Marian Furnică (23 de ani) e balerin la Opera de Stat din Viena. A moştenit talentul pentru dans de la bunicul său, regretatul Ion Furnică, Artist emerit al Republicii Moldova, dar şi de la alte rude de-ale lor, căci, ne spune tânărul, în familia lor dansează toţi. Cât despre balet, Marian l-a descoperit la vârsta de şase ani, dar l-a îndrăgit câţiva ani mai târziu, când a dat admiterea la Colegiul Naţional de Coregrafie, unde a învăţat vreme de cinci ani. În 2010, sfătuit de o colegă, balerină şi ea, Marian a expediat pe adresa prestigioasei Şcoli de Balet a Operei de Stat din Viena CV-ul său şi un disc cu imagini din timpul spectacolelor la care a participat, iar de acolo a primit răspuns pozitiv – devenea bursier al uneia dintre cele mai importante şcoli de balet din lume.

În familia Furnică, dansul are o tradiţie de trei generaţii. O tradiţie frumoasă, pornită de bunicul balerinului, regretatul Ion Furnică, care vreme de mai bine de 20 de ani a fost membru al Ansamblului „Joc”.

În familia lor, dansul e la el acasă

„El a fost primul din familia noastră care a îndrăgit arta dansului, iar pasiunea lui i-a inspirat şi pe mulți alții să devină dansatori. Şi frații bunicului au dansat, şi feciorii, şi nurorile. Mămica mea, Svetlana Furnică, a fost dansatoare la Ansamblul „Joc”, iar tata, Ion Furnică, a absolvit Şcoala de Balet din Moscova. Din păcate, eu sunt unicul dintre nepoţii săi care dansează și care profesează în acest domeniu”, ne spune chişinăuianul Marian Furnică, balerin la Opera de Stat din Viena.

Cât despre el, a mers pentru prima dată la un spectacol de balet pe la vârsta de şase ani şi a fost încântat de ceea ce a văzut pe scenă. Iar patru ani mai târziu, la îndemnul bunicii sale, a mers împreună cu fratele lui geamăn la preselecţia organizată la Colegiul Naţional de Coregrafie, clasa întâi de balet. Au fost admişi ambii, dar numai Marian a rămas să-şi continue studiile la colegiu.

„Fratele meu nu a îndrăgit dansul, el a ales alt drum în viaţă. Mie însă mi-a plăcut să studiez acolo, căci pe lângă orele de română, matematică şi alte discipline pe care le-am studiat anterior la Liceul „Gh.Asachi” din Chişinău, la colegiu mai aveam ore de balet şi de pian. După primele lecţii practice, am înțeles că baletul e un domeniu foarte competitiv, exact cum îmi place mie”, îşi aminteşte balerinul.

L-a fascinat tehnica dansului clasic, iar pentru ca să-i reuşească tour-urile în aer şi piruetele, Marian era gata să exerseze ore în şir. Cu timpul, a înţeles că îi place tot mai mult să danseze și că ar vrea să facă din asta o meserie.

Student la Viena

La Colegiul Naţional de Coregrafie studiile durează opt ani. Marian Furnică însă a învăţat acolo doar cinci ani, căci în 2010, în perioada vacanţei de vară, a întâlnit-o pe o colegă de-a sa, Ilinca Gribincea, pe atunci elevă la Şcoala de Balet a Operei de Stat din Viena, care l-a sfătuit să-şi încerce şi el norocul la acea instituţie de învăţământ, una dintre cele mai prestigioase din lume.

„Ilinca m-a îndemnat să-i dau CV-ul meu și un disc cu imagini video din timpul spectacolelor la care am participat, iar ea, după vacanţă, i le va transmite personal doamnei Simona Noja, româncă din Huedin, care tocmai preluase conducerea Şcolii de Balet a Operei de Stat din Viena. Am ascultat-o şi uite-aşa, cu voia Domnului și cu puțin noroc, am fost acceptat cu bursă la acea instituţie de învăţământ la care înainte puteam doar să visez”, ne spune balerinul.

În penultimul an de studii la Viena, pe la jumătate de semestru, directoarea școlii l-a anunţat pe basarabean că Manuel Legris, director de balet al Operei de Stat din Viena, vrea să-l vadă şi pe el la audiția generală, eveniment care are loc o dată pe an la WienerStaatsoper şi la care vin să-şi încerce norocul dansatori profesioniști de balet. În acel an, la casting au participat 250 de fete și 150 de băieți, dintre care Manuel Legris a ales să angajeze în trupa sa doar patru dansatori: două balerine și doi balerini, unul dintre aceştia fiind Marian Furnică.

A jucat în peste 350 de spectacole

Tânărul şi-a făcut debutul la Viena cu „Valsul florilor” din baletul „Spărgătorul de nuci”, iar de atunci a jucat în circa 350 de spectacole, pe mai multe scene ale lumii. L-am întrebat cum decurge o zi obişnuită din viaţa unui balerin al trupei Operei de Stat din Viena.

„De luni până vineri, ziua de muncă o începem la ora 10.00 cu lecția de balet, care durează până la 11.15. Apoi, până la 17.30, avem repetiţii pentru spectacolul pe care urmează să-l prezentăm seara. Unica pauză o avem la prânz şi durează 40 de minute. Săptămânal exersăm pentru cel puțin trei spectacole de balet diferite. Evident, la un astfel de ritm de viaţă trebuie să avem o alimentaţie sănătoasă, ca orice persoană care exercită o meserie solicitantă din punct de vedere fizic”, ne spune Marian.

Iubita lui, balerină originară din SUA

În cei aproape opt ani de când stă departe de casă şi de cei dragi, basarabeanul a învăţat să se simtă la Viena „acasă”, iar în colectivul de dansatori de balet – ca într-o familie.

„Primul an la Viena nu a fost prea uşor. Vorbeam doar româna şi rusa, de aceea îmi era dificil să comunic cu noii mei colegi. Bine că printre aceştia erau și elevi din România, Ucraina, Rusia – cu ei m-am împrietenit din prima. Plus la asta, am avut noroc că Ilinca, care era la Viena de câțiva ani, m-a ajutat să mă acomodez mai lesne. La teatru mi-a fost mai uşor să mă integrez, pentru că, fiind un colectiv multinaţional, vorbim între noi mai mult în engleză. E adevărat ce se spune, există rivalitate între baletişti. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că, spre deosebire de alte colective de balet de acest nivel, în al nostru atmosfera e caldă, ca într-o familie, iar colegii îmi sunt tare dragi”, spune balerinul, declarându-se mândru de faptul că din trupa lor de balet mai fac parte alţi trei basarabeni: Mihail Sosnovski , Alexandru Tcacenco și Dumitru Taran. Iar Valentina Naforniţă, despre care tânărul ne spune că e cea mai frumoasă şi mai talentată cântăreaţă a Operei de Stat din Viena, e tot din R.Moldova.

De trei ani, Marian Furnică formează un cuplu cu o colegă de-a sa de la Opera de Stat din Viena, şi ea balerină.

„În trupa teatrului nostru s-au format multe perechi, unii s-au și căsătorit, au copii. Pe prietena mea o cheamă Alaia Rogers Maman şi vine din SUA. Ne place să călătorim împreună, să descoperim culturi diferite. Paradoxal, dar ambii suntem pasionați de gătit, deşi meseria ne cere să fim cât mai subțirei (n.a. – râde). În afară de asta, eu mai am un hobby – fotografia. Îmi place să fotografiez în special balerini şi cred că am ’ochi de balet’, căci e foarte dificil să prinzi momentul potrivit pentru a face o poză atunci când dansatorii sunt în mişcare”, ne spune balerinul.

„Unire, iată la ce visez!”

Marian vine din ce în ce mai rar în R.Moldova, iar unicul motiv pentru care mai trece pe-acasă e că-i e dor să-şi revadă părinții și bunicile. Spune că de fiecare dată, la întoarcere, se întristează când vede că situaţia socială, politică şi economică a statului în care s-a născut nu se îmbunătăţeşte.

„Ba chiar e din ce în ce mai rău… În loc să aibă un parcurs european, Moldova alege o cale pro-moscovită, Dodon nu recunoaște româna drept limbă de stat și ne impune o istorie falsă a neamului nostru. Iar eu vreau ca în țara mea să se vorbească limba română! Vreau ca elevii să studieze istoria adevărată! Unire, iată la ce visez! Zeci de localități au semnat deja declarații de Unire și, sunt sigur, vor urma multe altele. Sunt mândru că basarabenii nu se dau bătuţi”, ne-a mai declarat Marian Furnică.

Nina TOFAN

Duminică, 28 ianuarie, la New York, a avut loc decernarea prestigioaselor premii Grammy, eveniment ajuns la cea de-a 60-a ediţie. Printre cele 84 de categorii ale galei, s-au regăsit şi cele dedicate muzicii clasice. Trofeul pentru cea mai bună prestaţie camerală i-a revenit violonistei Patricia Kopatchinskaja şi Orchestrei de Cameră Saint Paul, pentru discul “Death&The Maining”, înregistrat în 2016, în SUA.

Paşii ei desculţi au dus faima Republicii Moldova în întreaga lume. Patricia Kopatchinskaja, sau PatKop, cum îi spun cei care nu-i pot pronunţa numele, e una dintre cele mai de succes violoniste ale momentului. Originară din Republica Moldova, ea s-a format ca muzician la Viena și Berna, iar de 20 de ani e stabilită în Elveția, unde şi-a întemeiat o familie – soţul ei, Lukas Fierz, e medic neurolog, iar fata lor, Alice-Linda, are 11 ani.

Patricia Kopatchinskaja, fiică a doi artişti apreciaţi, Victor şi Emilia Copacinschi, a devenit cunoscută pentru apariţiile sale excentrice şi pline de expresivitate, ea fiind considerată, conform telegraph.co.uk, drept cea mai captivantă violonistă din lume. Muziciana, supranumită „copilul sălbatic al viorii”, are un stil unic de interpretare, care contrastează cu cel clasic – pe scenă este de fiecare dată autentică, dezinvoltă, firească şi emană o energie debordantă. Trăieşte fiecare notă muzicală.

