Când s-a născut Nicu, locuiam în vecinătatea lor pe strada Livezilor, în preajma Cimitirului Central. Firește că era o diferență de vârstă între noi, cam 20 de ani, dar cu timpul, când a mai crescut el și a devenit o persoană mult prea cunoscută printre derbedeii din cartier, parcă această diferență de vârstă devenise mai mică.

Mezinul şi cel mai neascultător

Lucram deja la radio și aveam trei copii care-mi dădeau bătăi de cap pe atunci. Pentru că cine a crescut băieți știe că nu-i lucru ușor să-i ai mereu în preajmă și să-i ferești de cele rele. Nicu, să știți dumneavoastră, era al șaselea copil în familia lor și cel mai neascultător. Mereu nimerea în daravele, pentru că era neînfricat, curios și aventurier de felul lui. Că ajunsese în vizorul polițistului de sector la 13 ani, era floare la ureche, uite când a fost judecat la 16 ani, lucrul devenise serios de tot.
Atunci nu mai locuiam pe strada Livezilor și părinții lui m-au căutat la radio. Sperau să-l pot ajuta pe Nicușor să scape de belea. Dar n-am reușit, pentru că vina i-a fost dovedită și martori destui arătau cu degetul la el în sala de judecată. „Pațanii”, vorbesc de infractorii din cartier, pândeau pensionarii care-și ridicau de la poștă bruma de bani și, în drum spre casă, îi buzunăreau. Luni de zile făceau treaba asta, atât doar că schimbau cartierele din oraș.

La 16 ani, nimereşte la închisoare

Pe Nicu l-au memorizat mai bine, avea ceva în chipul lui care te îndemna să-l privești mai lung. Poate ochii căprui, părul cârlionțat sau obrajii rumeni, oricum nu era un oarecare. Și apoi nu știu cum se întâmplase dar în banda lor el era „șefu”! Au încasat minorii termene diferite pentru că erau la prima abatere, dar mai ales pentru faptul că părinții lor au întors banii păgubașilor. Abia după gratii și-a dat Nicu seama că nu-i joacă ceea ce făceau ei și că de acum încolo viața lor n-o să mai fie ca altădată.
Atunci l-am cunoscut și eu mai bine. Porni băiatul să-mi scrie din pușcărie mai în fiecare săptămână. Când s-a eliberat, a venit la redacție cu un buchet mare de flori, posibil că adunase tot ce avea maică-sa în curte, să-mi mulţumească că i-am fost alături la nevoie. Îmi spunea cu atâta sinceritate și siguranţă că în vecii vecilor n-o să mai ajungă în pușcărie și că, dacă-l ajut să-și găsească un loc de lucru, va fi cel mai fericit om.

Fără a fi vinovat, e învinuit de furt

Într-adevăr cei cu antecedente penale cu greu răzbăteau când era vorba de angajare. Prin polițistul de sector, pe care-l cunoșteam din colaborările noastre, Nicu a fost angajat la o bază auto, muncitor de rând, mai mult de alergătură era căci nu avea încă idee de nimic, era doar pe cale să însușească o meserie. Mulți l-au primit binevoitor în colectiv, alții însă erau rău porniți împotriva lui. Mereu îi găseau pricini de ceartă, l-ar fi vrut dus de acolo. Dar pentru că directorul acelei baze era prieten bun și coleg de clasă cu polițistul de sector, și apoi nu avea niciun motiv serios să-l alunge pe Nicu, băiatul lucra de parcă nu avea și dușmani în jurul lui.
De la un timp însă iată că au pornit să dispară lucruri și bani ba la unul, ba la altul dintre colegii lui Nicu. Nu-l arătau cu degetul, căci nu l-au prins de mână, dar fiecare se gândea că anume el e făptaşul. Odată, după ce și-au ridicat salariile, unul dintre muncitori a observat că nu mai sunt banii unde îi pusese. Tot atunci au adunat colectivul într-o încăpere, au adus directorul, reprezentantul sindicatelor și au chemat poliția. Au cotrobăit peste tot, întâi l-au controlat pe Nicu și n-au găsit nimic, pe ceilalți, la fel. Banii au dispărut, de parcă i-a suflat cineva…

Din nou pe drumuri și cu imaginea pătată

A doua zi dimineață, nu știu care dintre muncitori trage de un capăt de ziar, care se ițea de după un dulap. Desface hârtia și acolo, grămadă, salariul muncitorului păgubaș. Toate ar fi trecut și de data asta, atât că dulapul de sub care scosese omul acela banii din întâmplare era al lui Nicu. Toți au tăbărât asupra băiatului, l-au bătut cu pumnii și picioarele de n-a rămas loc nevătămat pe dânsul. Degeaba spunea băiatul că nu e vinovat, că n-a luat el banii, că cineva îi vrea răul. Nu l-a crezut nimeni.
Dar pentru că nu avea nici anul de când ieșise din pușcărie, directorului i s-a făcut milă și n-a mai chemat poliția. L-a sfătuit doar să scrie cerere de eliberare și să-și caute de lucru în altă parte. Nu de dragul tău o fac, ci pentru Constantin, care mi-e prieten și m-a rugat să-i fac binele acesta, i-a lămurit șeful. Așa a rămas Nicu din nou pe drumuri și cu imaginea pătată. Ce să facă mai departe nu-l ducea mintea și capul. Mi-era milă de el, pentru că l-am crezut, n-a pus el mâna nici pe bani, nici pe vreun lucru în colectivul acela, atât că unii de acolo voiau să scape de un pușcăriaș și au găsit metoda cea mai ușoară.