Tufişul de ghimpi nu poate să dea decât ghimpi. L-ai stropi cu apă curată, şarpele nu poate scuipa decât venin, chiar dacă-l hrăneşti numai cu lapte. Aşa e şi firea omului: n-o poţi schimba cu nimic în lume pentru că ceea ce-i sădit de mic în sufletul lui, aceea răsare pe tot parcursul vieţii.

E veche de când lumea şi povestea cu nurorile şi soacrele. Foarte rare sunt excepţiile.
Elisaveta Burcă din Făleşti e astăzi o femeie bolnavă, mult prea bolnavă ca fiul şi nora cu care locuieşte în aceeaşi casă să nu îngrijească de ea. Practic, nu se poate mişca decât ici-colo şi pentru numai câţiva paşi. Dacă se întâmplă să cadă pe undeva, acolo rămâne, până dă de ea un suflet din vecini şi o mai ajută.

Chinuită de copii

Nora şi fiul îşi duc viaţa lor fără să se intereseze vreodată dacă ea a mâncat în ziua aceea sau cum se simte. Şi asta a fost chiar de la bun început.
Imediat ce s-a însurat Grigore şi a intrat nora în casă, a scăzut şi grija pentru mama lui. Pentru că soţia lui, Maria, i-a spus-o de la bun început: “merg după tine, dar să nu-ţi închipui c-am să îngrijesc de maică-ta invalidă. Sunt tânără, frumoasă şi-mi pot găsi un alt bărbat.”
El, îndrăgostit lulea, s-a învoit, crezând în sinea lui că e femeie, viitoare mamă, cu suflet creştinesc şi că zice ea ce zice, dar n-o să treacă pe alături de acest suflet chinuit.
La început, după nuntă, Grigore îngrijea de mama sa bolnavă, care, de altfel, a rămas invalidă după ce l-a născut pe el. Poate şi pentru faptul că a rămas handicapată după ce-i dăduse viaţă acestuia băiat şi ţinea tuşa Elisaveta mai mult la dânsul decât la ceilalţi mai mari. L-a ocrotit în mod deosebit, îl aştepta cu durere şi răbdare să se întoarcă din armată, că-şi făcea serviciul militar tocmai în Afganistan, de unde veneau mai des sicrie decât feciorii la părinţi acasă.

La spânzurătoare

Grigore era cam tăcut, cam “modoran” – cum se spune pe la Făleşti – şi posibil că nu se mai întâlnise cu alte fete, de s-a însurat tocmai cu aceasta, tirană la suflet. Au ajuns să se mire şi vecinii că nora făcea mâncare pentru ea şi bărbatu-său, dar niciodată nu trimitea şi soacră-sii ceva. O obrăzau, dar ea le răspundea: ”eu m-am măritat nu cu mamă-sa, dar cu Grigore. Are fiică în sat, zice nora, dacă aşa îi e de milă de mamă-sa, de ce n-o ia la ea?”. “Păi cum să se ducă femeia din casa ei, construită cu atâta trudă, din averea pe care a agonisit-o, la fiică-sa? Nu e creştineşte, fato! Cel care rămâne în casă – şi Grigore e cel mai mic – e obligat să aibă grijă de mama lui. Posibil că tot oamenii din sat l-au obrăzat pe Grigore şi el, înfuriat, s-ar fi răstit la soţie, că adică “ce, mă faci de ruşine, femeie?”, la care ea, Maria, în semn de protest, că “adică am avut noi o învoială, nu te ţii de cuvânt”, îşi ia pruncul – pentru că născuse de-acum – şi drumul spre satul ei, că uitasem să vă spun că a cunoscut-o Grigore într-o zi de hram în satul ei. Şi a trăit Grigore o săptămână fără muierea sa, chiar şi două. În gândul lui o blestema pe mamă-sa că, dacă n-ar fi fost atât de bolnavă, s-ar fi certat oare cu Maria? Prinse o ură pentru mama lui, că zile la rând nu mai intra prin camera ei s-o întrebe de sănătate sau să-i aducă vreun pahar cu apă.
Îşi dădea seama tuşa Elisaveta care-i sunt gândurile şi ce durere îl macină. Într-o zi, pe când era plecat la lucru, a legat de mânerul uşii o aţă, un colan de la halatul ei, a făcut un ştreang şi l-a pus de gâtul ei. Aşa a găsit-o vecina, chinuindu-se să se spânzure. “Ce faci, mătuşă, oare nu-i păcat de Dumnezeu să-ţi iei singură zilele”, o obrăzea ea. La care ea, femeia asta invalidă şi nenorocită, i-a replicat: “aş vrea să-i uşurez viaţa acestui băiat. Că, dacă mor, o să-şi caute el de-ale sale şi poate o fi mai fericit”.

Din nou împreună

Grigore, însă, tot mai chinuit şi mai mohorât, a dispărut într-o zi de acasă şi n-a apărut mai mult timp. Când s-a întors, era din nou cu Marina şi copilul. Aveau să spună, mai târziu, cuscrii veniţi pe ospeţe în sat, că amarnic s-a mai umilit săracul să-şi convingă soţia să se întoarcă.
Fata mătuşii Elisaveta s-a înţeles între timp cu o vecină, care a găsit-o cu ştreangul de gât, să aibă grijă de ea, plătindu-i o sumă anume, că, “vezi bine, Grigore, de cum i-a venit muierea acasă, a rupt-o definitiv cu mamă-sa: nici n-o ştie, nici n-o vede.” O sfătuie oamenii din sat pe tuşa Elisaveta “dă-i afară din casă, femeie, ia-ţi pe cineva să îngrijească de mata şi lasă-le averea, dacă sunt atât de haini la suflet!”. La care ea, suflet creştinesc, le răspunde printre sughiţuri de plâns: “Doar mamă-i sunt şi unde o să se ducă din casa lui? Poate m-o strânge Dumnezeu mâine-poimâine, de ce să las în urma mea vrajbă şi urât?”.

Cu gândul la mai bine

Când a venit la redacţie Ana Cibotaru din Făleşti şi mi-a povestit această întâmplare, mult m-am gândit la această femeie, care a născut şi crescut cinci copii, că a ajuns să aibă grijă de ea o vecină. Pentru că ei, aceşti copii, în goana lor după avere, cutreieră lumea în lung şi în lat, făcând comerţ cu te miri ce, dar nu au timp să se adune laolaltă în casa părintească şi să-şi spună: “Mama e bolnavă, mama are nevoie de noi, e cazul să fim alături de ea până când îşi va da obştescul sfârşit”.
Să nu se întâmple ca în zicala aceea: “cât a trăit mama, n-au găsit nici mâncare, nici haine, când a murit însă i-au făcut o înmormântare regească.”
Zău, cu asta nu-ţi ştergi păcatele.