Desculţă pe scenă

Această „Veneră ciufulită”, „o furie cu chip angelic”, cum a fost catalogată de presa internaţională, concertează de obicei desculţă. „Aşa mă simt mai bine. Îmi place acest contact fizic cu scena”, spunea ea, acum cinci ani, într-un interviu pentru ziarul nostru.
Până în prezent, basarabeanca a adunat în palmares zeci de premii la unele dintre cele mai prestigioase concursuri de muzică din întreaga lume. Iar duminică, 28 ianuarie, a fost recompensată cu încă un trofeu important: premiul Grammy pentru cea mai bună prestaţie camerală, pentru discul „Death&The Maining”, înregistrat cu Orchestra de Cameră din Saint Paul (SUA, Statul Minnesota).
„Vă mulțumesc pentru curiozitate și curaj!”

„Acest premiu Grammy se datorează unei echipe numeroase. Toți membrii orchestrei au contribuit cu idei și cu dăruire: regizorul artistic Kyu Kim, un muzician extraordinar; Bruce Coppock, fostul manager al orchestrei; Blanton Alspaugh și John Newton de la Soundmirror, care au înregistrat discul în condiții meteorologice extreme; producătorul meu îndrăzneț Didier Martin, de la Alpha Classics; și managerii mei, Jasper Parrott și Ariane Levy-Kunstler, care m-au adus în orchestră. Le spun lor şi multor altora: Vă mulțumesc pentru curiozitate și curaj!”, se arată în mesajul publicat de violonistă pe pagina ei de Facebook, la scurt timp după anunţarea laureaţilor Grammy 2018.

Luni, am contactat-o şi noi pe Patricia Kopatchinskaja pentru a o întreba ce sentimente o încearcă, mai ales că vestea victoriei ei a făcut înconjurul lumii.
„Acest trofeu mă onorează foarte mult şi mă susţine enorm. Originalitatea albumului „Death&The Maining” constă în faptul că am reuşit să creăm o simbioză între muzica lui Schubert şi piese din diferite epoci: muzică medievală, renaissance şi muzică modernă. Pentru muzica clasică, aceasta este o experienţă mai neobişnuită, tocmai de aceea decizia juriului de a susţine acest proiect inedit mă bucură îndoit. Pentru noi, cel mai important a fost să găsim limbaj comun, să alegem coloritul muzical pentru a crea o muzică însufleţită, diferită de perfecţiunea discurilor obişnuite. Acum nu ştiu dacă albumul este bine vândut sau nu, dar cred că după acest premiu va creşte interesul faţă de el”, ne-a declarat, în exclusivitate pentru JURNAL de Chişinău, Patricia Kopatchinskaja.

Inimitabila violonistă nu a fost prezentă la Gala Premiilor Grammy, la New York, căci are zilnic repetiţii pentru noul său proiect în Elveţia, alături de Camerata Bern, director artistic al căreia ea va fi din septembrie 2019. Agenda talentatei muziciene este atât de plină de evenimente încât nici nu a sărbătorit această nouă victorie. „Cânt mult, îmi mai rămâne prea puţin timp pentru alte activităţi. Dar cred că dacă nu aş lucra atât de mult, m-aş îmbolnăvi”, ne-a mai spus ea.

Moldoveancă în suflet

Patricia Kopatchinskaja a plecat din Republica Moldova, împreună cu părinţii şi cu sora ei, la vârsta de 13 ani. S-au stabilit în Austria, la Viena, oraş al muzicii lui Mozart şi al valsului lui Strauss, unde Patricia a studiat vioara şi compoziţia cu profesori extraordinar de buni. Violonista ne spunea, acum cinci ani, în română, că de când au emigrat au avut noroc de oameni buni şi de protecţia lui Dumnezeu.

„În suflet mai sunt moldoveancă, deşi atunci cânt revin la baştină mă simt străină. Spun asta cu o mare părere de rău. Nu-i mai înţeleg pe oamenii de acolo, s-au schimbat… Dar, desigur, m-am schimbat şi eu”, ne spunea artista care vorbeşte româna, rusa, germana, engleza şi franceza. „Gândesc în limbi diferite, dar mă rog lui Dumnezeu doar în română”, a ţinut să specifice ea.

Nina TOFAN

Victor Grosu este unul dintre cei mai buni arhitecţi şi designeri de interior de dincolo de Prut. Şi-a făcut studiile la Chişinău, la Universitatea Tehnică din Moldova, iar în 2012 s-a stabilit în România, unde şi-a deschis o afacere. La sfârşitul anului trecut, firma sa, „Grosu Art Studio”, cu sediul la Bucureşti, a obţinut mai multe premii importante, iar unul dintre proiectele acesteia a fost desemnat drept cel mai bun interior de restaurant din Europa, premiu decernat de Europe Property Awards, la Londra. Într-un interviu pentru Jurnal de Chişinău, businessmanul ne-a vorbit despre parcursul său profesional şi succesele echipei pe care o conduce, despre imaginea basarabenilor în România şi Unire.

S-a născut într-o familie de arhitecți şi el tot arhitect a ales să se facă. Talentul şi cunoştinţele acumulate l-au propulsat pe Victor Grosu în rândul celor mai buni specialişti în domeniu de dincolo de Prut, iar proiectele sale au adunat premii dintre cele mai râvnite nu doar în România, ci şi în Europa.
O familie de arhitecţi

Protagonistul acestui articol are 36 de ani şi a venit pe lume în Ucraina, lângă Odesa, acolo unde tatăl său îşi satisfăcea serviciul militar, dar a crescut şi s-a format, ca personalitate şi ca specialist în arhitectură, la Chişinău.
„Noi, în familie, suntem cu toţii arhitecţi: tata, mama, eu şi fratele meu mai mic. Am încercat să aleg un alt domeniu de activitate, dar tot la arhitectură am rămas, că avem gena asta în sânge”, recunoaşte domnia sa.
Dimineaţa, ziua şi seara, tot ce se vorbea la ei în casă era legat de arhitectură. Totuşi, spune că nu acasă a învăţat meseria, ci la UTM, unde a avut profesori buni. „Dar, oricum, eram puţin rebel la facultate”, îşi aminteşte Victor Grosu.
În timpul studenţiei a avut rezultate foarte bune la învăţătură şi şi-a demonstrat abilităţile de lider, în acea perioadă el fiind preşedinte al sindicatelor la facultatea lor şi vicepreşedinte al sindicatelor UTM. Ba chiar îi mai rămânea timp şi pentru afaceri – în 2003, împreună cu părinţii, a deschis o societate de arhitectură, iar după ce a mai acumulat experienţă, şi-a deschis propriul business.
„Brandul ‚Grosu Art Studio’ l-am lansat în 2010, iar doi ani mai târziu mi-am deschis o afacere şi în România, unde la început, vreme de mai bine de un an, am condus o societate petrolieră, adică mi-am schimbat domeniul de activitate pentru o perioadă. Puteam să aleg orice altă ţară pentru a-mi muta acolo head office-ul, mai ales că până a mă stabili la Bucureşti am avut proiecte şi la Geneva, şi la Moscova. Dar am ales România pentru că-i mai aproape. De suflet, de inimă şi de casă”, afirmă domnia sa.

Arhitectul trebuie să fie un bun psiholog

Basarabeanul, echipa căruia a creat de la zero mai multe localuri bine cotate şi în stânga Prutului, consideră că nu e nicio diferenţă între clientul din R.Moldova şi cel din România sau din alte state, atâta timp cât el, ca specialist, e un psiholog suficient de bun pentru a înţelege ce i-ar plăcea clientului în materie de decor şi arhitectură. „Iar la facultate, în planul de învăţământ, tocmai acestei materii i se acordă prea puţină atenţie, deşi psihologia interacţiunii umane şi interacţiunea cu beneficiarul e determinantă în activitatea noastră. Eu am studiat-o de sine stătător, în ultimii ani de facultate, citind cărţi de leadership şi de comunicare”, ne spune omul de afaceri.
Victor Grosu nu are preferinţe în materie de stiluri arhitecturale şi de design interior. Căci el creează poveşti în materie de concepţii. Şi în dependenţă de materia pe care o creează, selectează stilurile, instrumentele, materialele, aplicând şi cunoştinţele pe care le are în domeniu. Totuşi, e atras de etnominimalism, o tendinţă nouă pe care o dezvoltă acum în proiectele sale.

2017, un an bun pentru biroul său de proiectare

În prezent, cei 10 colaboratori ai săi lucrează la 10 proiecte simultan, dar în circuit sunt mai multe lucrări. „Unele sunt în proces de construcţie şi trebuie supravegheate”, precizează omul de afaceri.
Şi munca asiduă a echipei sale dă roade frumoase. În 2017, de exemplu, biroul de proiectare pe care îl conduce Victor Grosu a obţinut câteva distincţii importante, printre care premiul pentru cel mai bun interior de restaurant din Europa, pentru proiectul unui local din Bucureşti. Ceremonia de premiere a avut loc la Londra, în cadrul ediției 2017-2018 a European Property Awards, unul dintre cele mai prestigioase evenimente din acest domeniu.
„Anul trecut am luat şi Five Stars Awards în România, biroul nostru fiind declarat Cea mai bună companie de design interior din ţară, după părerea Property Awards International 2017. De asemenea, în noiembrie, am luat premiul pentru cel mai bun restaurant nou-deschis, de la „Horeca Insight Magazine România”, organizaţia care dă premii pentru cele mai bune localuri din dreapta Prutului, precum şi premiul Cel mai bun restaurant cu specific străin premium. Pe lângă asta, portalul de notorietate în domeniul arhitecturii, archilovers.com, a desemnat un proiect de-al nostru drept cel mai bun din 2017, cu menţiunea: „Felicitări, eşti unul dintre cei mai buni!”. Şi să ştiţi că pe acel site îşi expun lucrările toţi designerii şi arhitecţii din lume, la ora actuală acesta fiind un barometru al calităţii şi al esteticii în domeniul în care activez”, afirmă Victor Grosu.
Lipsă de interes faţă de breasla arhitecţilor

Acum câţiva ani, părinţii şi fratele arhitectului s-au stabilit şi ei în România, iar soţia lui, Nadia Lari, chişinăuiancă şi ea, îi e nu doar parteneră de viaţă, ci şi de afaceri – ea preia proiectele în fază finală şi se ocupă de gestionarea acestora, de implementare şi analiză.
Înainte venea mai des în Republica Moldova, dar în ultima vreme omul de afaceri trece Prutul tot mai rar şi, de multe ori, doar ca să-i revadă pe socrii săi şi pe părinţii acestora.
„Mai vin pe la Chişinău când sunt invitat la evenimente sau am stabilite întâlniri cu potenţiali beneficiari. Am impresia că Republica Moldova stagnează, căci nu văd semne de dezvoltare. În 2011, înainte să plec eu de acolo, lucrurile păreau să evolueze. Pe atunci, colegii mei încă mai aveau proiecte în desfăşurare acasă, la scară mai mare. Acum, cu cine n-aş vorbi, toţi spun că au proiecte mai mult în afară. Se constată o lipsă de interes faţă de breasla arhitecţilor”, afirmă Victor Grosu, căruia îi pasă în continuare de ceea ce se întâmplă în R.Moldova la toate nivelurile, căci, spune el, atunci când eşti departe de locurile unde ai copilărit, simţi chiar mai acut tot ce se întâmplă acolo.

