Am avut norocul unei copilării la ţară, cu ploi calde de vară şi schiuri din doage de poloboc. M-am tolănit în lanuri cu grâu copt şi mai pastrezi încă mirosul florii de salcâm. Ştiu ce înseamnă balegă. Copil fiind, am participat, cu ochii, duminica, începând cu orele 11, la clacă. Era deosebit de simplu: se adunau tinerii satului şi lucrau o zi întreagă pentru o familie nou creată care a decis să-şi construiască o casă. Frumos! Deşi lucru era destul de productiv, nu era remunerat. Un fel de ajutor în virtutea tradiţiilor moldoveneşti. Un fel de fabrică rurală.

Babele făceau, fetele cântau, oile păşteau
Fără jenă, fetele prezente cântau şi – nu rău. Babele făceau mâncare, pregăteau bucate gustoase. De multe ori, din lipsă de spaţiu, claca se organiza la marginea satului, pe-un imaş cu iarbă verde, presărat cu floricele galbene de păpădie. Pe-acel imaş păşteau oile. Se întâmpla ca oile, dar şi unele capre concubine, behăiau. Acest behăit încurca copiilor, veniţi cu părinţii la clacă, să priceapă cu desluşire melodiile fetelor din fabrica rurală. Intuitiv credeam că acele oi, în loc să rupă din iarba dulce, au muşcat din păpădia amară. La ce bun, mă întrebam eu atunci? Şi la ce bun, mă întreb acum, când babele şi oile nu mai sunt, au rămas doar: fabrica şi fetele… Oare atât de mult ţinem la valorile naţionale şi atât de adânc este implantat folclorul în genele noaste, încât avem tupeul de a ne numi „Oi care cântă!”
Elena şi Mery se vor – „noile mioriţe”. Ele vor reinterpreta balada lui Alecsandri. Acest „cover version” va fi publicat pe coperta VIP Magazinului. Vlad Costandoi îl va traduce în limba rusă şi-l va vinde în Moscova. Ce perspective frumoase ne oferă noii actori ai show-bizz-ului moldovenesc! Bravo Mery! Bravo Elena! Daţi-vă câte-o (palmă) steluţă una alteia şi salvaţi-vă reciproc.
Fratele meu
Da, chiar trebuie să vină, de fiecare dată, cineva, de undeva, să fie pe post de prezentator! Să-i dăm uneiea 100.000 de € şi altuia 50.000 de €, mă întreb eu? Şi tot eu îmi răspund: Nu e treaba mea, este un proiect privat şi e treaba producătorilor cum chieltuie banul lor, dar… Nu mă simt deloc confortabil când vine fratele meu român, din Bucureşti, şi face poante pe seama mea şi a limbii ruse. Este atât de arhaică procedura asta, de a arăta că ei sunt mai români decât noi, încât nu pot să nu scriu: Noi suntem mai buni! La majoritatea capitolelor! Pentru a demonstra acest lucru ne lipseşte ceva. Ce anume?
De când există show-bizzul românesc şi până-n ziua de azi, cel mai remarcabil succes l-a obţinut Dan Bălan şi trupa O-Zone. Românii (din România) recunosc acest lucru şi se mândresc că sunt români. Îmi amintesc prima apariţie a acestor băieţi la posturile TV din Bucureşti, unde mai peste tot li se punea întrebarea: „da voi în care limbă vorbiţi, româna sau moldoveneasca?”, de parcă ăsta era cel mai important lucru atunci. Da, mai întrebaţi-l şi acum, pe Dan Bălan, ce limbă vorbeşte.
Ştiţi, de fapt, România ne aparţine nouă, în totalitate! Cu munte, cu mare şi cu tot ce are ea mai bun, dar şi mai rău. (Este adevărat că şi noi aparţinem României.)
Nu avem noi nevoie de rânduri de km în faţa Ambasadei Române, de nopţi nedormite pe iarba din parcurile Bucureştiului! Ţineţi-vă permisurile voastre de mic trafic! Mai mult ca atât: luaţi-vă actele noastre cu cetăţenie şi paşapoartele româneşti şi muşcaţi din ele, muşcaţi! O să simţiţi, o să vedeţi, că ele sunt de 1000 de ori mai amare decât păpădia imaşilui.
Nu noi trebuie să vă rugăm să ne oferiţi cetăţenie română. Ci, Voi trebuie să vă cereţi scuze (oficial) de la basarabeni. Să veniţi la fiecare-n parte şi să ne oferiţi toate actele. Gratis!!!

Fraţi, ăştea se cheamă (chelea măsâi)!!!