„Nu mă mai întorc în țara care dispreţuieşte oamenii”
Gheorghiță avea atunci 25 de ani și o viață înainte. Până să moară bătrâna, a mai primit câteva scrisori de la băiat. Știa că lucrează la o firmă mixtă ruso-japoneză, că trăiește într-un orășel la hotarul cu Rusia și că se descurcă binișor. Dacă am să vorbesc bine japoneza, îi scria feciorul, posibilități de angajare vor fi mai multe. I-a trimis bani mamei adoptive și o adresă unde îi putea scrie femeia.
Gheorghiță o sfătuieşte pe mamă-sa să se mute în centrul raional
Elizaveta spera totuși să-și vadă odrasla acasă. Chiar dacă nu i-a dat ea viață, ținea mult la băiatul acesta. Peste încă alți trei ani, când s-a mai înșurubat Gheorghiță la firma ceea din Japonia, a putut să-și ia concediu și să vină în vacanță în Moldova. A găsit țara și satul lui într-o delăsare și mai mare. A dispărut punctul medical din sat, școală nu mai aveau, casa de cultură a cumpărat-o cineva și a deschis pe locul acela un magazin, iar oamenii, în temei bătrâni, au ajuns să se teamă unul de altul.
Erau înspăimântați de câte auzeau – ba cutare a fost omorât pentru nu știu câți lei avea acolo, altul s-a trezit în plină noapte cu niște mascați care-i furau vinul din beci. Se uita bătrânul pe fereastră și se temea să strige la hoți să nu ajungă cumva la cimitir mai repede decât îi era sorocul. Grele vremuri… Gheorghiță o sfătui pe mamă-sa să vândă casa din sat și să se mute cel puțin în centrul raional. Mai aproape de spital și poliție. Prieteni ai să-ți faci și acolo, o încuraja el. Dar femeia nu se lăsa înduplecată. L-ar fi vrut pe fecior alături de dânsa.
Vine din Japonia să-şi vadă mama şi să o ajute
Avea 28 de ani băiatul și era numai bun de însurătoare. Aș vrea, Gheorghiță, îl ruga ea, să cresc un nepot până închid ochii. Să văd cum arată, să reușesc să-l învăț câte ceva, să mă țină minte de bunică. Uite atunci, să știi, aș muri împăcată că nu rămâi singur. Poate ai pe cineva în Japonia ceea? – îl ispiti ea. Poate, îi răspundea el în doi peri. Când mă întorc, am s-o întreb ce gânduri are. E o rusoaică, mamă. Lucrăm la aceeaşi firmă și ne împăcăm bine. Dar nu e un om de viață, mă înțelegi? Ea trăiește mai mult pentru dânsa. Nu știu dacă ar fi în stare să caute de mine și copii, am impresia că nici nu-i vrea.
S-a cam pus pe gânduri bătrâna. L-ar fi vrut întâi de toate căsătorit fericit. Știa ea că numai o moldoveancă de-a noastră ar putea să-i intre în voie. S-ar fi înțeles de minune c-o noră. Pentru că atât de mult și-ar fi dorit o fiică! Dar uite că, în mai puțin de-o lună, fiul ei pleacă în țara ceea care-i părea ei că se află la capătul lumii. Și cine știe – îl va mai vedea sau nu? În toată perioada cât a stat acasă Gheorghiță a angajat niște bărbați din sat să-i repare gardul, să-i facă poartă nouă, a schimbat ferestrele în casa mamei lui, i-a găsit și o femeie, care, la nevoie, ar fi ajutat-o pe bătrână să treacă mai ușor peste bolile ei.
Sat uitat, cu locuitori bătrâni
Îi părea rău s-o lase de una singură în casa ceea pustie și în satul care cu zi ce trece se împuțina tot mai mult. Copiii, rămași fără părinți, au trecut la internatul din centrul raional, pentru că, vă spuneam, școală nu mai aveau în localitate. Un sat în care cea mai tânără femeie împlinise în primăvara acelui an 60 bătuți pe muchie. Ea era omul de legătură pentru sătenii ei cu lumea din afară. O dată la trei zile se ducea la primăria lor, care se afla la o depărtare de 8 km, peste un sat, cătun și acela, și le aducea poșta, făcea cumpărături și anunța medicul de sector, dacă cumva se îmbolnăvea vreo unul din bătrânii ei. Așa le spunea ea: „bătrânii mei”.
O dată pe lună treceau într-un marș fulger prin satul lor secretara de la primărie, polițistul și preotul unicei biserici la patru sate. Întocmeau acte, scriau plângeri sau le aduceau pensia. În localitate de ani de zile nu s-a mai făcut o nuntă, nu s-a născut nici un copil și pe nimeni n-au petrecut la armată. Dar de murit… mureau sărmanii cam unul după altul. Chiar să fi vrut Elizaveta să vândă casa, totuna nu ar fi avut cui. Aşa o lăsa Gheorghiță, care trebuia să se întoarcă din nou în Japonia. I se rupea inima de milă, dar bătrâna se încăpăţâna să rămână în satul unde și-a trăit viața alături de bărbatul ei, îngropat în cimitirul de la poalele pădurii.
A dat foc casei părinteşti şi s-a dus pentru totdeauna
Când se abătea prin localitate vreun nepot sau copil de-al moșnegilor, bucuria era a întregului sat. Se adunau la casa fericitului cu ce aveau ei mai bun și petreceau până pe înserate. Își luau rămas bun de la cel sosit ca de la o rudă apropiată. Acum aveau despre ce vorbi când se adunau pe la porți. Citisem undeva că în Moldova avem la vreo 50 de sate în care locuiesc cam câte treizeci, patruzeci de oameni. Cu pisici, câini și alte vietăți nu ajung aici nici la o sută de capete. Groaznică statistică!
Și pe Gheorghiță l-a petrecut satul ca pe-o rudă apropiată. La plecare, băiatul le-a făcut tuturor fotografii, i-a filmat în gospodăriile lor, pe unii i-a înregistrat cu diverse istorii, cu gând să-i uimească pe colegii lui din Japonia despre cum e la noi și de ce fuge lumea din calea răului.
P.S. La înmormântarea Elizavetei n-a mai reușit Gheorghiță. A fost anunțat târziu și, până să ajungă, a trecut ceva vreme. În Moldova n-a venit singur, ci cu nevasta lui, o chinezoaică pe care a cunoscut-o în Singapore, într-o deplasare de serviciu. După ce a trecut pe la cimitir, a intrat în casă, a luat actele părinților și ale lui, albumele cu fotografii și alte câteva lucruri la care ținea. Le-a pus în mașină, apoi a dat foc casei părinteşti. Și dusu-s-a. Pentru totdeauna. Tocmai împlinise în ziua aceea treizeci de ani…
Lidia Bobână
