Cu ani în urmă, într-o zi când primăvara îşi arăta primele semne, Andrei a fost adus de la un orfelinat la o instituţie specială pentru copii cu devieri în comportament. Era un copil cuminte şi ascultător şi s-a văzut tratat cu dragoste şi afecţiune de tot personalul instituţiei. Povestea băiatului se deosebea de poveştile celorlalţi – a fost conceput şi născut în închisoare.

Trăia cu gândul la părinţii pe care nu-i cunoştea

Sosit în noua instituţie, necăjitul lui suflet încerca să se bucure. Aici era lumea ce-l aştepta, dar copilul nu-şi găsea liniştea. Se afla mereu în căutarea unei înţelegeri despre esenţa dragostei părinteşti. Adică zile şi nopţi la rând trăia cu gândul că, într-o zi, o să-şi cunoască părinţii. Îl chinuiau mereu aceleaşi întrebări: Unde o fi mama? Tata ce-o fi făcând? S-o fi gândind la mine? De ce nu mă caută? Când vedea că la alţi colegi veneau ba mama, ba tata, ba o bunică, se retrăgea într-un ungher şi plângea. După ce se sătura de plâns, privea cu tristeţe la oamenii care zâmbeau, la copiii care se bucurau şi repeta refrenul gândurilor lui chinuite: „Cui, ce-i pasă că eu vreau să-mi cunosc părinţii! Ei nu înţeleg cât sufăr”. În astfel de clipe un fior de milă, de compasiune se revărsa din toate inimile angajaţilor şcolii ce-l adăpostise, care-i dădeau speranţa că părinţii vor veni să-l vadă şi pe el. Andrei simţea iubirea celor de la şcoală şi se încălzea la ea ca la o rază de soare. Aşa treceau anii, iar mama și cu tata nu se mai arătau. Băiatul se consola la gândul că nu este el nici primul, nici ultimul copil părăsit de părinţi.

A rămas să lucreze în gospodăria şcolii

Cu rele, cu bune, viaţa îşi urmează cursul. După absolvirea şcolii, neavând unde se duce, Andrei a rămas să lucreze la ferma de vite a instituţiei. S-a dovedit a fi un băiat gospodăros. I s-a oferit o cameră în cămin pe care a amenajat-o după gustul său. Tânăr, voinic, flăcăul se simţea fericit că-i sănătos. Iubea pământul, animalele, iarba bună de coasă. Sufletul i se bucura şi inima-i cânta, când mergea la cosit. Cântecul ciocârliilor, mireasma florilor de câmp, freamătul copacilor seculari din parcul şcolii se amestecau cu dorul lui de lume şi de frumos. Avea mereu mult de lucru. De la o vreme a început să se gândească mai puţin la părinţi. Pacea şi liniştea le lua de la câmp, de la animale, iar harul bucuriilor îl culegea din cărţile sfinte pe care i le dădea preotul duminica la biserică.

Nu vreau să te înspăimânte fapta mea

Într-o zi după ce hrăni animalele, Andrei se gândea că uite acuşi are 19 ani, dar părinţii nu mai vin la dânsul. Îşi văzu drumul pe care-l străbătuse fără căldura lor: de la jalnica mizerie şi umilinţă în care a deschis ochii, până la zilele fericite pe care i le dădeau câmpul şi îngrijitul animalelor. La un moment dat inima i-a zvâcnit nebună şi un val fierbinte i s-a vărsat din creştet până în tălpi. Când a întors capul, ce-i văzură ochii? În spatele lui stătea o femeie ce-l sfredelea cu privirea. Cu obrazul palid şi ochii duşi în fundul capului, femeia a rostit: „Aşa-i că nu mă recunoşti, dragul mamei?”. Andrei a tresărit şi s-a cutremurat în sinea lui, apoi i-a răspuns cu vocea sugrumată de emoţie: „Ştiam că o să vii. Dar a trecut prea mult timp de la amara noastră despărţire”. „Nu e cum vrea omul, ci cum rânduieşte Domnul”, i-a răspuns cu un oftat cea care răsărise pe neaşteptate în fața lui. Fiul, ținându-și respirația de uimire, a condus-o în odăița sa. Amândoi erau emoţionaţi şi nu ştiau cum să înceapă vorba. Îşi scăldau ochii în lacrimi de uşurare, de caldă şi sfântă înduioşare. În aceste clipe Andrei se gândea că mama lui e nevinovată şi a stat închisă pe nedrept.

