„Cine vrea război să se lupte cu roboţi, că oamenii nu mai sunt oameni după asta.” După ce ies din joc, rămân cu o nervozitate de pasăre, mişună ca nişte furnici, nu stau locului multă vreme. Pentru că războinicii au văzut-o cu toţii pe femeia cu o coasă lungită pe umeri, râzând ca un dihor sătul. Unii nu au rezistat şi şi-au învelit gâtul cu funie. Alţii au mai tăiat un nume de pe listă şi au continuat să-i dea interviuri lui Ion Ionel, fostul corespondent din războiul ruso-afgan. El le-a notat pe toate, dar a povestit puţin celor de acasă. Basarabenii ştiau doar că e „exotic” să scuipi gloanţele în „duşmanii poporului”.

Pe 18 mai, atunci când s-au împlinit 21 de ani de la retragerea trupelor sovietice din Afganistan, Ion a primit 90 de lei. A doua zi şi-a desfăcut pumnul în faţa trecătorilor. Scrisul a rămas în urmă, doar amintirea nu-i va pieri niciodată.

Facerea cuvintelor

Bătrânul cu nume de copil, Ionel Ion, stă aşezat pe un scaun cu trei picioare, în spatele unui gard de sârmă. Soarele îi arde obrajii uscaţi. De după ochelarii ce-i turtesc nasul, două luminiţe sferice se ascund de fiecare dată când încerci să le ţinteşti. Nu mă lasă să le măsor intensitatea. Simte că i-aş intra în suflet şi nu, asta nu poate să o facă. Secretul şi-l va aşterne, într-o zi, pe 200 de foi îngălbenite cu grafit, după cum făcea şi acum 20 de ani, în răpciunele lui ’81, într-un război din care a ieşit cu chiu, cu vai, după un an şi jumătate de scrijelit pe stânci şi în revistele Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM).

„Ce vrei să afli?”, îşi gâtuie vocea bărbatul îmbătrînit înainte de vreme. Nu înţelege ce doresc de la el. A trecut jumătate de oră de când îi privesc venele bine marcate de pe braţe, fumul scurt pufnit din ţigară şi fruntea-i lată, scobită. Încă zece minute până la primul răspuns. Zici că i s-au înecat cuvintele. Nici vorbă de conversaţie în limba română. „Bun, îţi spun ce vrei, dar numai în rusă, poate găseşti vreun prieten care să îţi traducă.” Încuviinţez uşurată. După două zile în care l-am căutat pe la toate colţurile unde cerşeşte de obicei, aceasta ar fi cea mai mică grijă.

„De ce să îmi fie frică? Păi nu asta am vrut? Să văd tinerii aceea îmbrăcaţi în haine militare cum îşi apără ţara?” „Ţara cui?”, îndrăznesc. Pauză. Din buzunarul cămăşii azurii mai scoate capul o ţigară mototolită. „Da, nu era ţara noastră. Oricum, nu înţeleg de ce ne-am băgat în războiul acela. Ce voiam? Pământ galben, stânci, arici?” Oricum, nu îi mai pasă. Din contră, dacă ar avea scrisul la fel de cursiv, ar mai merge la un război, oriunde în lumea asta, să îşi spînzure gîndurile.

Scrisorile s-au pierdut pe drum

A plecat în Afganistan în septembrie, 1981, după patru ani de Jurnalism la Universitatea de Stat din RSSM şi trei luni de practică la ziarul „Molodeoj Maldavii” (n.r.: „Tineretul Moldovei”) din Chişinău. Şi-a înghesuit în geantă o pereche de pantaloni, două cămăşi, un creion şi două caiete. „Acolo am primit de toate: pat, dulap, pixuri, tot ce aveam nevoie. Nu trebuia decât să scriu despre eroii naţiunii”. Înţelegea, vedea totul, ştia că URSS şi-a făcut singură „duşmanii”, cu arma, dar „nu aveam încotro. Eram trimisul Moldovei”.

