Multe şi deocheate întâmplări mai au loc în satele noastre. Pentru că în fiecare localitate găseşti câte unul care-i mai straniu decât alţii, un nebun al satului, un om bolnav, drame de familii care se ţin lanţ şi destinul nu ştiu cum face că anume aceşti oameni ajung într-o zi în gura lumii şi devin eroi, prin nişte întâmplări care ies din obişnuitul de zi cu zi.

Ceea ce am a vă povesti astăzi s-a întâmplat atât de demult, încât nu ştiu dacă peste atâtea decenii satul mai ţine minte cum a fost. Într-un sat din preajma Chişinăului, în familia unor ţărani, iată că se naşte cel de-al patrulea copil, o fată, după trei băieţi, şi bucuria părinţilor era firească.
Ştiţi cum e pe la noi, dacă ai o fată, bătrâneţea ţi-e asigurată, are cine te îngriji, are cine-ţi purta de grijă şi în cel ultim drum, pentru că o fată e cu mai mult suflet pentru părinţi, mai miloasă, mai înţelegătoare, mai hărnicuţă şi dă mai des pe acasă, chiar dacă locuieşte departe de părinţi.
Ziua fatală
Zic, în familia ţăranilor noştri, după trei băieţi, iată că se naşte şi mult aşteptata fată. Dar bucuria le-a căzut în scârbă, pentru că, la numai câteva luni, medicii le-au spus că nu se ştie din ce motive, dar va fi surdo-mută şi că leac n-are. Dar creştea frumoasă copila şi oricum era o bucurie pentru părinţi. Fraţii o ocroteau, mama o gătea ca pe un odor ce-l are, tata o purta pe umeri ori de câte ori se ducea în sat şi nu aveau de gând să se despartă de ea, oricât li se propunea s-o dea la o şcoală specială ca să înveţe şi ea ceva carte şi să comunice cu alţi copii de felul ei.
O îndrăgeau toţi. La muncile din gospodărie se dovedea pricepută. Când se făcu mai măricică, o trimiteau cu cele câteva oiţe pe care le aveau ei să le pască şi fata îşi lua cu ea mâncare şi, cât era ziulica de mare, le păştea pe unde erau locurile mai mănoase. Toate bune până într-o zi. Avea 16 ani copila, când s-a întors acasă fără oiţe şi într-un hal fără de hal. S-a găsit un netrebnic în satul acela, care a pândit-o şi a violat-o. A făcut-o cu cruzime, cu sălbăticie, că din acea întâmplare nu şi-a mai revenit fata, s-a smintit de tot. Au dus-o pe la medici, o lună a stat în spital, dar degeaba. Se ferea de oameni, avea crize de epilepsie, toate apărute în urma acelui stres. Se întrebau oamenii în sat cine-o fi fost acel netrebnic şi, trecându-i prin sită pe fiecare, n-au mai ajuns la un nume.
Nepoţii salvatori
Dar iată că trec luni şi altă scârbă pe capul oamenilor, fata rămăsese gravidă. Sarcina era înaintată şi medicii i-au sfătuit pe părinţi să lase copilul că, poate, după naştere o să-şi revină şi ea din boală.
Dar schimbările din trupul ei au speriat-o şi mai tare. A venit şi sorocul să nască şi a adus pe lume fata doi gemeni: o fată şi un băiat. Tânără şi bolnavă tare, fata n-a trăit după naştere prea mult şi, când au împlinit copilaşii ei doi anişori, iată că moare. Aveau o bucurie însă bunicii, că s-au născut cei doi gemeni sănătoşi şi nepoatei i-au pus numele fetei. Într-un fel, nepoata le-a înlocuit fiica, durerea cu timpul s-a mai potolit, dar n-a încetat mama fetei să aprindă lumânări la biserică întru sănătatea nepoţilor, amintind de fiecare dată şi de acel netrebnic care le-a adus atâta amar în casă: „Doamne, se ruga ea, fă aşa ca să nu mor înainte de a mă uita în ochii lui”.
Anii treceau, copiii au absolvit şi şcoala, iar bunica lor întinerea alături de ei, că erau înţelepţi, cuminţi şi rămăseseră unicii pe lângă bunici, că feciorii însuraţi demult erau la casele lor. Ba mai spunea lumea în sat că nu-i necaz şi fără bucurie. Nepotul din partea fiicei a rămas în sat, să lucreze alături de bunic la pământ, iar fata, mai sârguincioasă din fire, s-a dus la învăţătură să se facă medic.

Tatăl adevărat
După ce a absolvit Universitatea de Medicină, a rămas să lucreze la o catedră, a susţinut şi teza de doctor în medicină, iar acum e la un spital din Chişinău, măritată şi cu doi copii, adică bunicii lor au strănepoţi de la această fată. Să nu credeţi însă că satul a încetat să se întrebe oare ai cui să fie copiii ăştia. Tot se uitau unul la altul şi se întrebau oare cui or fi semănând ei din seminţia satului. După culoarea ochilor îl presupuneau pe unul, după culoarea părului şi ovalul feţei pe altul, pentru că nu semănau aceşti doi copii nici cu bunicul, nici cu mama lor moartă. Dar n-au ajuns la o concluzie. Pentru cel cu care semănau mai mult, era bun gospodar în sat şi pe când a avut loc întâmplarea aceea era demult însurat şi patru copii la casă avea. Şi cum puteau să-i arunce omului în faţă aşa vină? Dar s-a întâmplat că tocmai gospodarul acela, când trăgea să moară, suferea de inimă şi era internat în spitalul din Anenii Noi, roagă medicul să invite pe cutare specialist de la Chişinău, că e de la noi din sat, spunea el, şi o să vină, fă-mi mata bunătatea asta, să mor liniştit. Şi a venit femeia, care ajunsese specialist cu renume în domeniu şi era săteanca moşului, ca să-l vadă. A rugat el oamenii din salon să iasă şi să-i lase în doi, şi atunci a luat mâna tinerei, i-a pus-o pe inima lui bolnavă şi-i zice: „Boala mi se trage de la ceea ce am făcut, demult, în tinereţe. Vreau să ştii că eşti fiica mea şi frate-tău e băiatul meu.”
Ruşinea satului
„Când am văzut-o pe maică-ta la poalele pădurii, tânără, frumoasă, parcă m-am simţit şi am făcut ceea ce ştie tot satul, am luat-o cu de-a sila şi nu m-am mai săturat de dânsa. Cu păcatul acesta am trăit până acum, dar nu mai pot. Iertaţi-mă, dacă puteţi”, a zis el.
Ce i-o fi spus fata, nu se ştie, dar la înmormântarea lui, bunica gemenilor l-a scuipat în plină lume pe mort şi în felul acesta i-a făcut de ruşine tot neamul. Atâta ştiu.