Cu glasul înecat de plâns, mama, parcă ghicindu-i gândul, a şoptit: „Cât am suferit, cât sufăr şi cât mă căiesc de ce am făcut! Dacă îţi spun adevărul, ştiu că o să mă urăşti, o să mă dispreţuieşti. Nu vreau să-ţi spun ce am făcut să nu te înspăimânte fapta mea. Mai bine să nu ştii. Alţii au trecut prin nenorociri şi mai cumplite. Important e că mi-am ispăşit pedeapsa, sunt de acum liberă şi stau alături de tine”. La rugămintea feciorului, mama i-a povestit despre viaţa din puşcărie. I-a vorbit despre condamnaţi, despre crime obişnuite, omoruri cu toporul şi cu cuţitul, despre aceea că acolo omul din rău se face mai rău etc. Când a rugat-o să-i vorbească despre tatăl lui, i-a spus doar că-i un om bun şi că poate într-o zi va veni la el. Dar, până una, alta, i-a spus că ar fi de acord să cumpere o casă în acel sat ca să-şi poată vedea liniştită de viață alături de fecior. I-a lăsat o sumă frumuşică de bani şi a plecat, zicând că în curând va reveni… S-a întors după câteva luni. A fost o nouă revărsare de sentimente, care de fapt trădau adevărul că viaţa le-a pregătit drumuri diferite şi că mama nu se va mai întoarce niciodată la fecior. A luat banii şi dusă a fost. Dar Andrei mai spera. A aşteptat-o zile şi nopţi. Peste o jumătate de an, a aflat că a fost închisă din nou – nu acasă, ci peste hotare. Nu ştie în ce împrejurări a ajuns iarăşi la închisoare, dar regretă propria lui neputinţă în a o convinge să nu mai apuce pe căi greşite.

Şi-a întâlnit iubirea adevărată

Se gândea mult la mama, devenise din nou trist. Dar a venit o dimineaţă când s-a trezit, dându-şi seama că se gândeşte la altcineva – la Diana din contabilitate. De ceva timp simţea cum privirile Dianei îl înfiorau ca un parfum de primăvară. Adunând în gând mai multe situaţii în raport cu Diana, a tresărit de bucurie şi a înţeles că fata îi era dragă şi el o aştepta demult. De la poezia şi farmecul unei priviri, Andrei a hotărât să treacă la declaraţii de dragoste. Dar fata ca fata, nu ceda din prima, îl mai respingea să vadă ce va zice. Şi ce credeţi? Cu cât îl respingea mai mult, cu atât mai tare se aprindea focul iubirii. De la o atingere uşoară la un sărut, până ce a reuşit s-o convingă să-i devină soţie. Venise peste el un noroc la care nici nu se aştepta şi se bucura că Dumnezeu a rânduit lucrurile anume așa. A trecut cu traiul la părinții ei și, plin de voie bună de parcă toată lumea era a lui, Andrei a păşit în viaţa de familie.

De atunci a trecut aproape un deceniu. Cu gânduri frumoase şi fericite, trec dintr-o zi în alta. Li s-au născut doi copii. Diana a absolvit facultatea. El o iubeşte, ea îl iubeşte. Aceeaşi viaţă senină pentru amândoi. Pentru a consolida bugetul familiei, Andrei mai pleacă din vreme în vreme pe câteva luni la câ,tig în Rusia. E fericit că este și el în rând cu lumea – cu casă și masă, că satul îl respectă. Se simte minunat în rol de tată şi nu-şi poate explica cum şi de ce până acum tatăl său nu l-a căutat. Cu gândul la tata pe care îşi dorește foarte mult să-l cunoască, zilele trecute și-a luat inima în dinţi și a plecat la pușcăria unde s-a născut.

Acolo avea să afle lucruri care l-au cutremurat. A aflat că mama lui a mai stat o dată în pușcărie până la nașterea lui pentru un furt de proporții. Iar când se născuse el stătea acuzată de complicitate la omor. Împreună cu un fost iubit omorâse un bărbat. Au săvârşit crima după ce l-au jefuit pe omul nevinovat de o sumă mare de bani… Omul din administraţia închisorii care îi dezvăluia aceste lucruri la un moment dat l-a privit drept în ochi, cu o privire ușor încruntată, apoi a rostit ca trezit dintr-un vis: „Dumneata… ai fost conceput aici în urma unei legături amoroase pe care mama dumitale a avut-o cu unul din angajații penitenciarului… Cine e acel om vei afla nu peste mult timp”. I-a strâns mâna și a ieșit. Andrei s-a întors năucit acasă. Așteaptă dezlegarea enigmei.