Vorbeşte încet, pieptul i se umflă şi apoi se culcă la loc pe coaste, ca un animal rănit. La doar 59 de ani, moş Ion arată de parcă ar fi strâns toate mărturiile de război din lume. Niciodată nu a stat în spatele convoiului de soldaţi. „Mergeam cu ei, în faţă, pe câmpul de luptă, printre mine şi gloanţe. Nu, nu trebuia să scriu despre asta, dar trebuia să le ştiu pe toate. Păi dacă îi fac un portret comandantului de campanie, trebuie să îl văd împuşcând, rănind, bombardând kişlakurile (n.r.: satele), altfel articolul meu ajungea la gunoi”. Reportajele îi erau apoi publicate în ziare precum „Chişinăul de Seară”, „Crasnaia Zvezda”, (n.r.: „Steaua Roşie”) sau „Crasnîi Voin” (n.r.: „Războinicul roşu”). Acestea erau singurele sale legături cu rudele rămase acasă. Nici măcar soţia sa nu primea scrisori de la el. Atât ea, cât şi cei doi copii ai săi, Tatiana şi Vasile, au plecat, după trei ani de la război, în Germania, acolo unde sunt şi astăzi. Ion, de altfel, era printre puţinii care erau căsătoriţi, „doar aveam 31 de ani, eram un bunic pe lângă tinerii de 17-18 ani de acolo”, adolescenţii cu frica în sân, pe care îi consola seară de seară, promiţându-le că vor ajunge personaje de reportaj sau interviu dacă vor rezista până la final. „Cum să îi motivezi altfel? Erau atât de speriaţi, majoritatea nici nu ştiau să mânuiască bine arma. În plus, erau nişte slăbănogi, nu mâncau mai nimic, scânceau la fiecare rând trimis de mama.”

Nu a ţinut nici o promisiune. Ordinele sale erau altele, îl plăteau să povestească despre victorii şi militari cu grade înalte. În articolele lui, aceştia erau „eroii”, „curajoşii”, „luptătorii adevăraţi”. Soldaţii de rând, în schimb, erau, de regulă, trimişi în primele rânduri, „să cerceteze terenul, să vadă dacă nu era minat”. Câţi şi-au dat duhul în felul acesta în faţa lui, câte caschete deformate au zburat în aer, numai moş Ion ştie. Fostul corespondent de război închidea ochii, săruta crucea de lemn tuciuriu de la piept şi îşi orienta bocancii într-o altă direcţie. „Scriam la comandă, în serie, cot la cot cu alţi jurnalişti militari, din alte zone ale URSS-ului. Cîte aş fi spus, dacă aveam cum, dar puteam să nu mă mai întorc de la război, îmi puteau face orice acolo”. În fond, nici măcar nu avea prieteni apropiaţi. Câţiva dintre soldaţi îl priveau cu invidie chiar, moş Ion nu mânca conserve expirate şi nici nu bea apă verzuie ţinută în butoaie de plastic. Bărbatul primea scrisori regulat, „de la mama şi dormeam într-un alt cort, aveam un dulap”. Deşi mulţi veneau la el pe înserate, „nu i-am apropiat, ştiam că se pot duce în orice zi”.

Poezia unei morţi

Pe moş Ion moartea l-a ocolit, dar a ţinut să-l înspăimînte măcar o dată, să nu stea doar să se holbeze. „M-a prins un nenorocit, rămăsesem în urmă, după o stîncă. M-am aşezat să îmi ud gâtlejul, îmi intrase nisipul în suflet, când, deodată, m-a strâns de gât un tadjic «duşman» şi am simţit cum îmi ieşeau ochii din cap. Noroc de antrenamentele de box pe care le-am făcut în tinereţe, altfel acolo îmi lăsam oasele. Uite, şi acum am două degete deformate din cauza pumnului” şi îşi desface palma, arătându-mi pociturile. Apoi, l-au găsit pe unul dintre soldaţi atârnând cu trupu-i uscat ca o haină din cuier. L-au chemat pe moş Ion să îi scoată căpăţâna din funie. „Ştiu eu ce era în capul lui? Pot numai să îmi imaginez. L-o fi lăsat iubita, o fi vrut să grăbească lucrurile, nu ştiu”. Nu a scris nici despre asta. Pentru cititorii săi, viaţa de militar era una de vis, cu multe bucurii, într-o ţară exotică. Ce ştia, nota într-un caiet cu 12 foi, asemănătoare cu cele pe care copiau elevii poeziile despre Lenin sau Stalin.

Nuntă cu Alai

Şi-a deschis sufletul doar în faţa unei femei, tadjica (n.r. denumirea unui popor) pe nume Alai, cea care l-a îngrijit atunci când şi-a rănit piciorul. Avea mâini calde, ochi negri şi pătrunzători, iar părul lung ca o iederă. „Când i-am auzit vocea, pentru că eram încă adormit şi nu o văzusem la faţă, m-am simţit mai puternic, aşa. Încă mă durea piciorul, îmi intrase glonţul până la os, dar am uitat de el. Era frumoasă şi atât de bună”. Într-o lună după ce s-a întremat, s-a însurat cu Alai. A uitat complet de familia de acasă. „Nu le scriam scrisori şi nici ei mie”. Alai avea şi ea doi copii, dintr-o altă căsnicie, pe care Ion i-a cunoscut însă trei ani mai târziu. Unul singur i l-a dăruit lui, un băiat cu pielea de culoarea nisipului pe care l-au numit Branislav.