„Deşi, geografic vorbind, locuiesc acum în alt stat, pentru mine e aceeaşi ţară, mai ales că bunicii mei sunt născuţi în România. Deci, mă simt acasă şi în stânga, şi în dreapta Prutului. Pentru mine, frontiera nu există. Va veni şi momentul Unirii cu acte în regulă, dar eu zic că formalităţile pot fi evitate, căci fiecare îşi face unirea lui cum vrea, indiferent de ce spun politicienii. E ca şi în cazul căsătoriei: poţi avea o ştampilă în paşaport, dar dacă nu există dragoste, ce rost mai are aceasta? Şi poţi fi fericit trăind în concubinaj ani la rând, dacă eşti alături de persoana dragă”, consideră arhitectul.
Cât despre imaginea basarabenilor în România, Victor Grosu afirmă că aceştia sunt văzuţi cu ochi buni de către fraţii lor de peste Prut, iar asta se datorează nu doar hărniciei de care dau dovadă, ci şi artiştilor originari din Republica Moldova care dau tonul în muzica românească.
„Personal, nu m-am simţit niciodată discriminat aici. Poate alta era situaţia până în 2010, dar artiştii români originari din Basarabia au şters graniţa de pe Prut cu piesele lor precum cu o radieră. Ba chiar la ora actuală e trendy şi cool să ai accent mai moldovenesc, iar unele vedete din România încearcă să-l imite”, a mai adăugat arhitectul.

Nina TOFAN

Basarabenii au succes în lume! Aţi avut ocazia să vă convingeţi de asta şi în acest an, din paginile Jurnalului de Chişinău, unde am publicat istoriile celor care au plecat din statul în care s-au născut, în speranţa că vor putea să-şi construiască, la mii de kilometri de casă, o viaţă mai bună. Şi protagoniştilor articolelor noastre le-a reuşit.
Maxim Surdu a învăţat a găti încă din copilărie, în restaurantul părinţilor săi, iar în 2011 a plecat în lume să culeagă stele Michelin, visul oricărui bucătar. În ultimii şase ani, Maxim a lucrat în câteva dintre cele mai cotate restaurante ale lumii, cu una, două şi chiar trei stele Michelin, gătind pentru celebrităţi ca Lady Gaga, Maria Sharapova, Justin Bieber ş.a., iar acum Maxim Surdu este bucătar-şef într-un restaurant din Copenhaga al cărui proprietar e Adam Aamann, unul dintre cei mai vestiţi bucătari de televiziune din Danemarca.

Olesea Rotaru-Crivoi s-a stabilit în Canada acum zece ani, iar în 2017, alături de soţul ei, şi-au deschis o afacere în domeniul asigurărilor. Olesea, care e pasionată de design vestimentar, a lansat peste Ocean şi două colecţii de haine: una în 2014 şi alta în 2017. Pe viitor, basarabeanca speră să-şi deschidă un atelier, căci nu vrea să renunțe la pasiunea ei.

Ion Dodon, un tânăr în vârstă de 26 de ani, a uimit Italia cu vocea sa la un show televizat de talente. Apreciat de juriu şi de public, el a ajuns în finala concursului şi acum urmează să lupte, alături de alţi şapte concurenţi, pentru marele premiu – 100 000 de euro. Ion Dodon are planuri mari de viitor, iar pentru că îşi doreşte o carieră în domeniul muzicii, la anul va da admiterea la conservator, tot în Italia.

De patru ani, Silvia Şchiopu locuieşte în Irlanda. Vara aceasta, basarabeanca a ocupat locul II la un concurs internațional de prăjituri „Designer of the World’s Coolest Cake”, cu un tort realizat din elemente 3D. Şi pentru că irlandezii apreciază gustul şi designul prăjiturilor făcute de ea, Silvia şi-a deschis acolo o patiserie.

Anatol Eremciuc-Baghici e în Spania de 17 ani şi îşi croieşte, încet dar sigur, un drum în lumea muzicii. Arma sa forte este acordeonul, instrumentul pe care l-a îndrăgit încă din copilărie. Muzicianul a participat la o competiție națională a acordeoniștilor spanioli, unde s-a clasat pe locul întâi, iar datorită acestor succese participă la festivaluri nu doar în calitate de concurent, ci şi ca invitat ori chiar ca membru al juriului.

O cheamă Maria Mocanu şi e scriitoare în Spania, ţară în care locuieşte de nouă ani. Cele trei cărţi pe care le-a scos din 2011 până acum şi altele două care urmează să vadă lumina tiparului în viitorul apropiat sunt semnate cu pseudonimul Mona Camuari, o anagramă a numelui său. Deşi spune că acum meseria ei de bază e cea de mamă – basarabeanca are doi copii, iar din activitatea scriitoricească îşi câştigă deocamdată doar bucata de pâine, nu pâinea întreagă, ea are planuri de viitor îndrăzneţe. Ocheşte noi pieţe, de aceea traduce în engleză cartea apărută în 2015, iar paralel traduce o carte de-a ei şi în limba română.

Anastasia Condruc a absolvit Facultatea de Jurnalism la Iaşi. Vreme de trei ani a lucrat la un ziar ieşean, după care alţi trei ani a făcut parte din echipa Jurnal Trust Media. În 2014 a schimbat Chișinăul pe Barcelona, iar acolo a trebuit să se specializeze într-un alt domeniu. Acum e profesoară de engleză, iar paralel lucrează şi pentru o companie americană, ea fiind editor de informaţie de ordin financiar.

Gheorghe Codreanu, economist de profesie, s-a mutat în SUA acum 17 ani, la o vârstă la care doar nevoia te mai poate alunga de acasă. Când a ajuns în State, nu vorbea deloc engleză şi lucra, alături de alţi cinci emigranţi sârbi, într-o companie vietnameză. Azi, domnia sa activează în calitate de mecanic în aviaţie la o bază a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii. Acolo, peste Ocean, se simte bine, dar nu uită de casă şi de visul lui cel mare – revenirea Republicii Moldova în componența României.

La 25 de ani, Mariana Smolenschi e un exemplu pentru tinerii din Germania. Din banii puşi deoparte vreme de câţiva ani, tânăra a reuşit să-şi deschidă un salon de cosmetologie chiar în inima oraşului Potsdam, iar despre succesul şi perseverenţa ei a scris un ziar din Germania.

Zina Esepciuc îşi croieşte un drum în lumea cinematografiei franceze. Talentul basarabencei noastre îşi spune cuvântul, căci doar în ultimul an s-a produs în mai multe filme de lung şi scurt-metraj. Însă cea mai recentă şi importantă realizare a sa este rolul uneia dintre muze în filmul „Rodin”, peliculă a regizorului francez Jacques Doillon.

Cristina Gavril, absolventă a Facultăţii de Medicină veterinară a UASM, s-a mutat în Anglia în 2011. Pentru că nu-şi găsea de lucru ca medic veterinar, ea a decis să facă încă o facultate. Acum, Cristina studiază Informatica la London South Bank University, numărându-se printre cei mai buni studenţi informaticieni din Marea Britanie, iar în acest an a făcut un stagiu de vară la „Thompson Reuters”, o companie prestigioasă apreciată în lume, gigant al informațiilor financiare media.

Pentru actriţa Silvia Busuioc, luna mai a acestui an a fost marcată de participarea la două evenimente grandioase care s-au desfăşurat paralel: Festivalul de Film de la Nisa şi Festivalul de Film de la Cannes, la cel din urmă intrând în categoria „Tinere talente”, alături de circa 20 de tineri actori din întreaga lume.

Ion Chirinciuc, alias Vanotek, e unul dintre cei mai solicitaţi artişti şi producători muzicali din România, iar piesele sale au ajuns şi în topuri din întreaga lume. Printre cei cu care a colaborat se numără Dan Bălan, The Code, DJ Smash, Sasha Lopez, Minelli, Corina, Anda Adam, Naguale, DJ Project, DJ Sava, SunStroke Project, Antonia, Eneli, Andreea Banică, Tom Boxer, Yanka, Havana, Alexandra Stan ş.a., iar anul trecut a fost la un pas de a reprezenta România la Eurovision.

Mariana Plămădeală locuieşte de trei ani în Anglia şi este angajată a Companiei „Adient”, lider global în producţia de scaune auto. Chiar dacă este departe de casă, nu poate fi indiferentă faţă de tot ce se întâmplă în R. Moldova. La începutul de mai, ea s-a solidarizat cu manifestanţii de la Chişinău şi a protestat faţă de schimbarea sistemului electoral.

La doar 27 de ani, Doina Cecan a reuşit să-şi clădească prin muncă, încredere, talent şi creativitate o carieră frumoasă în domeniul beauty în Dubai. Tânăra a izbutit să se impună după ce a absolvit la Chişinău un curs de hair stylist. De cinci ani se află în Emiratele Arabe Unite, acolo unde se bucură de numeroase realizări. Hair stylist, manager, iar de un an şi trainer, Doina planifică să-şi deschidă propria afacere în Germania.

