În clipa aceea, a înţeles Vasile ce iad e în sufletul copilului lui

Vasile Hioară, o cunoştinţă de-a mea, e în mare cumpănă – vrea să-l lepede nevasta pentru o greşeală din tinereţe. Şi omul nu se simte vinovat de acea întâmplare de demult. Dar a fost să fie că, într-o bună zi, îl caută un tânăr bărbat şi-i spune că e fiul lui şi că a aflat lucrul acesta abia cu jumătate de an în urmă de la maică-sa, care trăgea să moară.

„Am venit, tată, cum am adunat ceva bani. Ştii că de la noi până aici ai de mers, nu glumă, cu trenul, căci de avion bani nu-mi ajungeau…” Vasile Hioară suduia mărunţel în gândul lui şi dacă ar fi putut ar fi şters de pe faţa pământului acest copil din flori, pe care l-a făcut cu o muiere de care nu-şi mai aducea aminte. Era tânăr de tot. Se dusese la armată şi îi venise gustul să corespondeze cu cineva. În satul lui de baştină nu avea nici o fată căreia ar fi vrut să-i scrie, dar un camarad de armată îi dă adresa surorii sale şi zice: „Scrie-le tu, că eu nu prea am poftă şi poate aşa aflu mai multe veşti de acasă”. Dar nu sora oşteanului îi răspundea la scrisori, ci o prietenă de-a ei. Au corespondat în cei trei ani de armată. Îşi trimiteau fotografii, îşi spuneau poveşti.

Vine la casa lui taică-său

Când s-a eliberat din cătănie, s-a dus la fata cu care corespondase, dar îl aştepta o mare surpriză. Fusese dus de nas ca un terchea-berchea, primind fotografii de-ale unei colege de clasă, frumoasă şi gingaşă, pe când ea era o bulihare numai bună de speriat coţofenele. El însă era bărbat înalt, zvelt, cu ochi albaştri şi vesel flăcău. Sigur că Galina l-ar fi vrut de soţ. Dar cum putea visa ea la un asemenea bărbat, fiind atât de urâtă? S-a întâmplat însă ca, după mai multe ţuici, şi acea pocitanie de muiere să-i pară lui Vasile bună de pat. Aşa s-a făcut că s-a culcat cu ea şi uite, frate, că după 35 de ani află că are de la ea un flăcău. Şi culmea – îi seamănă leit!

Dumitru făcuse puşcărie în trei rânduri. De la 18 ani şi-a irosit timpul prin închisori. Mama băiatului, fiind singură şi necăjită pe viaţă, s-a distrus din băutură – a murit de ciroză sărmana. Copilul a crescut de capul lui. După moartea maică-si Dumitru a vândut căsuţa ce-o aveau şi pe banii ceia ajunsese în Moldova. Nu putea Vasile să alunge feciorul acesta de la casă, se simţea vinovat de faptul că a crescut o haimana, că n-a avut cine-l sfătui de bine, că n-au fost sprijiniţi financiar de el. „De ce nu mi-a scris mamă-ta că am un copil?”, îl tot întreba pe fecior. „Şi chiar ne-ai fi ajutat? Dacă vrei, nu-i târziu nici acuma. Dă-mi cât poţi şi te las în pace, n-ai să mai auzi de mine niciodată”, îi răspundea Dumitru.

Nu avea niciun sentiment pentru fiu

Nu avea Vasile niciun sentiment pentru copilul acesta. Ba mint, avea repulsie. Îl prinsese în câteva rânduri cotrobăind prin casă şi nu i-a plăcut. Nici nevastă-sa, femeie de treabă de altfel, nu avea ochi să-l vadă. Avea o mutră de om obraznic, chip de coţcar, deşi frumos bărbat în felul lui era. Într-o zi a dispărut de acasă şi a venit peste două săptămâni cu câteva genţi pline cu fel de fel de lucruri, pe care în ziua apariţiei le-a şi dus undeva. L-ar fi obrăzit Vasile, dar îi era frică, te pui că bagă cuţitul în tine şi nici nu se uită că-i eşti tată! Mai trece o vreme şi iar dispare fiul din flori. „Vezi, bărbate, să nu intrăm în bucluc cu banditul ista!”, îl tot tachina nevasta.