După un an şi jumătate de hălăduit şi preamărit pustiurile, pâcla deasă şi bubuiturile infernale din Afganistan, jurnalistul s-a întors acasă, în Chişinău. La scurt timp însă, în familia lui s-a aşezat o tensiune care-i strânge şi acum colţurile buzelor. „Am început să ne certăm, mă aşteptam la asta, eram foarte gelos pe soţia mea de acasă şi, în acelaşi timp, tânjeam după Alai. După trei ani, i-a luat pe cei doi copii şi au plecat în Germania, iar eu m-am întors în Taşkent.” Acolo a găsit-o pe femeia cu pielea măslinie pe care o visa adesea în timp ce-şi odihnea oasele în patul conjugal. Alai şi-a prezentat copiii şi l-a învăţat să-i iubească. Simţea că ea nu o va mai putea face. S-a stins în 1994, cu puţin înainte ca Ion să afle că i-a murit şi mama. „Mi-a fost mai greu ca la război atunci. Copiii lui Alai crescuseră deja, se descurcau şi singuri, dar îl aveam pe Branislav, care împlinise abia opt ani, pe el nu-l puteam părăsi.”

A rămas în Taşkent, capitala Uzbekistanului, în casa soţiei, crescându-i odraslele. Abia atunci şi-a făcut curaj şi a început să lucreze la o carte. Între timp, publica şi în ziarul regional „Frunzareţ”. „Când nu aveam de mâncare, ne mai ajutau vecinii. Poporul tadjic e unul minunat, despre ei am şi scris în carte, aşa se şi numea.” A editat volumul în 10.000 de exemplare, iar cu banii câştigaţi s-a întors în Republica Moldova, împreună cu Branislav. Banii i-au ajuns numai de drum.

Ultima lecţie de dor

Astăzi, moş Ion îşi plimbă foamea pe mai toate străzile Chişinăului, la colţurile brutăriilor, alimentarelor, dar şi în faţa centrelor comerciale, poate o strânge de o hârtie. „Eu aş vrea să scriu. Aş scrie întruna, multe cărţi, de aş găsi un sponsor. De unde însă? Am scris atâtea caiete, le-am trimis acasă şi le-a dat nepotul meu pentru maculatură. Am pierdut tot. În Taşkent poate oi mai găsi vreun exemplar, că aici au pierit toate.” S-ar întoarce. Acolo sau în Afganistan, la un alt război. Îi este dor de faima de atunci, îi vine greu să creadă că cele 15 republici sunt azi independente. Îmi povesteşte despre vărul său, bărbatul la care mai înnoptează uneori, când i se depune ninsoarea pe mustăţi sau îi intră apa în bocanci. Cică Anatol ar avea sufletul mai mare decât fratele sau surorile sale. „M-au găzduit, pe rând, toţi, dar eram un purice, un nimeni, nu aduceam nici un fel de venit. În plus, se certau între ei, iar nepoţii nu mă suportă”. Branislav a rămas să fie crescut de una din surori. Ion a plecat brusc, fără să lase vreun bilet. L-au găsit întâmplător, după câteva luni de căutări, dar n-au reuşit să-l aducă acasă. De acum, el era „omul străzii”.

Prima noapte a petrecut-o în scara unui bloc cu opt etaje. Acolo l-a cunoscut pe Iura, un alt cerşetor, care i-a arătat locurile cele mai bune din oraş. „E «angajatorul» meu”, şi râde hodorogit. În afară de banii strânşi din mila trecătorilor, o dată pe an, în luna mai, primeşte un ajutor social în valoare de 350 de lei moldoveneşti (n.r.: aproximativ 90 de lei) şi beneficiază de un prânz gratuit la cantina „Steaua Roşie” timp de trei luni pe an. „Eu fac parte dintr-o altă «castă», nu sunt veteran de război, sunt un fost jurnalist, atât.” Ridică din umeri şi se gârboveşte. Îl întreb dacă ar mai avea să-mi spună ceva. „Da, să fiţi un jurnalist bun şi corect şi să nu mergeţi la război niciodată.” După 21 de ani, intertitlurile istoriei sale se strâng într-un articol pe care nu-l va semna niciodată.

Lina Vdovîi

cotidianul.ro