Seeya, pe numele său din buletin Silvia Costache, s-a născut în România, în or. Focşani, din părinţi basarabeni. Primul ei single, „Chocolata”, lansat în septembrie 2015, i-a deschis uşile în lumea showbizului, iar marele ei succes l-a constituit invitaţia de a cânta în deschiderea concertului Rihannei din Republica Kazahstan.

Vreme de mai bine de două decenii, Petru Dinjos a făcut parte din Ansamblul Etnofolcloric „Tălăncuța”, după care a cântat în Orchestra MAI. Avea o carieră frumoasă în Moldova, însă acum 12 ani a decis să ia drumul străinătății. A plecat în Italia, unde acum are o şcoală de muzică, o asociaţie culturală şi o orchestră de fanfară din care fac parte 15 muzicieni.

Corneliu Tiulenev a învăţat ritualul servirii vinului în Italia, unde vreme de zece ani a lucrat majordom în case ale nobililor, ale şefilor de state, dar şi în cluburi elitiste, iar mai târziu a făcut şi un curs de somelier la Parma. Acum doi ani s-a mutat în Danemarca, unde iniţial a muncit la un restaurant de lux decorat cu o stea Michelin, iar de un an s-a angajat în calitate de manager somelier la o companie ce deţine două restaurante și un magazin de vinuri.

Mariana Cobas a plecat de acasă la vârsta de 20 de ani. De 17 ani locuieşte la Torino, unde acum deţine trei restaurante prospere, iar în luna mai, echipa sa de patiseri le-a făcut o surpriză locuitorilor oraşului şi oaspeţilor acestuia: un mega-tort cu o greutate de peste un sfert de tonă, care a fost împărţit trecătorilor, în scop caritabil, ca mulţumire pentru supa caldă pe care o primea cândva şi ea, când abia a ajuns în Italia.

Deşi încă de mic a fost fascinat de tot ce înseamnă scenă, artă teatrală şi film, şi chiar voia să se facă regizor, silit de circumstanţe, Ion Cebotari s-a văzut nevoit să facă o altă facultate – Ingineria, la UTM. Dar când a emigrat în Canada, în 2015, şi-a zis că, dacă tot a schimbat ţara, n-ar fi rău să-şi schimbe şi viaţa. Şi şi-a urmat visul. Azi, tânărul născut la Nisporeni studiază animaţia la Universitatea „Laval”  din orașul Quebec, iar pe lângă cursuri, îşi face timp şi pentru proiectele sale artistice. Printre acestea se numără și „Luceafărul”, o animație realizată în 3D, de care conaţionalii noştri se declară încântaţi.

„Luceafărul” lui Mihai Eminescu a prins viaţă pe alt continent, graţie lui Ion Cebotari, un basarabean stabilit cu traiul în Canada.

În loc de regie, inginerie

„Mie îmi plac provocările, dar nu aş fi reuşit nimic fără susţinerea familiei mele”, ne spune chiar de la bun început Ion Cebotari, cel care săptămâna acesta a făcut vâlvă mare pe internet, după ce s-a aflat despre una dintre cele mai noi realizări ale sale: filmul de animaţie „Luceafărul”, după poemul cu acelaşi nume de Mihai Eminescu.

„Încă din copilărie am fost pasionat de tot ce înseamnă scenă, artă teatrală şi film, de aceea visam să studiez regia la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Totuşi, silit de circumstanţe, am preferat să fac Inginerie, la UTM. Acasă am lucrat în diverse domenii: de la operator la o sală de computere la inginer IT la Spitalul Raional Nisporeni. Nu a fost întotdeauna ușor, dar experienţa mi-a fost utilă”, afirmă Ion.

Despre proiecte şi priorităţi

La finele lui 2015, tânărul a emigrat în Canada, împreună cu soţia sa, Nadejda, şi cei doi copii ai lor: Maximilian şi Otilia. Ne spune că etapa de adaptare a fost una dintre mai dificile perioade din viaţa sa, dar nu chiar de nedepăşit.

„Am făcut şapte luni curăţenie la un hotel, apoi la un market… Până mi-am zis că dacă, totuşi, am făcut un efort atât de mare şi m-am mutat în alt capăt de lume, ar fi cazul să iau aici viaţa de la zero. Am hotărât să-mi schimb domeniul de activitate și să-mi realizez astfel visul din copilărie – să studiez la Arte. Căci numai cel care nu-și schimbă părerile și nu-și corectează greșelile nu va deveni niciodată mai înțelept”, consideră Ion Cebotari, actualmente student în anul II la Facultatea Arta şi ştiinţa animaţiei a Universităţii „Laval” din Quebec.

Acum, cea mai mare parte a timpului el o acordă studiilor, dar munceşte cu plăcere şi la proiectele sale artistice, care îi aduc satisfacţie personală şi experienţă profesională.  Până acum, în lucrările sale tânărul a utilizat două tehnici de animaţie: stop-motion şi 3D.

„Primele animații le-am făcut la facultate. Dar nu mă mai săturam să creez, căci sunt ca un burete care absoarbe informaţia, aşa că am început a lucra şi acasă. Sunt sigur că animaţia îmi va ajuta să-mi extind orizonturile personale și să percep lumea altfel. În plus, în acest domeniu e mult mai simplu să realizezi ce-ţi doreşti: actorii nu cer de mâncare, ascultă de regizor şi nu-i înaintează pretenţii”, glumeşte el.

Aflăm că, pentru ca personajele din desenul animat să prindă viaţă preţ de câteva secunde,  animatorul munceşte între o oră şi o zi – depinde de complexitatea pantomimei. După părerea lui Ion Cebotari, creatorul unui film de animaţie trebuie să fie el însuşi artist ca să înţeleagă cum să redea starea de spirit şi caracterul eroului lucrării sale. Într-un fel, el ar trebui să se autoidentifice cu personajul, să simtă ca acesta.

Până acum, basarabeanul, care e abia la început de drum, are în portofoliu patru lucrări. „Everlasting love”, o animaţie realizată în tehnica stop-motion, a făcut-o acasă, iar cei care l-au ajutat la crearea decorului au fost copiii lui, care s-au arătat încântaţi de această experienţă. Iar celelalte filme – „Careful”, „The unknown life” şi „Luceafărul” – au fost făcute în 3D.

Cum a prins viaţă Hyperion

După cum vă spuneam mai sus, în acest an, peste Ocean, graţie lui Ion Cebotari, au prins viaţă personajele poemului eminescian „Luceafărul”. Cel mai nou desen animat realizat de basarabean are o durată de aproape 16 minute, iar coloana lui sonoră o constituie o variantă a poemului înregistrată de teatrul radiofonic. În doar câteva zile, acesta a adunat pe YouTube mai mult de 10 mii de vizualizări şi o mulţime de mesaje de laudă şi încurajare.

„Am ales să ecranizez poemul lui Eminescu doar ca să învăţ din propria experienţă. Pentru că poţi deprinde mai multe atunci când lucrezi la un proiect de suflet. La drept vorbind, nu-mi pot da seama de ce „Luceafărul” meu a trezit atâta vâlvă în presa de acasă”, spune Ion cu modestie.

Canadienii laudă vinul moldovenesc

Ion Cebotari spune că acum doi ani, obosit să tot aştepte ca Republica Moldova să se integreze în spaţiul de valori europene, a plecat el să le caute… în Canada.

„Prefer să nu dau prea multe detalii despre toate prin câte ne-a fost dat să trecem de când suntem aici, ca să nu las loc de interpretări. Da, ne-a fost şi ne este şi în continuare greu – sunt etape pe care trebuie să le depăşească toţi cei care se mută cu traiul în alte state. Dar de când am fost înmatriculat la universitate, viaţa mea a intrat într-un făgaş normal”, ne spune nisporeneanul.

Ion afirmă că în Canada a cunoscut câteva familii de basarabeni, emigranţi şi ei, toţi muncesc sau îşi fac studiile în diverse domenii. Cât despre canadieni, aceştia nu ştiu prea multe despre Republica Moldova, dar mulţi au auzit de vinurile moldoveneşti şi le laudă.

De când s-au mutat cu toţii peste Ocean, membrii familiei Cebotari nu au mai trecut pe-acasă – încă nu-şi permit o călătorie până în Moldova şi înapoi, căci, spune Ion, biletele sunt scumpe.

„Sper să ajungem pe-acasă la anul, căci cel mai mult ne lipsesc cei dragi şi locurile pitoreşti unde-am copilărit. Ţin legătura zilnic cu prietenii mei care au rămas acolo şi ştiu de la ei şi de pe internet ce se întâmplă acasă. Sunt categoric împotrivă ca literatura şi istoria statului să fie folosite în scopuri politice! Moldova e patria mea şi mă voi gândi întotdeauna cu drag la ea, dar dacă mergea într-o direcție corectă, nu plecau oameni din ţară cu sutele de mii”, ne-a mai spus basarabeanul.

Nina TOFAN

Petru Dinjos a plecat în lumea mare nu pentru că acasă n-ar fi avut succes în carieră ori pentru că n-ar fi avut ce pune pe masă, ci pentru că nu mai putea răbda politica prorusă a celor care conduceau Republica Moldova.
„Şi-atunci mi-am luat lumea-n cap – am plecat în Italia”, își începe istoria muzicianul nostru.

Despre realizările sale

Timp de 15 ani a fost profesor de muzică la Liceul-internat Republican „Ciprian Porumbescu” din Chişinău, 23 de ani a fost membru al Ansamblului Etnofolcloric „Tălăncuța”, iar mai apoi a cântat în Orchestra Ministerului Afacerilor Interne. A făcut sute de înregistrări radio și tv, iar în arhiva TVM se mai păstrează şi azi două filme realizate în cadrul Studioului teatral-muzical „Buciumașii”. Cu discipolii săi de la „Ciprian Porumbescu”, Petru Dinjos a participat pe la numeroase concursuri internaționale, de unde se întorceau de fiecare dată cu premii.
„Am avut o viață foarte frumoasă acasă, dar situaţia politică era insuportabilă”, ni se confesează omul de artă, cu tristeţe în glas.

