Nici părinții n-o vizitau prea des căci se neliniștea femeia ori de câte ori aceștia treceau pragul casei lor. Așa au trecut anii, au crescut copiii și era o legătură strânsă de rudenie între ei, pentru că avea grijă notarul să-i ia vara la el în vacanță ca să aibă Ilinca cu cine se juca și el să-și cunoască mai bine nepoții. Deși într-un fel și-a pierdut fiica, Dumnezeu a avut totuşi grijă să nu i se rupă linia neamului și să-i mai dea și un ginere nemaipomenit de cuminte și înțelept.

Loreta trăieşte în lumea ei, iar doctorul cu amanta

Vă spuneam că Loreta avea uneori perioade de luciditate, își amintea cu claritate ceea ce i s-a întâmplat și devenea atunci sumbră și tăcută de nu te puteai apropia de ea în niciun fel. Medicul ar fi făcut orice ca s-o ajute. Odată a dus-o la munte, la un cioban, care mai era cunoscut în toată regiunea ceea ca un bun vraci de suflete, dar n-a ajutat-o nici el. Și pentru că anii treceau, iar Loreta tot mai des cădea în stările ei de deznădejde, medicul şi-a găsit o ţiitoare pe care o întreţinea şi ieşea uneori cu ea la teatru, concerte, restaurante.
Nimeni nu-l condamna. Să trăiești alături ani și ani lângă o alienată mintal nu e lucru ușor. Altul, în locul lui, ar fi internat-o la un spital de psihiatrie și ar fi uitat de ea chiar a doua zi, dar nu el care, când a luat-o de nevastă, știa bine ce-l așteaptă. Nici socrii lui nu-i purtau pică pentru că n-o nedreptăţea Petru, avea grijă de ea și făcea orice să se simtă femeia bine. Cu atât mai mult cu cât ei nici nu-i păsa avea sau nu bărbatu-său ibovnică. Trăia femeia în lumea ei și acolo nu avea loc pentru nimeni altcineva.

Au găsit-o moartă în liliac

Băieții lui Petru, adică frații Ilincăi, învățau la București și se întâlneau cu sora lor doar în vacanțele mari. Pe maică-sa Ilinca o vedea destul de rar, când bunicii îi făceau uneori vizite și o luau și pe nepoată, să știe de mamă-sa și să n-o uite niciodată. Zic, anii treceau, dar parcă peste Loreta anii zburau căci rămăsese femeia la 42 de ani tot tânără și neasemuit de frumoasă. Cine o vedea pentru prima dată nu pricepea ce beteșug ascunde pentru că era tăcută și nu schimba o vorbă cu cei cărora le pășea pragul casei.
Tăcută a plecat și din lumea celor vii. Au găsit-o neînsuflețită în nişte tufari de liliac și iasomie care erau tocmai în floare. Pur și simplu i s-a oprit inima și a căzut la pământ. Puțini au știut-o și puțini au plâns-o. Doar rudele apropiate au înconjurat mormântul…
La un an după aceea, Petru s-a însurat cu ibovnica lui, iar feciorii lui, la auzul acestei vești, nu i-au mai pășit pragul. După ce au terminat studiile la București, unul a plecat în Franța, celălalt în Italia, iar Ilinca a rămas cu bunicii la Ungheni. Deși putea locui și la Iași căci avea moștenire acolo de la sora bunicului ei, care, vă spuneam, nu avea copii. Dar parcă tot mai bine era acasă.

Nici fiică-sa Ilinca nu prea are noroc

Între timp, fusese măritată și-i murise primul soț dintr-o prostie. Aveau o fântână în curtea casei și se dusese el să scoată apă proaspătă. L-a dus cel rău, spuneau bătrânii, pentru că s-a aplecat peste corlată, care nu era înaltă, și s-a răsturnat cu capul în jos. Până să-și dea seama cei de ai casei, nu mai aveau pe cine salva. Avea Ilinca doar 18 ani când a rămas văduvă. Nu era o femeie frumoasă ca maică-sa, dar plăcută totuși la chip. Gropițele din obraji, părul mătăsos și des, ochii de un verde luminos ca iarba la început de primăvară și zâmbetul fermecător o făceau dragă multora.
Bunicii se topeau de dragul ei. Le părea rău doar că nu le-a născut Ilinca un strănepot. Ar fi vrut să mai țină în brațe un prunc, s-ar fi simțit cu adevărat împliniți, deși trecuseră prin acea mare nenorocire. Uneori se gândeau că, dacă au avut-o pe Ilinca, Dumnezeu i-a ajutat să nu se smintească și ei. Nepoata s-a măritat din nou la douăzeci de ani. De data asta, cu un coleg mai tânăr de al bunicului ei. Și a reușit, până să închidă bătrânii ochii, să le pună în poală două strănepoate.

Ilinca fuge în Franţa şi se mărită acolo

Mai târziu i-a născut bărbatului ei și un fiu. N-a fost însă prea fericită în căsnicia ei. Era un om ursuz și bănuitor Vasile. Mereu îi scotea ochii că e puică de curvă, deși știa prea bine cum s-a întâmplat să apară ea pe lume. Din cauza asta nici bătrânii nu-l aveau la inimă. Când au murit rând pe rând, și-au lăsat averea cu mențiunea că o poate folosi doar Ilinca și fetele ei, dacă va socoti ea de cuviință. Lui nu i-au lăsat niciun leu, alt motiv de neplăceri în familie.
La zece ani de căsnicie, cu trei copii și cu banii din cele două moșteniri Ilinca fuge în Franța la unul din frații ei după mamă. Acolo a trăit până la moarte. Spunea un nepot de al ei, venit în Moldova să-și caute rădăcinile, că a reușit să se mărite și în Franța. De la o rudă de-a lui am și aflat sfârșitul acestei istorii, care a început pe când era bunica mea fată mare.