Exact cu zece ani în urmă, gonită de sărăcie şi nevoi, Nina Gorincioi din Ungheni, ajungea în Italia. Spera să-şi găsească un loc de muncă, spera să poată supravieţui. Nu vroia mult de la viaţă. Vroia doar un trai decent, fără zbucium şi nelinişti permanente. Dumnezeu însă i-a dat mult mai mult. I-a adus în cale un italian care a făcut-o nu doar fericită, ci i-a pus la picioare tot ce avea.
Ar fi putut trăi liniştită, în lux, fără grija zilei de mîine. Nina Gorincioi-Cadoppi a ales însă să împartă cu cei nefericiţi din bunurile sale. În cîţiva ani, donaţiile făcute de ea în Republica Moldova au depăşit suma de 60 mii de euro.

Ce te-a făcut să împarţi din ceea ce ai cu toată lumea?
Nu este pentru prima dată cînd imi este adresată o asemenea întrebare. Ba mai mult, unii chiar îmi spun: dacă ar fi dat peste mine un asemenea noroc, nu aş mai fi împărţit în stînga şi-n dreapta ceea ce am, aşa cum faci tu. Nu împart în stînga şi-n dreapta, dar nu pot nici să nu ajut. O fac din 2002. Atunci am transmis, pentru prima dată, o sumă de bani pentru pensionarii de la fostul meu loc de muncă şi de la locul de muncă al regretatului meu soţ. Le-am oferit tututror cîte 50 de dolari. Parcă Dumnezeu mi-a şoptit: împarte cu cei mai săraci. Pot spune cu toată certitudinea: numai cel ce a simţit durerea, sărăcia, a trecut prin multe suferinţe, poate să-l înţeleagă pe cel bătrîn şi bolnav. Eu am trecut prin multe greutăţi. Numai unul Dumnezeu ştie. Nu-i de scris şi nu-i de explicat. Acea suferinţă pe care mi-a fost dat s-o trăiesc nu se acoperă cu tot aurul din lume, cu toată bogăţia pe care o am acum. De aceea, la orice strigăt de durere răspund prima.

Nu cred că aştepţi recunoştinţă…
Nu am nevoie de publicitate, de popularitate, căci nu vreau să ajung parlamentar sau primar. Dimpotrivă, aş putea să-mi iau copiii cu mine şi să închid pentru totdeuna uşa spre Moldova. Dar nu pot. Mă bucur că bunătatea mea sufletească i s-a transmis şi actualului meu soţ. Să ştii că italienii sînt de natura lor mai zgîrciţi. Dar soţul meu niciodată nu mi-a spus: “Atît, Nina, s-a terminat. Hai să trăim deja pentru noi, pentru copii tăi”. Ştii ce-mi spune? “Eu înţeleg că-i foarte mare sărăcie la voi, dar ţine minte: ţie o să-ţi rămînă mai puţin din ceea ce avem acum”. Eu îi răspund că nimic nu voi lua cu mine, iar ceea ce avem este suficient pentru două vieţi înainte. Repet, nu am nevoie de popularitate. Mai rău îmi fac cu această popularitate. Unii chiar consideră că eu vă plătesc ca să scrieţi în ziare despre mine. Din păcate, invidia ne macină. Nu pot să zic decît: Doamne, iartă-i.
În fiecare săptămînă am o mulţime de oaspeţi. Vin femeile, cele ce şi-au lăsat casa, familia, vin să-şi descarce sufletul. Plîng şi spun că o să-şi iasă din minţi. Încerc să găsesc pentru fiecare un cuvînt de alinare. Pleacă mai liniştite. Iar eu rămîn tristă.

S-a întîmplat ca, după toată această susţinere, să te trezeşti cu cîte un cuţit în spate?
Da, din păcate. Am fost trădată de persoanele la care am ţinut cel mai mult. Nu m-am gîndit niciodată în viaţă că voi trece prin aşa ceva. Asta mă doare. Cînd stăteau la mine, îmi ziceau: „Nina, în fiecare duminică ne vom duce la biserică să ne rugăm pentru sănătatea ta”. Nu a trecut mult timp şi mi-au aruncat în faţă cuvinte dure, mi-au spus că mă urăsc. De ce? Că mi-am găsit fericirea?

Ce te face atunci să ajuţi atîtia oameni?
De multe ori mi-am zis: uşa casei mele este închisă pentru moldoveni. Voi ajuta orice cîine vagabond de pe stradă, numai nu pe moldoveni. Dar peste o zi-două îmi trece supărarea.

Sîngele apă nu se face.
Aşa e. Nu pot să rezist. Mi se adresează foarte multă lume, de orice vîrstă, de oriunde. Uneori mă mir cum de găsesc pentru fiecare sfatul potrivit. Probabil, aşa vrea Dumnezeu. Nu ştiu ce se întîmplă. Chiar nu mă mai recunosc.

