Marea problemă a fiecărui om este aceea a receptării realităţii vieţii cu armoniile şi necazurile sale. Persoana despre care vreau să vă vorbesc am cunoscut-o în sala de judecată, acum trei ani.

Avea pe atunci 17 ani împliniţi şi era judecat pentru violul unui minor de 11 ani, un copil cu părinţi divorţaţi. Aveam să aflu din dosarul examinat mai apoi că acel violator a trăit el însuşi o experienţă amară. Rămas fără părinţi la patru ani – muriseră unul după altul, unul de tuberculoză, iar mamă-sa de inimă rea -, creştea la o bunică.

Excursia fatală

Încă în putere era femeia, nici cincizeci de ani împliniţi nu avea când îi murise fiica. Şi-a zis că acel nepot o să-i înlocuiască fata şi o să aibă grijă de ea la bătrâneţe. Îl alinta şi-l creştea cu toată dragostea ce-o avea pentru unica rudă rămasă în viaţă. Dar pentru că lucra încă femeia, copilul, elev de-acum, îşi petrecea mai tot timpul în stradă. S-ar fi părut că nu-i lipsea nimic, îmbrăcat era, corcolit şi alintat ca nici un altul cu ambii părinţi în viaţă, şi totuşi nu era între ei acea legătură sufletească, care trezeşte încredere. Bunica cunoştea foarte puţin din relaţiile nepotului, nu-i ştia prietenii, aspiraţiile.
Era un băieţel frumos, inteligent, probleme la şcoală nu a avut cu el niciodată, de unde avea să bănuiască ea ce-o să se întâmple cu dânsul mai departe? Zic, avea treisprezece ani când îi spune nepotul că ar vrea să plece cu nişte prieteni la odihnă pentru o săptămână şi n-o să-l coste nimic că, iată, cel care-i invită va suporta toate cheltuielile. Atunci s-a şi produs cotitura în viaţa lui. Cei care l-au invitat, erau maturi deja. Invitaţia lor a fost doar ca să-l ademenească cât mai departe de casă.

Amator de plăceri trupeşti

Reîntors din această călătorie, spunea bunică-sa la judecată, nu l-a mai recunoscut. I-a dispărut culoarea din obraji, zâmbetul şi vioiciunea din mişcări. Dar pentru că nu erau între ei relaţii de încredere, băiatul nu i-a mărturisit nimic. A mirat-o faptul că nepotul avea bani de buzunar, pe care nenicii îi dădeau, chipurile, jelindu-l că e copil orfan. Dar din ziua aceea tot mai des veneau acei bărbaţi şi-l luau de acasă, că intrase biata femeie la bănuieli: unicul ei gând era să nu ajungă narcoman, aşa îşi închipuia ea cea mai mare nenorocire ce-ar fi dat peste dânsa. Dar băiatul pur şi simplu era folosit pentru plăcerile trupului. Până la urmă, ajunsese să-i placă şi să stoarcă bani din bărbaţii care-l foloseau. Că a ajuns să n-o mai asculte, să-şi petreacă nopţile pe unde se nimerea, c-a părăsit şcoala după clasa a noua şi, de fapt, trăia pe spatele bunicii, fără să aibă mustrări de conştiinţă, era foaie verde pe lângă cele ce s-au întâmplat mai târziu.

În căutarea altei victime

Lui Costică – aşa-l cheamă pe eroul nostru – începuse să-i placă “ocupaţia” asta, ba mai mult chiar, găsea copii vagabonzi, pe care-i propunea mai târziu acelor indivizi cu bani. De cele mai multe ori, îi vâna prin gări sau pe străzile Chişinăului. Erau copii fără pripas, proveniţi din familii dezmembrate, care nu s-ar fi plâns nimănui pentru cele întâmplate. Şi apoi, cui să te plângi, dacă cei care-i foloseau erau cu funcţii de răspundere, cu bodyguarzi în maşină sau bandiţi după care plângea puşcăria?
A durat această situaţie câţiva ani, iar Costică al nostru ajunsese să fie cunoscut în lumea celor care au pornit pe această cale. Şi poate că ar mai fi tras carul, dacă, într-o bună zi, nu s-ar fi legat el, fiind şi cu un pahar de vin servit, de-un copil din blocul vecin. Agresat sexual, acesta a alergat acasă la părinţi. În scurt timp, a fost chemată Poliţia, dar pentru că băiatul avea relaţii cu persoane mai cu bani în buzunar şi cunoştinţe pe unde trebuie, anchetatorul n-a mai înaintat dosarul în judecată. N-a trecut nici jumătate de an după acest caz, când Costică al nostru a început să fie văzut pe lângă un liceu din centrul Chişinăului. Aveam să aflu din dosar că un client de-al lui, bănos de tot, i-a cerut să-i găsească un băiat deosebit, să fie, bre, şi inteligent, i-a spus, să ai cu cine schimba şi o vorbă, să aibă maniere, că se cam săturase el de copiii străzii. Şi iată, aici, Costică s-a gândit că doar la un liceu de elită din Chişinău ar putea găsi ceea ce-i trebuie.
Zi de zi, îşi făcea apariţia după ore, îi tot urmărea pe cei din clasa a cincea, a şasea, să-şi găsească jertfa. Pentru că trebuie să fie fraged, frumos, inteligent şi cu maniere. Şi mai ales să nu le creeze probleme. Traficanţii de carne vie, o ştiţi şi dvs., se folosesc de starea materială a oamenilor, de starea lor psihică, atunci când îi atrag în mreje. Aici cam tot aşa a fost.

Sentinţa

Viorel trecea printr-o criză grea, părinţii divorţaseră şi el suporta amarnic plecarea tatălui din familie, iar mamă-sa, tot atât de nefericită, se consuma în gândurile ei şi treburile gospodăriei.
Cum a aflat Costică aceste amănunte, unul Dumnezeu îl ştie, atât că pornise să-l conducă de la şcoală spre casă, vorbeau despre lucruri care-l interesau pe băiat, îl servea cu îngheţată, dulciuri, apoi, într-o zi, i-a dat întâlnire şi cu clientul, chipurile întâmplător.
Apoi, aceste întâlniri au fost mai de durată. L-a invitat şi acasă la dânsul. Într-un cuvânt, deveniseră prieteni la cataramă. Şi atunci, s-a gândit Costică, de ce să i-l propună clientului pe acest băiat, care-i devenise drag şi să nu-l folosească el, să fie numai al lui. Vă spuneam, împlinise Viorel unsprezece ani, când a fost violat. Bunica lui Costică avea să spună la judecată, s-a întors în ziua aceea mai devreme acasă şi l-a găsit pe băietan în apartament într-un hal fără de hal. Tot ea a chemat urgenţa, iar medicii, la rândul lor, au anunţat poliţia. Cazul a fost anchetat şi înaintat în judecată. Decizia finală n-o cunosc, pentru că eu am asistat la câteva şedinţe. Un lucru îl ştiu sigur: cei care au suferit, au fost copiii, violatorul – unul dintre ei – iar cei maturi, care poartă vina, sunt încă alături de noi, în libertate.