Pe Alexandru l-am cunoscut prin intermediul unor vechi cunoştinţe comune, venise în Grecia într-un mic concediu împreuna cu familia - copilul Bogdan şi soţia Lenuţa. Nu părea genul de om care ar emigra din ţară din cauza problemelor financiare. Avea o casă luxoasă, o maşină bună şi multe alte “efecte ale capitalismului”. Locuiește în Italia, într-un mic orăşel din nordul ţării. “Am fost un copil fericit, tatăl meu a deţinut un înalt post pe timpul comunismului şi a avut grija ca mie şi surorii mele să nu ne lipsească nimic. Când m-am căsătorit cu Lenuţa, aveam mult mai mult decât aveam nevoie. Am primit cadou la nuntă o casă mare în Chişinău, plus două apartamente luxoase, maşină, afacere… Tot ce şi-ar dori şi la ce nici n-ar îndrăzni să viseze un tânăr. Abia acum îmi dau seama cât de incorect îmi duceam existenţa: nu mă interesa nimic, nu preţuiam nimic şi când una din bucătăresele care lucrau la restaurantul meu furase un peşte afumat, am concediat-o şi nici nu i-am plătit salariul pentru luna care se încheia, deşi biata femeie plângea şi îmi zicea că a luat peştele pentru că are o fiică însărcinată şi că mai mult nu o să facă aşa… Am dat-o afara fără nicio remuşcare. Dar Dumnezeu are grijă să le aranjeze pe toate şi să ne deschidă ochii fiecăruia asupra greşelilor noastre.

În 2004, la 1 martie, soţia mi-a născut cel mai frumos cadou pe care l-am visat – un fiu! Problemele au început peste 7 luni de la naşterea lui Bogdan. Deşi îmi iubeam la nebunie copilul, nu puteam să nu observ că atunci când îi vorbesc nu mă priveşte în ochi, nu întinde mânuţele când îl strig să-l iau în braţe… Şi acum îmi amintesc acea zi blestemată când am mers la medic, bănuind că băiatul nostru este orb. Ceea ce mi-a spus medicul a fost mult peste aşteptările mele. Copilul meu avea autism. O boală de care am aflat în acea clipă. Refuzam cu îndârjire să cred şi să recunosc că mie mi se întâmplă asta.

Autism? Ce prezintă această boală?

“Aceşti copii sunt captivi într-o lume a tăcerii, într-o lume lipsită de zâmbete sau de bucuriile normale ale copilăriei. Uneori au ochii atât de expresivi, încât ai impresia că trăiesc într-o lume a lor, refuzând să o accepte pe cea în care i-am adus noi, pentru că nu este suficient de bună pentru ei. Încerci să le vorbești, dar nu te înţeleg. Adesea continuă să facă ceea ce făceau, dând impresia că nu aud. Nu vorbesc, deşi simţi că ar avea atât de multe de spus. Aceşti copii au fost descriși sugestiv, ca fiind într-un labirint cu pereţii de sticlă şi în imposibilitatea de a comunica cu cei ce sunt dincolo de aceştia. Şi atunci nu pot decât să lovească aceşti pereți în speranța de a fi auziţi şi înţeleşi. Autismul are forme diferite de gravitate. Începând de la formele uşoare, aşa cum este Bogdănel al nostru, în care se găsesc copiii greu sociabili, consideraţi foarte serioşi, care interacţionează dificil chiar şi cu părinţi şi au anumite obiceiuri neobișnuite, până la cazurile grave în care vorbirea lipseşte cu desăvârşire, iar copiii sunt în imposibilitatea de a fi independenţi. Autismul este, din păcate, o boală gravă, fără leac, dar care poate fi ameliorată dacă este depistată din timp şi tratată corespunzător. Tratamentul autismului nu este unul medicamentos. Singura terapie aplicata și care dă rezultate foarte bune dacă este susținută și depistată timpuriu, este aşa-numita analiză aplicată a comportamentului, care consta în însușirea treptată, mecanică şi rigidă la început, a anumitor comportamente, gesturi, activități și înlăturarea celor specifice bolii. Rezultatele nu vor întârzia prea mult, deși abia în 2-3 ani de muncă asiduă se poate spune că aceştia pot deveni independenți și se apropie de normalitate”.

Alexandru vorbea, iar eu înțelegeam că această familie este atât de documentată în aceasta boală, încât ar putea scrie tratate medicale.”Deşi Bogdan al nostru prezintă o formă relativ uşoară de autism, el oricum s-ar fi evidenţiat într-o clasă cu copii normali. La început încercam cu disperare să găsim soluţii, doctori, medicamente foarte scumpe şi speram că medicii noştri au greşit, că ei nu sunt îndeajuns de buni. Am călătorit toată Europa în căutarea leacului miraculos – nimic nu a ajutat. Bogdan rămânea în lumea lui, iar maşinuţele şi celelalte jucării ale lui aşa şi rămâneau neatinse, noi-nouţe cu care se jucau copiii surorii mele. Aceştia erau unicii străini pe care îi accepta fiul meu şi nu făcea crize de isterie şi panică.

Soluţia am visat-o într-o noapte: îmi venise în vis o femeie şi mi-a zis că pot să îmi salvez copilul, dar nu caut unde trebuie şi ce trebuie. Să nu credeţi că sunt nebun, nu! Dar în acea dimineaţă am înteles că toate bogăţiile pe care le deţin sunt praf în comparaţie cu nefericirea fiului meu.

Acum 5 ani în Moldova nu existau organizaţii care s-ar ocupa cu această categorie de copii, aşa că, prin intermediul internetului, am aflat despre organizaţiile internaţionale care au programe pentru reintegrarea copiilor cu autism. Din toate, am ales o mică şcoală pentru copiii cu autism din orăşelul unde locuim acum şi ne-am mutat cu traiul aici. Acum am reuşit să ne învingem frica şi ne gândim la al doilea copil. Am vândut tot ce aveam în Moldova: casă, apartamente, afacere, numai să ne vedem copilul cel puţin zâmbind.

Suntem fericiţi pentru micile victorii ale lui Bogdan. Lenuţa nu lucrează pentru că copilul nostru are nevoie de supraveghere permanentă, deoarece în moment de criză, deşi foarte rare, își poate face rău. Eu am deschis un mic restaurant. Nu am un venit fenomenal, dar eu sunt mulţumit. Toată viaţa noastră acum se învârte în jurul lui Bogdan. Acum, când el s-a acomodat cu personalul centrului şi copiii de acolo, are şi Lenuţa câteva ore libere. Şi asta e fericirea noastră. Mă doare un singur gând: ce se va întâmpla cu copilul meu după ce noi nu vom mai fi…”

Olesea Moraru

P.S. Eroii mei au cerut cu insistență să nu le fie divulgate numele adevărate pentru că mulţi din prietenii lor nici nu bănuiesc de problemele pe care le au ei şi de cauza plecării lor peste hotare.