În Italia, primii cinci ani au fost cei mai grei

S-a stabilit cu traiul la Veneția şi a decis să facă ceea ce făcuse și acasă – muzică. Deşi la început i-a fost greu, mai ales în primii cinci ani, azi ne spune că a meritat tot efortul.
Știa că Italia este o țară foarte bogată din punct de vedere cultural, însă decizia de a pleca anume acolo i-a părut riscantă la început, căci trebuia să se descurce de unul singur, într-o țară străină. Totuşi, le-a înfruntat pe toate.

Limba a învăţat-o uşor, pentru că ştia deja terminologia muzicală, care este în italiană, iar după doi ani se integrase deja într-o societate care până nu demult îi era complet străină.
Cea mai mare bucurie pentru muzicianul nostru a fost să-și aducă familia alături de el: soția Nadia și feciorul Doru s-au mutat şi ei în Italia, acum 10 ani.
„A trebuit să reluăm studiile, căci diplomele pe care le-am obţinut noi în Moldova nu erau recunoscute de autorităţile italiene. Așa că am redevenit studenţi. Eu am învăţat la Institutul de Contabilitate din Veneția trei ani, iar soția mea – cinci”, ne spune Petru Dinjos.

Despre „Armonia”

Împreună cu Doru, fiul lui, care acum are 27 de ani și este student la Academia de Arte din Veneția, a fondat Asociația Culturală „Armonia”.
„La început am fondat o altă asociație, însă am renunţat la ea când am văzut că unii membri ai acesteia încercau să facă politică sau să colaboreze cu partide din R. Moldova. Așa că mi-am fondat o altă asociație culturală, împreună cu membrii familiei mele. Noi promovăm valorile culturale româneşti şi îi ajutăm pe copiii conaţionalilor noştri să înveţe limba română, să cunoască folclorul și tradițiile noastre strămoşeşti. Vrem să demonstrăm tuturor că noi nu suntem ca rusul, care-a venit în Moldova și vrea să fie stăpân într-un stat care îi e străin”, povestește instrumentistul.

Are ucenici din România și Italia

Fire ambițioasă, Petru Dinjos a muncit ca să-și realizeze tot ce şi-a propus. A lucrat o vreme într-un alt domeniu decât cel al artei, pentru că, spune domnia sa, „din punct de vedere financiar, în Italia e mai convenabil să fii şofer sau sudor decât profesor de muzică”. Însă după cinci ani a revenit la ceea ce știe el să facă cel mai bine – muzică.
La început, oferea lecții particulare instrumentiștilor unei fanfare, chiar la el acasă. Astăzi însă oferă ore doar în cadrul asociației. Taxa lunară de studii constituie 100 de euro, iar lecţiile au loc patru zile pe săptămână. Printre ucenicii lui se numără români de pe ambele maluri ale Prutului, dar și italieni.
Acum trei ani, Petru Dinjos și-a mai realizat un vis: și-a deschis o școală de muzică. Este mândru de fiecare elev al său, iar cu unii dintre aceştia participă la concursuri de muzică organizate în R. Moldova.

„Noi am făcut deja Unirea!”

Anul acesta, basarabeanul nostru a mai bifat un succes: și-a fondat o orchestră de fanfară din care fac parte 15 muzicieni, iar primul spectacol l-au avut anul acesta, pe 25 aprilie.
Pe lângă frumoasele activități pe care le are alături de familia sa, omul de artă acceptă și invitațiile de a cânta pe la petrecerile private ale românilor din Italia.
„Noi, aici, am făcut deja Unirea, căci nu mai ţinem cont cine şi de pe ce mal al Prutului vine – suntem cu toţii români!”, afirmă domnia sa.

„Mă doare sufletul…”

Viața unui muzician în Italia este la fel de grea ca și a unui coleg de breaslă de-al său din R. Moldova. Petru Dinjos ne mărturisește că ar reveni chiar mâine la baștină, dacă situaţia politică de la noi s-ar schimba.
„Aș avea o deosebită plăcere să vin acasă și să desfăşor pe pământul meu toate aceste activități, dar când văd ce se întâmplă în Moldova, prefer să rămân aici… Nu sunt materialist şi nu lucrez ca să mă îmbogățesc – vreau doar să promovez cultura. Nici nu pot să exprim în cuvinte cât de tare mă doare sufletul când văd ce se petrece în statul în care m-am născut. Acum, când am cunoscut o altă viaţă, cred că m-ar înăduşi şi mai mult politica murdară de acolo. Ș’apoi, eu nu pot rămâne indiferent când văd ce fac cei de la guvernare. Am plecat pentru că aveam probleme mari și la serviciu, cu unii colegi moldoveni care erau mai răi ca rușii. Ei nu acceptau ideea că limba pe care o vorbim e româna și nu preţuiau valorile poporului nostru”, ne-a declarat profesorul de muzică.
Muzicianul consideră că, de când a emigrat el, starea de lucruri în R.Moldova s-a agravat. În fiecare seară, după ce află noutățile de acasă, ajunge la aceeaşi concluzie: „Mi-i groază de tot ce se întâmplă acolo…”.

„Intelectualitatea s-a vândut guvernului corupt”

Susține că majoritatea basarabenilor iau drumul străinătății pentru că acasă nu sunt prețuiți la adevărata lor valoare.
„Este prețuit acela care susţine politica murdară a celor de la conducere. Eu însă nu m-am vândut niciodată. Dacă s-ar îmbunătăți situația în R. Moldova, m-aș întoarce imediat la baștină, pentru că acolo m-aș simți mult mai bine. Îmi iubesc țara, însă m-a alungat de acasă propaganda rusă. Dacă ar fi să recitim istoria, am fi mândri de originile noastre şi ne-am apuca să facem ordine în Moldova. N-am mai permite unuia ca Dodon să-și bată joc de părinții noştri și de istoria noastră! Din păcate, constat că și intelectualitatea noastră s-a vândut, căci mulţi fac jocul lui Dodon și a adepților Kremlinului”, susține muzicianul, profesor de instrumentele de suflat la Veneţia.

În luna iunie a anului viitor, Petru Dinjos va veni pentru câteva zile în Republica Moldova, căci un elev de-al său va participa la Concursul Internațional al Tinerilor Interpreți „Eugen Coca”. Până atunci însă, alături de ucenicii săi, basarabeanul pregăteşte concertul de Crăciun pe care-l vor susține pentru românii din Italia.

Lena NEGRU

Maxim Surdu (30 de ani) a învăţat a găti încă din copilărie, în restaurantul părinţilor săi, iar în 2011 a plecat în lume să culeagă stele Michelin, visul oricărui bucătar. Când a primit o ofertă de angajare la „Nobu”, unul dintre cele mai apreciate restaurante din America, coproprietar al căruia e actorul Robert De Niro, basarabeanul şi-a zis că asta e şansa lui, mai ales că astfel putea să înveţe meserie de la somităţi în domeniul bucătăriei fine. Azi, cataloghează acea decizie de a pleca peste Ocean drept cea mai importantă din viaţa sa, căci de acolo a început ascensiunea lui ca bucătar. În ultimii şase ani, câţi au trecut de când a plecat din Republica Moldova, Maxim a lucrat în câteva dintre cele mai cotate restaurante ale lumii, cu una, două şi chiar trei stele Michelin, gătind pentru celebrităţi ca Lady Gaga, Maria Sharapova, Justin Bieber ş.a.

Basarabeanul Maxim Surdu, bucătar-şef în Danemarca, spune că nu-şi mai aminteşte când anume a început să gătească, dar ştie că îi era de mare ajutor mamei la bucătărie, mai ales în ajunul sărbătorilor, când lui îi revenea misiunea de a găti salata lui preferată, „Olivier”.

Prima sa bucătărie – restaurantul familiei

„M-am născut în satul Cimişeni, r. Criuleni, dar familia noastră s-a mutat cu traiul la Vadul lui Vodă când aveam nouă ani. În 1997, părinţii mei au cumpărat un restaurant părăsit pe malul Nistrului, iar eu am început să-i ajut cu ce puteam. Cred că acel local m-a legat de bucătărie”, ne spune Maxim Surdu.
Mai târziu, când a venit vremea să dea la facultate, a ales să studieze Tehnologia şi Managementul în Industria Alimentară, la UTM, căci voia să ştie mai multe despre domeniul în care muncea deja, alături de părinţii săi.
A lucrat o perioadă în câteva restaurante din Chişinău, dar pasiunea sa pentru gastronomia de top şi faptul că acasă nu avea şanse de creştere profesională l-au motivat să plece-n lume. A părăsit Republica Moldova în 2011, la doi ani după absolvirea facultăţii, când i s-a propus să lucreze în unul dintre cele mai populare restaurante din America, proprietari ai căruia sunt celebrul chef şi restaurator Nobuyaki Matsuhisa şi actorul Robert De Niro.

„Cred că aceasta e cea mai importantă decizie din viaţa mea, căci datorită experienţei de nepreţuit căpătate acolo am avut parte de o carieră în creştere. Mi-a plăcut să lucrez cu Nobuyaki şi bucătarul-şef Thomas Buckley, datorită cărora am aflat ce înseamnă „fine-dining” (în traducere din engleză, bucătărie fină – n.a.)”, afirmă basarabeanul.
După SUA, următoarea ţară în care a mers să lucreze a fost Danemarca, unde i s-a propus funcţia de head chef assistant într-un restaurant foarte bine cotat – o poziție foarte bună pentru un bucătar de doar 26 de ani. Iar pentru meniul creat de el, restaurantul a primit recomandare Michelin şi felicitări pe pagina de Twitter a ghidului.

„A fost un drum lung”

Maxim a visat să lucreze într-un restaurant cu stele Michelin încă din 2008, când a absolvit facultatea la Chişinău, iar visul său avea să prindă contur patru ani mai târziu.
„Da, a fost un drum lung, iar odată ajuns unde-am visat, a trebuit să mă obişnuiesc cu regimul de muncă foarte stresant. Într-un restaurant cu două sau cu trei stele Michelin se lucrează câte 15-16 ore pe zi, şase zile pe săptămână. Deci chiar trebuie să fii pasionat de ceea ce faci ca să poţi rezista într-un asemenea ritm, timp îndelungat. Nu regret nici o clipă din cele petrecute în restaurantele de top în care am lucrat, căci a fost o experienţă grozavă care m-a ajutat să-mi dezvolt abilităţile de bucătar, să-mi găsesc individualitatea în gastronomia de top”, recunoaşte cel care face artă-n farfurie.