La o săptămână, află ei la ştiri că într-un sat de la nord doi bărbaţi cu cagule pe cap au pătruns în casa unor gospodari şi i-au jefuit de bani, ameninţându-i cu o armă. Copiii gospodarilor lucrau în Portugalia şi trimiseseră o sumă frumoasă acasă să-şi cumpere omul un apartament la Chişinău. Din spusele anchetatorului reieşea că un hoţ era îmbrăcat într-o scurtă roşie şi că avea pe mână un semn de la naştere. Din descrierea făcută de poliţist tare mai semăna cel cu semnul cu Dumitru al lor. Dar n-ai să suni la poliţie să-ţi declari propriul fecior, mai ales că nu era sigur Vasile că e tocmai el?!

„Alege: ori eu, ori fecioru-tău!”

A doua zi, „iubitul” fecior soseşte de pe undeva şi nevasta lui Vasile îl ia la rost: „Nu cumva pe tine te-au dat în urmărire? Jefuieşti casele oamenilor în loc să-ţi cauţi de lucru şi să trăieşti ca oamenii?!”. „Taci, babă, dacă ţi-i dragă viaţa! Caută-ţi de treabă şi totul o să fie bine!”, i-a închis gura nemernicul. De atunci, periodic, dispărea de acasă fiul din flori al lui Vasile şi apărea de fiecare dată încărcat cu genţi străine. Le ducea unde le ducea şi atâta timp cât avea bani, se învârtea prin curtea lui taică-său, chipurile îşi făcea de lucru. Nu întreţinea relaţii cu nimeni. Nici cu feciorii din căsătorie ai lui Vasile nu se împăca. Nu v-am spus că Vasile avea trei băieţi din legitimă căsătorie.

Copii cumsecade, bine educaţi şi ascultători. Cel mai mare, care împlinise 32 de ani, avea şi el copii la rândul lui şi o nevastă drăguţă foc. Nu o dată l-a surprins Vasile pe odorul lui din flori cum o mănâncă din ochi pe noră-sa. Într-o zi, băieţii legitimi ai lui Vasile l-au chemat afară pe Dumitru şi-l întreabă: „Cât vrei ca să te duci de la noi şi să te uităm definitiv? Tata n-are bani, dar punem noi mână de la mână”. „N-aveţi voi atâţia bani… Aici rămân, mi-i tată şi mie ca şi vouă!”, a spus şi s-a întors noaptea târziu beat criţă şi pus pe ceartă. Dacă până atunci în casa lui Vasile era o pace părelnică, din ziua aceea fraţii îşi demonstrau făţiş duşmănie. Nevasta lui Vasile umbla buboi prin casă şi pufăia la soţ cu năduf: „Alege: ori eu, ori fecioru-tău!”.

„Dumitre, de azi ai tată”

Vasile încerca să-i explice nevestei sale că copilul acesta are şi el dreptul să trăiască în casa lui până îşi va găsi de lucru. Dar n-o poate face acum, mai zicea bărbatul, că nu i-am făcut viză de reşedinţă, are nevoie de cetăţenie, pentru atâta lucru trebuia să-l recunoască de fiu ca procedura să se urgenteze. Nevasta nici nu voia să audă de şederea lui Dumitru la ei. „Alungă gunoiul ista din casă, dacă doreşti să mai trăim împreună!” Tocmai în momentul când îl făcea „gunoi”, apare în prag şi Dumitru. S-a făcut alb la faţă, a înhăţat-o de gât pe Glafira şi a ridicat-o de la podea c-o mână tot zgâlţâind-o în aer: „Gunoi?! Eu sunt pentru voi un gunoi, un nimeni, un prăpădit, un puşcăriaş!? Ce ştii tu, babă, despre viaţa mea? Ai dormit nopţi sub garduri sau în şuri străine? Ai umblat flămândă şi dezbrăcată?”.

Glafira era mai mult moartă decât vie. Aştepta să-i sară în ajutor bărbatu-său, dar Vasile înţepenise. Şi-a dat seama ce-i în sufletul copilului acesta al lui, care n-a avut nici mamă, nici tată, a crescut cum a bătut vântul, s-a hrănit şi a rezistat la greutăţi, jefuind pe alţii. În clipa aceea, a înţeles Vasile ce iad e în sufletul copilului lui şi a strigat: „Las-o, bre, jos, că nu şi-a dat seama ce spune!”. Apoi s-a apropiat de fecior, l-a îmbrăţişat şi i-a şoptit la ureche: „De azi ai tată. Spune-mi, de când eşti la mine, ai mai prădat pe cineva? Te paşte vreo primejdie din partea legii, nu eşti fugar cumva?”, îl tot pisa părintele. „Nu, tată, am venit la tine, pentru că am tras nădejde să am în sfârşit o familie… Să ştiu că mă iubeşte cineva…”

Şi avea flăcăul 35 de ani.

Lidia Bobână