Preotul le-a spus că păcat mare au făcut că nu și-au ținut promisiunea dată muribundei

De mai multe zile Anica se chinuia să moară. Și nu avea pe lângă dânsa decât copila ei de opt ani. E adevărat că mai intrau uneori vecinii, rudele, sătenii mai miloși. Fiecare venea c-o vorbă de mângâiere pentru muribundă și cu ceva gustos pentru fetița ei. Zic nu era singură în fața morții. Știa că n-o să rămână neîngropată și că cineva o să-i facă toate rânduielile. Oamenii din satul ei erau săritori la nevoie și buni din fire.

Maricica, fata din flori a Anicăi

Un gând însă o măcina încontinuu – cu cine va rămâne Maricica, fiica ei? O născuse fiind bine trecută de treizeci de ani. Se săturase de singurătate și chiar voia un suflet de om la casă. Să fi vrut să înfieze atunci pe cineva, nu i-ar fi reușit. N-a fost niciodată căsătorită, părinți în viață nu mai avea și nici condiții de trai care ar fi mulțumit organele de tutelă și curatelă. Așa că a plămădit copila cu primul care a vrut-o în patul lui – un străin hoinar, care fugea de nevasta și copiii lui, umblând din sat în sat și lucrând cu ziua la cei care-i puneau pe masă ceva de mâncare, un pahar de vin și-l mai și plăteau pe deasupra.
A lucrat el și în gospodăria Anicăi o lună întreagă. Avea femeia pământ mult și de lucru pe lângă casă. Unde nu-i mână de bărbat, totul se risipește. După ce a plecat străinul, și-a dat seama Ana că a rămas însărcinată și bucurie mai mare n-a avut în viața ei. Dar iată că acum se chinuia să moară și-i rămânea copila de numai opt anișori singură cuc pe lumea asta. În grija cui s-o lase? Rude apropiate nu avea, nu erau prea mulți cei din neamul Petreștilor. Și apoi, n-ai să lași un orfan chiar așa la voia întâmplării!

I-a cerut cu gură de moarte să aibă grijă de orfană

Și-a trecut prin minte Anica toate neamurile pe care le avea și s-a gândit că numai verișoara ei de-a treia, Mila, ar fi în stare s-o îndrăgească pe copilă și s-o ridice până se va descurca singură. Așa că a trimis-o pe Maricica la verișoara ei s-o cheme în grabă la ea. Dar uite că trece o oră, trec două, al treilea ceas e pe sfârșite, dar nici Mila și nici odorul ei de fată nu mai apar în prag. Pe lângă durerile trupului un alt chin o măcina acum: pleacă din lumea asta cu o treabă neîmplinită – nu și-a aranjat copila.
Îi venea să țipe în gura mare să intre cineva la ea – un trecător, o vecină, un străin, dar de unde putere în glasul ei? Nici să întindă brațul până la scaunul de la căpătâiul ei nu avea putință, să aprindă lumânarea pregătită din timp. Când credea că gata, moare fără lumină, o vecină intră să vadă ce mai face Anica. Trăiau gard în gard, se împăcau bine și atunci Anica a rugat-o din ultimele ei puteri: „Ai grijă de fata mea, n-o da nimănui până se ridică mai măricică să se descurce singură. Te rog cu gură de moarte!”.

Ileana a luat apă în gură

Vecina, când văzu cum se zbate femeia, a zis că da, că promite, c-o să facă tot ce poate pentru Maricica, numai s-o liniștească pe muribundă, să plece împăcată cu gândul în lumea celor drepți. A aprins lumânarea, s-a așezat alături și o ținea de mână pe cea care n-a reușit să-și ia rămas bun și de la fiică. Când au apărut în sfârșit Mila și Maricica, vecina adunase câteva femei din mahala să pornească toate rânduielile de înmormântare. Bărbații satului alergau într-o parte, femeile căutau de alte treburi și doar Maricica sta lângă mamă-sa și o plângea, nemângâiată de nimeni.
După înmormântare, când rămăsese copila de una singură în casa ei, toți au rămas înmărmuriți – și-au dat seama că fata e prea mică și că rude care s-o ia la întreținere nu prea are. Și oricât de buni și miloși ar fi, rar care de bună voie și-ar fi luat în cârcă un copil străin. Așa că au alergat rudele la primărie, la școală, la raion să vină cineva de acolo și să ia copila la întreținerea statului. Vecina de alături, cea care a promis să aibă grijă de Maricica, luase apă în gură.

La 40 de zile, muţeşte băiatul Ilenei

Așa că fata, într-o bună zi, a fost ridicată din curtea ei, din satul ei și dusă la o școală-internat, iar casa ei a fost încuiată, ferestrele bătute în scânduri ca nu cumva să intre cineva și să-și bată joc de ce a mai rămas în urma Anicăi. Satul a răsuflat ușurat – au mai făcut o treabă bună – copila e aranjată, iar de praznicele de 40 de zile și de un an vor avea ei grijă – căci oameni sunt, nu? Parcă s-au limpezit apele și fiecare familie din localitatea ceea se simțea cu gândul și cugetul împăcat.
Doar una Ileana Cujbă avea o neliniște pe suflet – a încălcat promisiunea, jurământul dat muribundei, dar n-a avut încotro – bărbatul ei în ruptul capului n-a consimțit să ia copila la ei. Avea omul trei feciori, unul mai mic decât altul, lucra paznic pe un salariu de nimic la o fabrică de pâine din raion, nevasta lui avea grijă de gospodărie și copii, le mai trebuia un alt suflet la casă, ia spuneți dumneavoastră?
Nu l-a înduplecat ruga nevestei și nici frică nu avea de nimic. Ce putea să se întâmple cu ei? Moarta zace în cimitir, fata-i în grija statului, de casă va avea el grijă până iese Maricica din școală, așa că să-și caute nevasta lui de treabă și să nu-l bată la cap cu tot felul de prostii! Dar, când s-a adunat satul la praznicul de 40 de zile în casa Milei, verișoara moartei, s-a întâmplat ceva straniu de tot: băiatul cel mai mare al Ilenei, care tocmai împlinise unsprezece ani, cade din copac și-și pierde cunoștința.
Lidia BOBÂNĂ, APROPO Magazin