Cine sunt dascălii săi
A învăţat să gătească întâi de la mama sa, care e o bucătăreasă extraordinară, iar mai târziu – de la marii bucătari cu care a avut şansa să lucreze. „Dar dascălul meu rămâne a fi, totuşi, Rene Redzepi. El a avut cea mai puternică influenţă asupra mea, ca personalitate şi ca specialist în domeniu”, afirmă talentatul bucătar care până acum a lucrat în unele dintre cele mai bune restaurante ale lumii, cu două şi trei stele Michelin, incluse în „World’s 50 best restaurants”, localuri din America, Japonia şi Danemarca.

Ştie să gătească mii de feluri de bucate, iar pe lângă mâncărurile tradiţionale specifice zonei Basarabiei, Maxim Surdu e specializat în bucătăria franţuzească, nordic-daneză, japoneză Washoku şi japoneză Kaiseki-ryori, pe care o consideră drept cea mai dificilă dintre toate cele enumerate mai sus. Găteşte chiar şi astfel de mâncăruri exotice ca „irabu jiru”, o supă cu carne de şarpe de mare. „O găteam într-un restaurant din Tokyo, doar pentru clientela exclusivistă – era parte dintr-un meniu de 250 de euro. Carnea nu se mănâncă, clientului i se serveşte numai supa. Se spune că aceasta ar avea proprietăți anti-îmbătrânire, precum şi capacitatea de a reduce tensiunea arterială și de a scădea febra. Gustul acesteia e ciudat şi mai greu de descris: de peşte şi de carne de pui în acelaşi timp, la fel ca şi a broaştelelor ţestoase Suppon, de altfel”, ne spune bucătarul.

Râvneşte la stele

Acum, Maxim Surdu este bucătar-şef într-un restaurant, al cărui proprietar e Adam Aamann, unul dintre cei mai vestiţi bucătari de televiziune din Danemarca. Deşi localul lor şi-a început activitatea abia acum două luni, basarabeanul e sigur că acesta se va bucura de aprecierea criticilor Michelin, dar şi a gurmanzilor, căci mâncarea excelentă e făcută din ingrediente de cea mai bună calitate, iar atmosfera e plăcută. Deşi conceptul restaurantului este nordic-danez, basarabeanul spune că, atunci când găteşte, foloseşte tehnici din întreaga lume.
„Am folosit chiar şi tehnica de fermentare a borşului acru cu tărâţe pentru una din mâncărurile mele recente. Acum, trendul în materie de bucătărie îl constituie meniurile noi şi combinaţiile de ingrediente de sezon, sănătoase, de aceea nu cumpărăm nimic gata făcut, ci producem totul în restaurant, din ingrediente locale, după conceptul de dezvoltare durabilă: coacem pâine, facem frişcă, smântână şi unt din lapte produs de vitele hrănite numai cu iarbă, legumele sunt de la o fermă bio, iar ierburile le adunăm noi, de prin păduri. Facem chiar şi schnapps, dar şi sucuri naturale cu infuzie de ceai din floare de tei, de soc şi de salcâm”, afirmă Maxim Surdu.

Criticii Michelin încă nu au trecut pe la restaurantul pe care îl administrează el în prezent, căci pentru a fi evaluat, acesta ar trebui să fie deschis de cel puţin un an, dar basarabeanul speră că în 2018 acesta îşi va primi steaua binemeritată, căci restaurantul întruneşte toate condiţiile după care se ghidează inspectorii Michelin – cei mai temuţi „agenţi” ai restaurantelor de lux.
„De obicei, înainte de a primi o stea, trebuie să obţii Michelin Recommended sau Bib Gourmand, iar în evaluarea localului aceştia ţin cont de calitatea ingredientelor, măiestria bucătarului, creativitate, raport calitate-preţ şi respectarea standardelor culinare. Dar, până ajung ei, cel mai obiectiv critic e soţia mea, Oxana”, ne spune el.

Găteşte şi acasă

Maxim Surdu este pasionat de ceea ce face, mai ales că, spune el, nu-şi poate aminti o zi în care să nu fi fost în bucătărie”. Din păcate, serviciul îi lasă prea puţin timp liber, dar, când îl are, ştie cum să-l petreacă. „Danezii au un concept pentru a arăta modul de viață frumos, confortul sufletesc, comoditatea şi plăcerea de a contempla tot ce te înconjoară – se numeşte ‚hygge’. Pentru mine, aceasta este familia mea: soţia Oxana şi fetiţa noastră, Emily, în vârstă de trei anişori”, ne spune el.
Maxim afirmă că adoră să gătească şi acasă, cu soţia sa. Fac împreună zeamă, sarmale, plăcinte, clătite etc., iar cu această ocazie deschid şi o sticlă de vin moldovenesc. „Gustul acestor bucate îmi trezeşte amintiri din copilărie, dor de familie şi de locurile unde ne-am născut. Dar să ştiţi că şi danezilor le plac bucatele noastre”, ne dă asigurări bucătarul.

„E momentul pentru schimbări esenţiale”

N-are posibilitate să vină prea des pe-acasă, dar spune că nu uită de Moldova, mai ales că visează să deschidă aici, peste vreo 10 ani, o şcoală de bucătari profesionişti, în care să implementeze tehnici şi metode moderne de gătit.
„Trecem pe-acasă măcar o dată pe an, căci ne aşteaptă părinţii, rudele şi prietenii, dar ştim tot ce se întâmplă în Moldova, căci urmărim prin satelit posturile tv de acasă. Şi chiar dacă nu-s eu omul care să critice în mod deschis starea de lucruri din statul în care m-am născut, știm cu toţii că acum este momentul pentru schimbări esenţiale. Şi la vot merg de fiecare dată când suntem în electorală, dar, cu părere de rău, la ultimele alegeri am făcut degeaba aproape 600 de kilometri până la Berlin, căci se terminaseră buletinele de vot”, ne-a mai spus Maxim Surdu.

Nina TOFAN

Spune-i lui Corneliu Tiulenev ce mănânci şi îţi spune ce să bei. Basarabeanul, somelier în Danemarca, a învăţat ritualul servirii vinului în Italia, iar acum ştie cel mai bine ce vin italian se potrivește de minune la sarmale sau ce vinuri moldoveneşti sunt ideale la cele mai fine mâncăruri exotice. Într-un interviu pentru JURNAL de Chişinău, vinificatorul ne-a vorbit despre parcursul său, despre calităţile pe care ar trebui să le aibă un bun somelier, precum şi ce părere are despre vinurile produse în Republica Moldova.

Corneliu Tiulenev e originar din Oneşti, Edineţ, dar a plecat din R. Moldova acum 14 ani, după ce a absolvit facultatea. A locuit ani buni în Italia, ţară despre care ne spune că i-a rămas la inimă mai mult decât se aștepta el, iar din 2015 locuieşte la Copenhaga, Danemarca, şi lucrează în calitate de manager somelier la o companie ce deţine două restaurante şi un magazin de vinuri.

Majordom în Italia

Oneşteanul a absolvit Facultatea de Drept la Chişinău, dar în 2003 a plecat în căutarea unei ţări cu un sistem social mai sănătos. Împreună cu soţia sa, a ales să se stabilească cu traiul în Italia, unde locuiau mama şi fratele lui. „Primul din cei 12 ani, cât am stat acolo, a fost cel mai greu. Am avut diferite joburi, printre care îngrijitor de persoane vârstnice, vânzător în telecomunicaţii, administrator al unei clădiri, iar vreme de zece ani am lucrat majordom în case ale nobililor, ale şefilor de state, dar şi în cluburi elitiste, precum Rotary Club şi Cavaglieri di Malta. Muncind în acest domeniu, am avut ocazia să degust foarte multe vinuri şi, încetul cu încetul, am început a le distinge şi a le aprecia. Atunci m-am gândit că meseria de somelier ar putea fi una de viitor pentru mine, căci mâncarea şi băutura e o necesitate, deci industria gastronomiei şi a vinurilor nu va cunoaște declinul”, ne spune Corneliu Tiulenev.

Pentru cei care nu cunosc termenul, somelierul, supranumit „lordul vinului din restaurantele de lux”, este persoana responsabilă de alegerea celor mai bune vinuri, care să se potrivească de minune cu bucatele servite de către client. Arta degustării vinului se învață, iar pentru ea se fac sacrificii. Un degustător profesionist nu mănâncă prea sărat, prea iute, nu bea alcooluri tari și nici cafea.

„Danemarca a ieşit în pole-position”

Contra sumei de 10.000 de euro, basarabeanul a făcut un curs de formare profesională pentru somelieri la „ALMA, La Scuola Internazionale di Cucina” din Colorno (provincia Parma). Studiile au durat şapte luni, cinci zile pe săptămână, câte opt ore pe zi, iar la absolvire Corneliu Tiulenev ştia să recunoască vinurile după culoare, miros şi gust.

Îi plăcea Italia, dar după ce s-a văzut somelier cu acte în regulă a decis că are nevoie de o schimbare, mai ales că la începutul cursului i s-a oferit posibilitatea să aleagă unde va face stagiul de practică. „M-am gândit să mă mut în altă ţară, iar după ce m-am documentat, Danemarca a ieşit în pole-position. Aşa că în 2015 am părăsit Italia şi m-am mutat aici, la Copenhaga”, ne spune basarabeanul.

Primele zece luni a muncit la un restaurant de lux decorat cu o stea Michelin, iar de un an s-a angajat în calitate de manager somelier la o companie ce deţine două restaurante și un magazin de vinuri.

De ce vinul de casă poate fi dăunător uneori

După părerea lui Corneliu Tiulenev, care vorbeşte fluent cinci limbi, un somelier trebuie să ştie să asculte clientul, iar pentru a şti ce să-i recomande acestuia – să deguste cât mai multe vinuri, pozitiv și în mod profesionist. El degustă toate sticlele pe care le deschide, iar până azi a deschis mii de sticle de vin, de la cele mai exotice, cum ar fi vinul de culoare albastră, la cele mai scumpe din lume, cum e un Chateau Petrus din 2004, care costă 2.000 de euro. Tocmai de aceea am ţinut să-l întrebăm ce părere are despre vinurile produse în Republica Moldova.

