Cea mai frumoasă toamnă din viața mea sfârșește prin căderi de frunze. Mai e o lună, dar frigul mi-a închis deja fermoarul hainei. A fost o toamnă extraordinară, care a început încă din august. Multe lucruri din viața noastră au început în august, chiar și țara noastră în august a început.

Frunzele-ar mai sta, nu-i vorbă, așa verzi, vii și colorate, dar s-au copt, au conștientizat că nu li-i rostul să rămână legate. Și încă de cine? De-un copac bătrân. Și prin ce? Prin coadă! Mai treacă meargă, atunci când frunzele părăsesc un copăcel de vreo 2-3 ani, tânăr, proaspăt, elastic. Uneori, acestea, în virtutea fidelității, rămân să ierneze împreună cu el. Și nu rareori văd, pe marginea drumului, împânzit de buruieni cât casa, copăcei din ăștia: mlădioși într-atât, încât le-ajunge vârful la rădăcină. Pe cele trei-patru crenguțe ale lor stau vreo două frunze strălucitoare, pline de cromatină, stropite de apa ploii de toamnă, înghețată de bruma iernii timpurii. Iar de deasupra mai ninge, e frig și bate vântu… Mă-ntreb atunci, ce-o fi fiind la mijloc? Îmi răspund consolator: la mijloc e dragostea. Și frunzele iubesc câteodată… Uneori, mai sincer decât oamenii.

Alternativa

Ce fac sărmanele frunzele în cazul unui copac de vreo două-trei sute de ani, rigid, vechi și, pe alocuri, putred? Rezistă o vară întreagă, apoi o toamnă plină. Doamne, câtă răbdare încape într-o frunză! Ea, frunza, care-i sortită libertății de-a vibra la unison cu surata sa în bătaia vântului, până la urmă nu rezistă, rupe legământul și cade… Pentru ce? Pentru a zbura! Fie şi câteva secunde, dar să zboare, să fie liberă, să facă ce vrea ea! Odată desprinse, frunzele se distanțează de parc-ar cădea, apoi revin, galante, spre copac și chiar îl ating cu vârful reliefului zâmțat; unele frunze îi fac în ciudă, iar altele pur și simplu își iau rămas bun: adio! A fost o idilă de care le-a fost rușine, de aceea, au și roșit până la urmă. Şi cad…

O frunză sunt,

Bătută de vânt,

Căzută din pom,

Călcată de-un om.

Tot ce-i mai sfânt

S-a scurs în pământ,

Cerul s-a-nchis

Și tu m-ai ucis.

Zadarnic cad frunzele, zadarnic cad tinerii. Mentalitatea veche ucide. Indiferent de coloratura politică, oamenii vechiului sistem nu pot zbura. Nu pot rupe șabloane și legământuri false, injectate în creier de-un sistem antiuman. Oamenii sistemului vechi cresc frunze pe crengile sale de care, mai apoi, se leapădă. Ăştia sunt copii lor pe care ei nu-i iubesc. Copacul bătrân, care crește în Republica Moldova, respinge intenționat toate frunzele care l-au umbrit în vara cu arșiță, punându-l în siguranță. El știe: frunzele vor cădea la rădăcina lui și se vor preface în humus prețios, din care boșorogul va sorbi nesățios în primăvara anului următor.

În zadar cad frunzele în Republica Moldova!