Spune o vorbă pe la noi, că cel ce face glume pe seama altuia ajunge el de râsul lumii. Cam aşa a fost şi în întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc azi.

Într-un cartier din Chişinău locuieşte o fată pe nume Irodiada. Părinţii fetei, intelectuali sadea, i-au pus acest nume crezând că va ajunge cunoscută prin te miri ce fapte. Şi a ajuns, dar nu aşa cum credeau ei.
A absolvit Facultatea de Drept. Lucra consultant juridic la o întreprindere şi, în ziua când începe această poveste, împlinise 27 de ani. Nu era măritată şi colegele de clasă, tot din acest cartier, o cam luau în derâdere. Chipurile, cui îi trebuie deşteapta asta, care se ţine cu nasul pe sus, dacă nimeni nu vrea s-o ia de nevastă?

Pariul cu verighetă

La o nuntă, tot în cartier, una mai rea de gură i-a aruncat o vorbă alandala: „Irodiada, eu, să fiu atât de urâtă, zău că m-aş spânzura!” O vorbă spusă cu răutate, că ceilalţi, care erau prezenţi la petrecere, au amuţit şi-şi ascundeau privirile. La care Irodiada noastră îi răspunde tot atunci: „Vrei să mă mărit? Arată-mi un flăcău şi, până-n toamnă, te chem la nuntă. Pui la bătaie maşina ta, dacă pierzi. Dacă pierd eu, îţi dau bani de-o altă maşină”.
Lume multă în jurul lor, interesată ce-o să iasă din povestea asta. „Bine”, îi răspunde colega, măritată deja, cu doi copii alături. Îl cheamă pe bărbatu-său şi-i spune: „Iată, am pus un pariu: dacă Irodiada se mărită până la toamnă, îi dăm maşina noastră ca dar la nuntă”. A râs şi el, pentru că urâţică era fata şi se gândea că nu riscă, dacă pune la bătaie maşina, ba încă femeia lui poate să câştige pariul şi mai agonisesc ceva bani. Şi, tot căutând cu privirea printre nuntaşi, dă cu ochii de cel mai frumos băiat din cartier, Ionică Beschieru, şi-i spune: „Uite şi mirele! Îl cucereşti, eşti în câştig dublu şi maşina o ai, şi cel mai frumos bărbat din cartier”.
Câte pariuri nu se leagă la un pahar de vin! Martori împrejur, Irodiada fiind şi juristă, întocmeşte un act în toată legea şi semnează nuntaşii. Şi râsete, frate, şi glume dintre cele mai deocheate. Iată că-şi vin în fire a doua zi, o telefonează colega pe Irodiada şi-i spune: „Hai să anulăm pariul, că nu eram în toate minţile aseară şi iartă-mă c-am fost obraznică cu tine.” Dar intraseră dracii în Irodiada. Zice „nu, totul rămâne aşa cum ne-am înţeles. Aşteaptă până la toamnă.”

Jocul de-a îndrăgostiţii

Vă spun că deşteaptă fată era Irodiada. Ce face? Imediat ce-l întâlneşte pe Ion Beschieru, îi spune: „Ştii, lumea aşteaptă ca la toamnă să mă iei de nevastă.” Râde înfundat flăcăul: „Care lume?” „Păi, cei din cartierul nostru”… şi-i povesteşte fata toată tărăşenia.
„Cum, se miră flăcăul, zgârciţii aceia pun la bătaie maşina? Hai că-i bună!” Râd ei, mai glumesc pe seama vecinilor din cartier şi, la un moment dat, flăcăul zice: „Ştii ce, Irodiada, ce-ai zice să-i învăţăm minte? Eu, de pildă, n-am de gând să mă însor.” „Nici eu să mă mărit, spune fata, dar de azi, am să ies cu tine oriunde să ne vadă lumea împreună, să crape Clara de ciudă, să tremure Vasile al ei de neputinţă, şi mai mare răzbunare nici că se poate.”
Şi iată că, din ziua aceea, tot cartierul îi urmărea cu sufletul la gură. Ionică Beschieru cu flori la Irodiada, o întâlnea la serviciu, erau împreună la toate sindrofiile din cartier, ce se vă spun, lumea era cu ochii pe ei. Şi alergau la Clara şi-i spuneau în amănunte unde i-au văzut, ce au făcut. Părinţii fetei şi ai băiatului nu ştiau să se bucure, să se întristeze, pentru că toţi ştiau de pariu. Tatăl fetei, profesor la o instituţie superioară de învăţământ, a încercat s-o ispitească: „Îţi place cu adevărat băiatul acesta sau e o joacă de-a dragostea? Bagă de seamă!”, a prevenit-o el.

Iubiţi de-a binelea

Dar ei într-adevăr că se jucau. Se sărutau în văzul lumii, se strângeau în braţe, o ţinea pe genunchi… ce să vă spun? Lumea a prins a crede că într-adevăr între ei s-a înfiripat o mare iubire. La Clara în casă – certuri peste certuri. Vasile, zgârcitul ei de bărbat, îşi vedea de-acum maşina pe mâini străine şi ţipa la ea: „Proasto, ce te-a apucat, unde-ţi era mintea?”
Ce să vă spun, fierbere mare. Dar, pornită pe această relaţie ca o joacă, iată că se trezesc tinerii că se îndrăgostesc de-a binelea. I-a plăcut lui Ionică cum sărută fata, tot achipuind-o în văzul lumii, a văzut că are forme frumoase şi că e bună de iubit şi s-a aprins sângele într-însul. Ea nu se dădea de la început. Ştia că e o joacă, un pariu prostesc, când rămâneau în doi era foarte rezervată şi ghimpoasă. Îl tot strunea, nu-i nimeni să ne vadă, lasă-mă în pace. Când a simţit că începe să prindă dragoste de el, îi venea chiar ei să-i telefoneze Clarei şi să-i spună să anuleze înţelegerea cu pariul. Pentru că o dragoste, mai ales la început, e cu mult zbucium şi nesiguranţă. Şi apoi, să ştii, urâtă fată, cu nasul mare coroiat, ochi mici şi înfundaţi în cap, pistruiată de mama focului, că cel de-o vedea prima dată se crucea cât de neatrăgătoare era. Dar Ionică Beschieru o vroia cu tot trupul şi mintea lui. Că era deşteaptă Irodiada, plină de haz, sarcastică uneori, înţepată altădată şi neobişnuită prin felul ei de a fi întotdeauna.

Norocul lui!

Ca să n-o întind prea mult, vă spun: în toamnă, s-au căsătorit din dragoste, nu le-a mai trebuit nici maşina lui Vasile şi azi, bunicul profesor îşi scoate nepoţica la plimbare, vezi bine, e pensionar şi are când. Şi încă ceva. De când s-a măritat, Irodiada nu le mai pare chiar atât de urâtă, ba se mai spune în cartier că mare noroc a mai avut şi Ionică Beschieru ăsta.