„Cred că vinurile albe de la noi sunt aproape perfecte alături de bucate exotice, tot aşa cum un Sangiovese s-ar potrivi de minune la sarmale. Dacă vreţi să dăruiţi prietenilor din străinătate un vin bun, dintr-un soi de struguri ce se cultivă pe podgoriile noastre, vă recomand să alegeţi unul din Rara Neagră. Mie îmi place vinul de casă, dar pentru că îi lipsesc una sau două proceduri de finisare, poate uneori fi dăunător. Cât despre calitatea celor îmbuteliate, cred că vinificatorii din Moldova mai au de învăţat”, consideră somelierul.

„Îmi lipseşte frumuseţea Moldovei”

Corneliu Tiulenev locuieşte la Copenhaga împreună cu soţia sa, lucrător social într-un ONG, şi cu fiul lor în vârstă de şapte ani. Vine mai rar în Republica Moldova, dar spune că ştie de pe internet despre tot ce se întâmplă acasă.

„Am mers la vot şi cât am stat în Italia, mergem şi de când stăm aici, în Danemarca. Situaţia politică şi economică în republică e foarte grea – o înțelegem şi noi, cei care stăm departe de locurile natale. Nu ştiu dacă m-aş întoarce să locuiesc acolo, dar îmi lipseşte frumuseţea Republicii Moldova şi abia aștept să vin acasă într-o vacanţă enologică şi gastronomică pentru a cunoaște mai bine vinurile noastre”, ne-a mai spus el.

Nina TOFAN

Pugilistul moldovean e în top 15 la nivel mondial

Verticalitate – acest cuvânt îl caracterizează cel mai bine pe Constantin Bejenaru (33 de ani), unionist şi unul dintre cei mai buni pugilişti ai lumii. Atunci când urcă pe ringul de box, basarabeanul, câştigător al centurilor WBC International și WBC Americans Continental, poartă la piept trei drapele: cel al Republicii Moldova, statul în care s-a născut, cel al României, unde s-a format ca sportiv, şi cel al SUA, unde locuiește şi se antrenează de mai bine de cinci ani şi unde s-au născut cei doi copii ai lui, Nicole şi Christopher. Într-un interviu pentru Jurnal de Chişinău, sportivul ne-a spus ce loc ocupă boxul în viaţa sa, ne-a vorbit despre familie, demnitate şi dragostea de neam.

Cei dragi îi zic Costel, fanii din întreaga lume îl alintă „tunetul din Moldova” ori „pitbullul”. Constantin Bejenaru, protagonistul prezentului articol, a început să boxeze la vârsta de nouă ani, iar azi, la 33 de ani, are în palmares unele dintre cele mai râvnite titluri mondiale la box.

Din neam de „Sfarmă-Piatră”

„M-am născut acum 33 de ani, în satul Manoileşti din judeţul Ungheni. Îi zic județ pentru că aşa e corect, iar împărțirea în raioane au făcut-o comuniştii, în perioada sovietică”, ne spune chiar de la începutul interviului Constantin Bejenaru, campion mondial la box profesionist versiunea WBC International, categoria 90 de kilograme.
Vine dintr-un neam de oameni cu demnitate, dar şi cu o putere fizică proverbială. Vestea despre forţa cu care erau înzestraţi nu doar bărbaţii, ci şi femeile din neamul Bejenarilor, depășea cu mult hotarele localităţii în care s-au născut. De exemplu, bunicul lui, care era morar, întorcea singur piatra morii şi ridica omul de jos, apucându-l cu dinţii de curea. Urmaşii acestuia nu se lasă nici ei mai prejos: Ion Bejenaru, tatăl pugilistului, e îndrăgostit de box şi chiar a practicat acest sport în copilărie, iar sora lui Constantin, Svetlana Bejenaru, a fost vicecampioană mondială la sambo.

Component al lotului naţional al României

Constantin Bejenaru a început a face box la vârsta de nouă ani, la îndemnul părintelui său, care l-a dus la sala de box pentru ca băiatul să nu apuce drumuri greşite, iar primul succes l-a avut în 1996, când a câştigat un turneu găzduit de oraşul Bălţi.
A făcut Liceul Internat Republican cu Profil Sportiv din Chişinău, iar în 2002, după absolvirea acestuia, Constantin Bejenaru a hotărât să se mute cu traiul în România, la Bacău.
„În Republica Moldova sportul era prost finanţat, aşa că am luat această decizie pentru a-mi putea continua cariera de boxer. Vreme de 10 ani am locuit şi m-am antrenat dincolo de Prut, am absolvit Facultatea de Educație Fizică şi Sport a Universității „V.Alecsandri” din Bacău şi am fost component al lotului naţional al României, câştigând mai multe mai multe turnee și titluri pentru ţară. Iar în 2012 m-am mutat în SUA”, ne spune Constantin Bejenaru, de nouă ori campion naţional al României la box.

„Aveam impresia că am revenit în URSS!”

Basarabeanul afirmă că i-a fost ușor să se adapteze în State, iar asta se datorează şi faptului că americanii sunt foarte comunicativi, toleranți şi săritori la nevoie.
„Chiar dacă nu prea ştii engleză, ei încearcă să te înțeleagă și să te ajute. În primii doi ani şi jumătate am locuit în statul Connecticut, iar acum trei ani m-am mutat la New York, în cartierul Brooklyn. Când am ajuns în acest oraş, dar mai ales în cartierul rusesc Brighton Beach, am avut un şoc! Aveam impresia că am revenit în URSS, căci marea majoritate a emigranților veniți din spațiul ex-sovietic se comportă de parcă ar fi rămas în anii ’90: înjură în stradă, aruncă gunoiul pe jos şi conduc ca nebunii. Ca să nu mai zic că mulţi dintre ei nu cunosc limba engleză şi nici nu vor s-o înveţe, căci nu pleacă nicăieri în afara oraşului”, ne spune el.

În Connecticut a fost discipolul fostului antrenor al lui Mike Tyson, iar la New York, basarabeanul se antrenează de două ori pe zi, şase zile pe săptămână, sub supravegherea lui Ilya Mesishchev, evreu născut în Belarus. În State, Constantin Bejenaru şi-a luat şi licenţa de antrenor, iar instruindu-i pe alţi sportivi, îşi face şi sie însuşi un serviciu, căci atunci când analizează meciurile altora, îşi aminteşte şi el multe lucruri.

„Anul trecut, în luna aprilie, am boxat la canalul tv ShowTime împotriva unui boxer din Rusia, ambii eram cu un palmares de 10 lupte fără nicio înfrângere, am boxat în gala organizată de promotorul său. Şi chiar dacă la casele de pariuri el era favoritul, eu m-am impus și am câștigat decisiv acest meci. Apoi,  în noiembrie, m-am întâlnit în ring cu un boxer de origine albaneză care avea palmaresul de 16 meciuri cu tot atâtea victorii, iar eu l-am învins și astfel am obţinut centurile WBC International și WBC Americans Continental”, ne spune campionul.

Rămâne fidel aspiraţiilor unioniste

Se pare că „tunetul din Moldova” şi-a găsit locul în America, căci pumnul lui stâng, atât de temut de adversari, bifează victorie după victorie, de multe ori prin knock-out. Dar şi acolo, peste Ocean, basarabeanul rămâne fidel aspiraţiilor sale unioniste pe care, de altfel, nu şi le-a ascuns niciodată.
„Patriotismul se învaţă, în primul rând, acasă, de la părinti, bunici, rude, dar și la școală, la orele de istorie, dacă acestea sunt predate corect, din manuale în care realitatea istorică nu e falsificată.
Personal, am avut de pierdut din cauza demnității de unionist şi am fost rugat de multe ori s-o las mai încet cu această temă. Totuşi, afirm şi în continuare că doar împreună putem deveni mai puternici şi mai prosperi. Iar pentru ca Unirea să aibă loc, ar trebui să se schimbe mentalitatea în ambele state româneşti, căci o parte dintre moldoveni îi numesc pe români ‘ţigani’, iar o parte dintre românii de dincolo de Prut ne consideră ruşi – o consecinţă a propagandei sovietice. Observ, totuşi, că numărul celor care vor unirea este în creștere”, afirmă pugilistul.

„E trădare de patrie!”

În timpul meciurilor, pe costumul de box al campionului sunt reprezentate trei drapele: cel al Republicii Moldova, statul în care s-a născut, cel al României, unde s-a format ca sportiv, şi cel al SUA, care îi oferă posibilitatea de a progresa ca boxer profesionist. Şi pentru că ştie cel mai bine ce onoare şi, în acelaşi timp, ce responsabilitate e să reprezinți un stat, darămite trei, l-am întrebat pe Constantin Bejenaru ce crede despre „noaptea minţii”, cum a numit presa de peste Prut gestul celor din trupa DoReDos, care acum două săptămâni a reprezentat Republica Moldova la un concurs de muzică din Rusia, dar s-au fotografiat cu drapelul autoproclamatei rmn. Culmea e că atunci când au revenit la Chişinău, preşedintele Dodon i-a răsplătit pe cei trei membri ai trupei cu titlul de Artist emerit al Republicii Moldova.
„Cum să faci astfel de poze știind ce a fost și ce se întâmplă în continuare în stânga Nistrului? E trădare de patrie! Într-o ţară normală, astfel de personaje nu ar mai apărea nicăieri, ba chiar ar putea fi judecate pentru asemenea fotografii. Cât despre Dodon, acesta e un trădător care încearcă să îngroape Moldova. Cum poți să te aliniezi unei ţări ca Rusia, în care corupția e la cote maxime, iar fărădelegea e la ea acasă, care se împrietenește cu state dictatoriale cum e Coreea de Nord, îndepărtându-se de ţări civilizate ale Europei şi Occidentului?”, consideră luptătorul.

