839 de morţi din şantierul comunist de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost identificaţi, în premieră, de un fost deţinut politic. Nici azi nu se ştie unde sunt îngropaţi. Numele lor au fost făcute publice în premieră de Fundaţia “Academia Civică”, în expoziţia “Un cimitir programat”.

Fără mormânt. Fără cruce. Au dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. După aproape 60 de ani, 839 de morţi au fost identificaţi de un fost deţinut politic în documentele primăriilor dobrogene, pe traseul cărora regimul comunist a intenţionat să construiască, în perioada 1949-1953, o cale directă între Dunăre şi Marea Neagră.

Mirel Stănescu este tehnician metrolog, însă din 1991 a avut un singur ţel: să scoată la lumină atrocităţile comise de comunişti la Canal şi să arate dimensiunile genocidului din şantierul de exterminare. Stănescu şi-a început investigaţia împreună cu un alt fost deţinut politic din Constanţa, Nicolae Dumitriu, care, între timp, s-a stins.

Loc de înhumare: necunoscut

Traseul iniţial al Canalului – redesenat parţial în anii 1976- 1984, când a fost finalizat sub bagheta lui Ceauşescu – a fost parcurs pas cu pas de Mirel Stănescu în căutarea mărturiilor şi, mai ales, a documentelor despre victimele unui proiect faraonic şi inutil.

„Documentele pe care am reuşit să le obţinem provin din arhivele primăriilor din Poarta Albă, Lumina (fosta Valea Neagră), Năvodari şi Ovidiu. La Cernavodă şi Medgidia au refuzat să ne dea ceva din arhive. În total, am găsit date certe pentru 839 de morţi”, spune Mirel Stănescu.

Cei mai mulţi dintre cei 839 de morţi nu au morminte. Pentru 65 dintre ei nu este precizată nici măcar cauza morţii. Oficial, unii ar fi fost răpuşi de boli, de accidente de muncă, iar alţii s-ar fi sinucis. Însă realitatea ascunsă de regimul comunist este mult mai sumbră. Câteva mărturii ale foştilor deţinuţi arată ce s-a întâmplat cu adevărat la Canal.

Mai greu decât la Auschwitz

„Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârţite de unii, şi carnea mâncată, aşa, crudă.” Asta se întâmpla la Capul Midia şi aşa sună mărturia fostului deţinut Bucur Braşoveanu, prieten cu Mirel Stănescu.

Drama lui Braşoveanu este povestită în volumul „Lumini ce nu se sting”, semnat de Gheorghe Andreica. Fostul deţinut politic Ion Varlaam aminteşte: „Eu am fost arestat în 1952, la 14 ani, şi la Jilava am cunoscut mulţi oameni aduşi de la Canal pentru aşa-zise suplimente de anchetă. Printre ei, şi evrei care trecuseră prin lagărele de la Auschwitz şi Birkenau şi care spuneau că, sub aspectul vieţii de detenţie de zi cu zi, acolo era mult uşor de suportat decât la Canal. Acesta a fost conceput special pentru exterminarea prin muncă silnică”.

Ţapii ispăşitori, executaţi

Canalul este considerat primul mare eşec al regimului comunist. Utilajele la mâna a doua, folosite înainte pe şantiere similare din Uniunea Sovietică, nu au fost eficiente în Dobrogea. În 1952, pentru a justifica închiderea lucrărilor, unor şefi civili ai şantierului li se înscenează un proces pentru sabotaj.

Cinci sunt condamnaţi la moarte, iar trei sunt efectiv executaţi. Dumitru Nechita a fost printre ei, deşi era un simplu mecanic de locomotivă. Fiica sa, Mariana Rădulescu, îi caută şi astăzi mormântul.

Copilul deţinut

Execuţia lui Dumitru Nechita a fost cea care l-a determinat pe Mirel Stănescu să caute morţii de la Canal. Era copil când a văzut cum vecinul său e ridicat din casa de peste drum, din Constanţa.

După cinci ani, în 1957, Mirel Stănescu avea să fie el însuşi ridicat de Securitate într-o dimineaţă. Era în clasa a X-a şi se făcea vinovat de „ostilitate faţă de regimul democrat-popular”.

Un coleg căruia i se confesase că ascultă Radio Europa Liberă şi că vrea să plece din România îl denunţase. După patru luni la Jilava, Stănescu a fost dus la Cluj, în Penitenciarul de minori, închişi pe motive politice, unde l-a cunoscut în postura de comandant adjunct pe Liviu Borcea. Acesta avea să devină comandantul lagărului de la Capul Midia, remarcându-se ca un adevărat satrap.

Viu printre morţi, mort pentru cei vii

Cele mai dureroase amintiri de detenţie ale lui Mirel Stănescu sunt de la Periprava (Tulcea), din lagărul de muncă: „Beam apă direct din Dunăre şi aveam toţi dizenterie, însă când mergeam la muncă în coloană, 800 de deţinuţi, nu aveam voie să ne oprim pentru necesităţi; trebuia să le rezolvăm din mers. (…) Mergeam la tăiat stuf. Odată mi-a rămas un fir în urmă, iar brigadierul a anunţat gardianul. Mi-a dat un baston zdravăn în spate, apoi m-a pus să-l rup cu dinţii”.

Mirel Stănescu a fost eliberat în 1960. După trei ani în care mama sa, pentru că nu ştia nimic despre el, îi făcuse slujbe de pomenire.

„UN CIMITIR PROGRAMAT”

Alţi 1.304 de morţi fără forme legale

Numărul celor care au muncit la Canal în perioada 1949-1953 variază între 20.000 (estimarea istoricilor) şi 30.000 (estimarea foştilor deţinuţi politic), printre care s-au aflat, la Capul Midia, Corneliu Coposu şi Şerban Ghica, ambii secretari ai liderului PNŢ, Iuliu Maniu. Fără proces, Coposu a fost arestat în 1947 şi închis la Canal.

Baza juridică pentru lagărele de la Canal a constituit- o Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, semnat de Preşedintele Marii Adunări Naţionale, C.I. Parhon, prin care se legalizau unităţile de muncă pentru cei ce „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”.

Raţiunile economice au fost doar un pretext pentru construcţia Canalului, supranumit neoficial „mormântul burgheziei româneşti” chiar de către puterea de atunci.

„Săpăturile au început înainte de a se fixa traseul Canalului”, a descoperit istoricul constănţean Marian Cojoc. „În 1968, o comisie instituită de Ceauşescu cu scopul demascării lui Alexandru Drăghici a constatat că 1.300 de deţinuţi au murit fără forme legale”, spune Romulus Rusan, curatorul expoziţiei „Un cimitir programat”.

Sursa: evz.ro