Ia s-o terminăm noi cu văicăreala și neputința. Ajunge! Că suntem o țară mică sau că suntem săraci, sau că marile puteri ne hotărăsc destinul și n-avem ce face și… multe altele. Prostii! Prostii!!! Aceasta se întâmplă dintr-un singur motiv: pentru că aşa credem noi. Ar trebui deja să ne dăm seama în ce să credem. Este cu mult mai sigur să crezi în ceva, decât în cineva. Eu cred în faptul că România îmi aparține. Statul Român aparține celor 3 milioane de moldoveni din Republica Moldova, la fel cum apaține și celor 23 de milioane de români din România. Nu mă interesează că România e membră a UE, precum nu mă interesează nici faptul că Republica Moldova este un stat independent. Nu asta contest. E vorba de altceva. Eu vreau să mă pot folosi de ceea ce-mi aparține. De 20 de ani tot trâmbițăm că avem valori comune, unice, că vorbim aceeași limbă, că avem aceeași istorie, că avem un spațiu cultural comun. Unde-i spațiul ăsta cultural comun? Eu vreau să pun mâna pe el, să-l ating și să conștientizez: al meu e!
De ce trebuie să existe un “cineva” care să mă împiedice să plec în România, atâta timp cât “ceva” nu constituie nici pe departe un obstacol. Păi dacă-i spațiu cultural comun, comun să fie, dom’ Băsescu! Cică, “noi, administrația actuală a României, am acordat de 10 ori mai multe cetățenii solicitanților din RM, decât administrația precedentă. Şi asta într-un timp record”. Întradevăr. Este un record de timp, dom’ Băsescu, 70 de ani s-au scurs. Din 1940, când ați pus coada între vine și ne-ați lăsat în gura balaurului și până astăzi, anul 2010. Presa rusească titrează: “Frumoasa doamnă, Moldova însorită, s-a transformat într-o bătrână. Nimeni nu mai are nevoie de ea”. Eu, să fi fost Președinte al României, de rușine mă aruncam în craterul vulcanului care a erupt mai alaltăieri în Islanda. Fiți siguri că polonezii, un popor cu demnitate, care se respectă şi știe a precia unele lucruri, m-ar fi îngropat alături de Lech și Maria Kaczynski.
Nu cunosc niciun concurs, niciun festival, niciun proiect cultural de amploare desfășurat în România, la care participanții din Republica Moldova să fi fost tratați la egal în raport cu cei de acolo. Din contra: poante, pile, discriminări, batjocură… diplome speciale, mențiuni… Băgați-vi-le în gură. Sunt foarte folositoare. Conțin celuloză.
La un concurs din România, lui Adrian Ursu i se sugerează să spună că locuiește în București şi nici să nu pomenească faptul că este originar din Basarabia. Într-o emisiune televizată formației Catharsis i se întrerupe intenționat negativul. Şi asta în timp ce cântau live. Lui Nelly Ciobanu nu i se dă Cerbul de Aur, deoarece acesta este un concurs de promovare a muzicii și culturii românești și ar fi bine ca premiul să plece cât mai departe de hotarele României. Frumos motiv! Juriul recunoaște că Formația Akord a fost cea mai bună într-un concurs, dar ritmul piesei “Alină-mă” este, nu știu cum, prea lent. Aşa că acordăm primul loc altora. La același concurs, un an mai târziu, Pavel Parfenii câștigă, totuși. Dar mașina câştigată așa și n-a mai simțit gropile Chișinăului. L-au fraierit românașii, vă zic eu cauza, iar ceea ce spune Pasha e deja motivul. Trupa O-Zone a semnat primul său contract cu o casă de discuri numai după ce s-a lăsat, convențional, de R.Moldova și s-au prefăcut a fi români din România, încă de pe vremea când bunica era fată mare. Tina Geru și Cătălin Josan riscă să îmbătrânească pe la concursurile Eurovision, tot ocupând locurile 2 și 7. Șirul ar putea continua. Pentru a-l opri trebuie doar să nu credem în prostii.

Nu, fraților, de data asta n-o să vă meargă! Haideți, mai bine, să ne împărțim frățește.