O familie obişnuită

În America, sportivul a cunoscut legende ale boxului mondial, printre care Mike Tyson, Evander Holifield şi Roy Jones. În prezent, Constantin Bejenaru este în top 15 la nivel mondial, iar ascensiunea sa în carieră, suntem siguri, va continua, căci are condiţii bune de creştere profesională, dar şi susţinere din partea familiei sale.
Pugilistul e căsătorit cu Aurelia, o ungheneancă pe care a cunoscut-o acum şase ani şi care e farmacistă tehniciană în cel mai mare spital din New York. Pugilistul e conștient că soției sale nu-i este uşor deloc. Şi nu numai pentru că el, sportiv fiind, are un regim alimentar mai special, ci şi pentru că ea trebuie să facă faţă tensiunii nervoase pe care o resimte el înainte de meci, dar şi să dea dovadă de înţelegere şi să-l susţină atunci când cunoaște eşecul.
„În rest, suntem o familie obișnuită, cu problemele şi bucuriile noastre. Avem doi copii: Nicole are trei ani, iar Christopher – şase luni. Eu am asistat la nașterea amândurora. Atunci când a venit pe lume fetiţa mea nici măcar Green Card-ul nu-l aveam, venisem în State cu viză pentru sportivi, de aceea îi sunt foarte recunoscător guvernului SUA pentru că ne-a oferit asigurarea medicală, care e foarte costisitoare aici, oferindu-ne astfel posibilitatea ca micuţii noştri să se nască în America. Mă gândesc la asta de fiecare dată când văd reportaje despre situaţia maternităților din Moldova, despre copii care mor din cauza incompetenței cadrelor medicale sau pentru că s-au sufocat la naştere. Spun asta pentru că fetiţa mea s-a născut de 4,6 kg și băiețelul de 5,3 kg, ambii prin cezariană”, afirmă Constantin Bejenaru.

Ne spune că nu-şi doreşte cu tot dinadinsul ca fiul lui să aleagă aceeaşi cale în viaţă ca şi tatăl său. „Boxul a fost copilăria mea, boxul este meseria mea, boxul m-a format ca personalitate. E un sport inteligent, care îţi dezvoltă multe abilitați, dar, totuși, este un sport dur, pe care trebuie să-l practici cu pasiune, devotament și sacrificii. Din aceasta cauză nu e bine să impui pe cineva să-l facă dacă acea persoană nu e atrasă de el. Dacă băiatul meu îşi va dori să boxeze, îl voi susține, dacă va alege altceva, îi voi încuraja alegerea”, ne-a mai spus basarabeanul.

Nina TOFAN

Sursa foto: Facebook; arhiva personală a lui Constantin Bejenaru

O cheamă Maria Mocanu, s-a născut în satul Vărzăreştii Noi, r. Călăraşi, şi e scriitoare în Spania, ţară în care locuieşte de nouă ani. Cele trei cărţi pe care le-a scos din 2011 până acum şi altele două care urmează să vadă lumina tiparului în viitorul apropiat sunt semnate cu pseudonimul Mona Camuari, o anagramă a numelui său. Deşi spune că acum meseria ei de bază e cea de mamă – basarabeanca are doi copii, iar din activitatea scriitoricească îşi câştigă deocamdată doar bucata de pâine, nu pâinea întreagă, ea are planuri de viitor îndrăzneţe. Despre acestea, dar şi despre femeia şi mama Maria Mocanu, aflaţi în cele ce urmează.

V-am obişnuit să vă povestim în fiecare număr al JURNALULUI de Chişinău istorii de succes scrise de basarabeni pe pământul altor state şi, de cele mai multe ori, în alte limbi ale lumii decât româna. Cum e cea a Mariei Mocanu, alias Mona Camuari, scriitoare de limbă spaniolă, originară din Vărzăreştii Noi, r. Călăraşi.

„Am fost un copil visător. Tare visător”

S-a născut în 1981, într-o familie simplă. Părinţii ei, deşi preocupați mai degrabă să aibă de-ale gurii pentru copiii lor decât să citească, erau destul de înțelepți pentru a-i îndemna pe cei mici să învețe bine, ca să aibă o viață mai bună decât era a lor.
„Îmi amintesc și azi cum mă dojenea tata pentru că stăteam doar cu nasu-n carte şi nu ieșeam din casă; îmi zicea ca o să mor fată bătrână. Iar mama mă alina: ‘Cine-i al tău, dragul mamei, o să te găsească și în casă’. Și gândul îmi zbura la Assol din „Pânze Purpurii” a lui Alexander Grin… Am fost un copil visător. Tare visător.
Lectura era puntea mea spre alte lumi, lumi în care totul era posibil și unde, indiferent de condiții, puteam fi oricine doream. Iar scrisul e felul în care înțelegeam toate acele trăiri”, ne spune basarabeanca.
După absolvirea școlii din sat, Maria Mocanu a devenit bursieră a Universității Libere Internaționale din Moldova, Facultatea de Litere, specializându-se în translare şi traducere în şi din limbile engleză şi spaniolă, iar mai târziu a făcut şi un masterat în cadrul aceleiași instituții de învățământ superior. A lucrat în calitate de translatoare, a oferit meditaţii la spaniolă și îşi dorea să devină lector universitar, dar a trebuit să renunţe la visele ei atunci când a înţeles că nu va putea supravieţui din salariul de cadru didactic.

„Din Moldova m-am dus, ca mulţi alții, în căutarea unei vieți mai bune. Am plecat întâi în Italia, țară în care se afla pe atunci mama, iar în cele opt luni cât am stat acolo am fost întâi babysitter, apoi am îngrijit de o bătrânică simpatică de la care am învățat o mulțime de lucruri. Apoi l-am cunoscut pe viitorul meu soț, Jose Antonio, care m-a furat din Italia, m-a dus în Spania şi nu mi-a mai dat drumul să plec de lângă el”, ne spune Maria, care de nouă ani locuiește în provincia Alicante, pe litoralul Mediteranei.

Primii ani în Spania nu i-au părut grei deloc, deoarece, consideră ea, orice lucru îi pare omului mai uşor când se simte iubit. Unde mai pui că atunci când a ajuns acolo ştia deja limba ţării, ba chiar soțul îi spune adesea că ea o vorbeşte mai bine decât majoritatea conaţionalilor lui. „Exagerează, desigur”, afirmă femeia cu modestie, deşi recunoaşte că acum, după nouă ani de când locuieşte în Spania, îşi dă seama uneori că gândeşte în spaniolă.

Cărţile ei, mai mult decât romane de dragoste

După cum vă spuneam mai sus, Maria Mocanu e scriitoare de limbă spaniolă, dar primele sale încercări literare datează de acum două decenii, când încă era elevă. Pe atunci îşi așternea poveștile în caiete școlărești, iar primii săi cititori au fost chiar colegii de clasă. Astăzi basarabeanca are trei cărţi publicate şi altele două care urmează să vadă lumina tiparului în viitorul apropiat.
Ne spune că romanele pe care le scrie sunt de dragoste, dar nu numai. Căci ele sunt și despre viață, despre trăiri, despre cum uneori ne trădam idealurile pentru a le fi pe plac altora, despre capsula imaginară în care ne închidem când vrem să ne simțim în siguranță. Nu lucrează cu vreo editură, pentru că, pe de o parte, nu are nevoie de serviciile acestora, iar pe de alta – evită eventualele probleme legate de cesiunea drepturilor de autor pe cărţile publicate.

„Unicul contract cu o editură de aici l-am semnat atunci când am publicat două istorioare într-o antologie, acestea fuseseră selectate în urma unui concurs. În rest, prefer să lucrez singură: eu scriu, eu editez, eu fac corectura, eu aleg designul copertei, eu machetez. Iar cititorul? În mileniul trei el e la un click distanţă”, afirmă ea.
Cele trei romane ale sale sunt „Lo que un día fue amor” (Ce-a fost dragoste cândva), apărut în 2011, „Cisne: Alas Rotas, Tinieblas” (Aripi de lebădă frânte), publicat în 2013, şi „Amores al viento” (Iubiri în vânt), tipărit în 2015. Cărţile se vând foarte bine şi Maria consideră că ar putea trăi din scris, cu condiţia să-şi dedice timpul doar acestui proiect al său. Dar deocamdată are alte priorități.
„Profesia mea de acum e cea de mămică – alegerea îmi aparţine. Copiii mei sunt încă mici și nu-mi pare logic să lucrez ca să plătesc pe cineva care să stea cu ei. E absurd! Pentru mine, educaţia lor e mult prea importantă ca s-o las pe seama altcuiva – așa văd eu lucrurile. Să zicem că atâta timp cât scrisul e mai mult un hobby decât o sursă de venit, îmi câștig bucata de pâine, nu pâinea întreagă”, ne spune Maria Mocanu, zâmbind.

Pe lângă ocupaţiile sale zilnice şi lucrul la cele două noi romane care sunt pe terminate, vărzăreşteanca mai are un proiect: „Ochesc noi pieţe. Acum traduc în engleză cartea apărută în 2015, am de gând s-o lansez în SUA iniţial în format digital, pe urmă se va vedea. Vreau o traducere de calitate, iar asta poate dura ani la rând”, ne spune literata, adăugând că a început să traducă un roman de-al său şi în română.

„Aş fi preferat să nu ştiu ce se petrece în Moldova…”

Ştie că în Moldova o aşteaptă o mână de oameni dragi: fratele, cumnata, trei dulceţe de nepoţei şi câţiva prieteni buni pe care nu a mai fost demult să-i vadă.
„E frumos să treci pe-acasă. Necesar, uneori. Dar când vezi atâta asuprire socială și atâta corupţie, îţi piere pofta de vizite. Mare păcat…
Nu uit de unde vin, iar asta cred că e relația cea mai frumoasă pe care o poate avea cineva cu Patria. Merg la vot şi ştiu tot ce se petrece în Republica Moldova, deși uneori aș fi preferat să nu ştiu, atât de trist e tot ce se întâmplă acolo.
Ceea ce numesc eu ‘acasă’ se poartă în inimă, iar numele pământului pe care îl ai sub picioare chiar nu contează. La urma urmei, e doar pământ”, ne-a mai spus Maria Mocanu.

Nina TOFAN

Foto: arhiva personală a Mariei Mocanu