ţară, au fost închise şi prevenite că pentru ele s-a plătit o anumită sumă şi că, în câteva luni de zile, deservind clientela, îi vor returna stăpânului datoria. “Doar în filme am văzut ceea ce se întâmpla cu noi – îmi povestea tânăra în redacţie. Eram bătute, dacă nu ne plăcea clientul şi nu vroiam să-l deservim, ne ţineau flămânde, dezbrăcate goale-puşcă, să le fie de învăţătură şi altora. Una din cele cinci fete era mai urâţică şi clienţii n-o prea doreau, iar atunci stăpânul a vândut-o la altă casă de toleranţă, la vreo patruzeci de kilometri de noi, într-o localitate rurală.”
“Am îngrijit-o noi”
“Sofia era cea mai tânără dintre fete, stăpânul, care era cam nătâng de felul lui, o ţinea pentru el. Şi, într-o zi, coborând în rând cu celelalte fete să-şi aleagă un client, un tânăr a pus ochiul pe ea. După plecarea lui, Sofia a fost bătută cu cruzime în cap, în piept, lovită cu picioarele. Bineînţeles că n-a fost chemat nici un medic. Am îngrijit-o noi. Dar s-a stins din viaţă în câteva zile. Atunci m-a rugat, dacă reuşesc să mă întorc în Moldova, să vă găsesc şi să vă spun că nu mai este”, a mai spus fata.
A fost pentru mine un om străin, pe care am văzut-o doar de trei ori în viaţă, dar credeţi-mă, în ziua aceea am plâns ca după o rudă ce mi-a murit pe neaşteptate.
