Ziceam odată că nimic mai misterios pe lumea asta decât sufletul femeii. Eleonora Bulgaru are astăzi patruzeci şi doi de ani. E frumoasă, inteligentă, are gospodărie chitită şi arătoasă.

Îi rămăsese casa de la bătrâni şi a refăcut-o în aşa fel încât, de s-ar fi întors ai ei de pe cealaltă lume, cu siguranţă că ar fi trecut pe alături. Şi a tot agonisit şi pe afară, şi prin casă tot cu gândul că mâine-poimâne numai ce vezi că se mărită şi toate atunci îi vor prinde bine.

Omul de „cruce”

Dar anii treceau şi, deşi vă spun, e frumoasă şi deşteaptă, iată că prietenele ei, mai puţin arătoase, s-au măritat, aveau şi copii, altele la 38 de ani şi nepoţi chiar, dar ea singură a rămas.
Au încercat rudele să-i facă cunoştinţă ba cu unul, ba cu altul, dar nimic. Într-o bună zi, aude ea de o vrăjitoare care, cică, bine le mai spune la cărţi. Şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus. Multe şi de toate i-a spus, altele minciuni, socotea Eleonora, altele adevărate, dar când i-a tras cărţile a doua oară, i le băga vrăjitoarea în ochi şi-i tot repeta: „Vezi, femeie dragă, ai să lepezi casa ta şi ai să te muţi departe de locul ăsta şi ai s-o duci ca în sânul lui Dumnezeu, numai minte să ai şi la cumpănă să nu stai, că soarta ta e omul acesta de cruce. Altul nu-ţi va scoate în faţă!”

Copiii Eleonorei

Eleonora Bulgaru tot aştepta să se întâmple ceea ce i-a prezis vrăjitoarea. Lucra pe atunci ca inginer la o întreprindere din Chişinău. Studiile şi le făcuse într-o localitate din Ucraina. Avea şi prieteni pe acolo şi-i vine femeii o scrisoare: „Te rog, dacă poţi, vino la Dnepropetrovsk să ne luăm rămas bun”. A adunat în grabă banii necesari şi s-a dus. N-a mai găsit-o în viaţă pe sărmana ei prietenă (de la ea era scrisoarea), iar copilaşii – unul de 12 ani şi altul de opt – deşi nu o cunoşteau prea bine, s-au lipit de dânsa şi cu toată duioşia îi vorbeau de mama lor. S-ar fi întors imediat acasă, dar atât soţul, cât şi copilaşii o tot rugau să mai rămână până îi vor face mamei lor de patruzeci de zile. Aşa că trimite o telegramă Eleonora şi cere un concediu de la întreprindere. De fapt, acasă nici nu avea la ce se grăbi, oricum, nimeni n-o aştepta. Aici, însă, la Dnepropetrovsk simţea că e de folos. Spăla, gătea, întâmpina copiii de la şcoală, făcea curat prin casă şi demult în această familie nu era o atmosferă ca acum. Prietena ei stătuse la pat vreun an jumătate. Iată că au trecut şi cele patruzeci de zile, s-a reîntors ea în Moldova, şi-a reluat serviciul, dar îi intrase în obişnuinţă, cel puţin o dată pe săptămână, să telefoneze la Dnepropetrovsk şi să-i întrebe cum le mai merg treburile. De fapt, se obişnuise cu copiii prietenei ei şi chiar i-a spus lui Anatol, soţul decedatei: „dacă ai de gând să te însori, să-ţi aduni în casă altă nevastă, dă-mi copiii mie, că-s singură şi voi avea grijă de ei în amintirea prietenei mele. Tată le vei rămâne, mă vei ajuta cu bani şi cu un sfat, dar mai gândeşte-te.”
Iată, aşa şi-au tot telefonat, şi-au scris cam un an de zile. Apoi s-a trezit, în vară, că-i vin copiii în vizită. Anatol, tatăl lor, îi explica printr-o scrisoare că e disponibilizat şi că are de gând să plece în Israel la lucru, în construcţii, şi, dacă n-are nimic împotrivă, să caute de copii vreo doi ani de zile, că la întoarcere, n-o să-i fie degeaba. Deci copiii veniseră cu toate documentele la mână, femeia i-a dat la şcoală, trecuseră doi ani şi nu se mai întorcea tatăl lor. Apoi, iată că pornise şi al treilea an. Veneau doar scrisori. În una din ele, Anatol îi spusese Eleonorei: „Dragă prietenă, vreau să mă însor. Mi-am găsit pe aici una, tot din Moldova, ovreică şi se pare că mă place. Copiii să rămână la tine în continuare. De voi avea posibilitatea, cred că am să-i aduc în Israel.”
Dar se obişnuise de-acum Eleonora cu aceste suflete în casă şi numai gândul că ar putea rămâne singură, că s-ar limita activitatea ei doar la serviciu şi casă, au îngrozit-o. I-a scris lui Anatol să-şi dea consimţământul să-i înfieze. „Tu, îi scria ea, vei avea alţi copii, ai pornit o viaţă nouă, pe aceştia lasă-mi-i mie”.
Şi Anatol i-a trimis confirmarea din Israel.

Cuvântul împlinit

Avea Eleonora 36 de ani. De trei ani, îngrijea copiii. Odată, pe când se ducea la medic cu băieţelul, nu ştiu cum a călcat că i s-au întins muşchii şi a fost nevoită să ia un taxi s-o ducă până la spitalul de urgenţă. Şi iată că tocmai acolo s-a întâmplat ceea ce i-a schimbat definitiv viaţa. Pe când stătea la pansament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, smolit şi vorbăreţ din cale afară – a aflat mai apoi că e armean – o întrebase ba una, ba alta, ca să intre în vorbă. S-a recomandat, i-a dat şi numărul de telefon, zgomotos şi vorbalniţ i-a înşirat povestea tuturor neamurilor lui, a spus că-i pe ospeţe la verişorul său şi că-i place în Moldova. Multe de toate şi mai ales nimicuri. Spre seară, însă, cineva iată că bate la poartă. Se duce feciorul să deschidă. Cine credeţi? Armeanul. Venise să afle cum se mai simte Eleonora. Şi cât a stat în Moldova, zi de zi, îi făcea vizite. A aflat că nu e măritată, că feciorul şi fiica sunt înfiaţi. Într-un cuvânt, toată povestea pe care o ştiţi de-acum şi dvs. La o lună, iată că se opreşte în faţa casei Eleonorei o furgonetă. Mirată era femeia, şi copiii la fel. „Repede, strângeţi-vă hainele, tot ce vă trebuie pentru călătorie, plecăm. Unde? La Suhumi, face armeanul. Mergeţi la mine. Ea câr, mâr, nu pot, nu vreau, n-am când şi câte şi mai câte. Dar cu armenii să nu ai de furcă! A luat-o cu tot cu copii şi duşi au fost. Curios lucru, nici nu s-au mai întors. S-a căsătorit cu armeanul şi, spun rudele, ei trăiesc de minune. Copiii, până la urmă (a câta oară?), au luat şi numele de familie al armeanului. De-acum, cu consimţământul Eleonorei. Cu tatăl lor din Israel mai că nici nu ţin legătura.
Până la urmă, vedeţi şi dvs că s-a împlinit şi prorocirea vrăjitoarei.*