Aici, în Moldova, ai mulţi prieteni?
Ştii care-s cei mai buni prieteni ai mei în Moldova? Foştii mei vecini de pe strada unde am locuit la Ungheni, prietenii de copilărie şi colegii de clasă, foştii mei colegi de serviciu, foştii colegi ai soţului meu. Nimeni, niciodată nu mi-a cerut nimic. Nimeni. Niciodată nu mi se plîng, deşi ştiu că au şi ei greutăţi, sînt toţi pensionari, ştiu care li-s pensiile. Prin felul lor de a fi mă susţin, mă încarcă doar cu energie pozitivă. În Moldova mă simt cel mai bine. Am rezervat şi un loc de vecie, la cimitirul din Dănuţeni, lîngă fostul meu soţ, tatăl fiicei mele. Aici vreau să mor. Unde m-am născut, acolo vreau să şi mor. Cînd o fi şi cum o fi.

Ai pornit de la Grozasca, satul tău de baştină. Ce ai luat, ce ai în suflet din satul copilăriei tale?
Pînă la 29 iulie, ziua ultimelor alegeri parlamentare, dacă îmi spunea cineva să-mi dau viaţa pentru baştina mea, aş fi dat-o. De atunci însă nu-mi dă pace o cifră – 36. Consătenii mei ştiu, probabil, despre ce vorbesc. Oare chiar nu am meritat mai mult? Totodeauna m-am străduit să fac tot ce am putut pentru ei. Un an întreg m-am gîndit la baştina mea neîntrerupt. Mi-am dorit să înalţ o răstignire acolo, să fac un pod, căci ştiam că mereu se surpă rîpa din mijlocul satului. Am reuşit. Puteam să înalţ acea răstignire şi la Ungheni, unde am locuit aproape 30 de ani. Or, la Grozasca nu mai aveam nimic. Şi totuşi, m-am gîndit să rămînă ceva acolo unde m-am născut, de unde mi se trag rădăcinile. Provin dintr-un sătuc mic, de care aproape că nu se ştie. Aveam planuri foarte mari pentru Grozasca. Măcar 100 de persoane dacă m-ar fi ascultat atunci… Îmi doresc să ieşim în Europa. Îmi doresc de mult timp o schimbare pentru Moldova, ca şi copiii să aibă un viitor la ei acasă. Sărmanii oameni, au fost zombaţi. Au fost minţiţi, au fost speriaţi. Am înţeles că nu reprezint nimic pentru ei, sînt un nimeni pentru ei.

Nu întîmplător se spune: nici un proroc nu-i recunoscut la el acasă.
Da. La el acasă. Am avut pregătite cadouri şi pentru ziua bătrînilor, intenţionam să transmit nişte bani şi la Crăciun. Dar n-am putut. Ce să fac? Am găsit nişte tripleţi în raionul Căuşeni, toată familia locuieşte într-o cămăruţă de 9 metri pătraţi. I-am găsit şi am luat şefie asupra lor. Le-am cumpărat două paturi, ca să poată dormi toţi omeneşte, am trimis peste 500 de pampersuri, le-am dat 700 de euro pentru cărbune. În permanenţă le trimit biscuiţi, conserve din carne, din fucte. Am mai auzit şi de o altă familie cu tripleţi. Am să-i ajut şi pe ei. Aceşti copii nu au nici o vină că s-au născut în asemenea familii sărace. Cum de Dumnezeu a făcut să dau eu peste ei, să le aud istoriile? Ori bătrîna din Corlăteni, Rîşcani. Am citit într-un ziar despre ea, are 70 de ani şi o pensie de 70 de lei, invalidă din copilărie. I-am găsit adresa, i-am transmis 200 de euro prin fiica mea, i-am transmis produse alimentare, haine. Ştii cum plîngea acea femeie la telefon? Îmi spunea că nu a văzut în viaţă atîţia bani. Îi auzeam plînsul.
Mă bucur că şi copiii mei au deprins de la mine această calitate – de a face bine oamenilor. Fiica mea, Laura, nu era prea darnică. E mamă şi, ca orice mamă, se gîndeşte, mai întîi de toate, la bunăstarea copiilor ei. Acum s-a schimbat. Îmi spune că parcă i-au crescut aripi de cînd ajută pe alţii, mai necăjiţi. Şi nepoţii mei sînt la fel. Mi-i liniştit sufletul, cînd văd cum sînt: niciodată nu au cerut nimic. Nici unul. Niciodată nu mi-au cerut nici măcar cinci euro sau cinci lei. Şi nici Laura. Fata mea nu a fost alintată. Ea a ştiut de mică ce înseamnă greutăţile. Erau ani întregi cînd nici nu aveam ce pune pe masă – doar cîte un ceai dimineaţa, la prînz iar ceai. Ceai cu pîine.

Înainte de a încheia, aş vrea să discutăm şi despre… patriotism.
Înţelegi cu toată firea ta ce înseamnă patriotism doar atunci cînd eşti departe de casă. Acolo simţi cu adevărat dragostea pentru ţara ta, simţi mult mai intens durerea atunci cînd se întîmplă o nenorocire în ţara ta. Pînă şi la cuvîntul Moldova deja tresari. Da, sînt unii care spun că nici nu vor să mai audă de ţara lor de baştină, căci au pelcat de acolo din cauza sărăciei şi numai ei ştiu prin cîte au trecut ca să-şi facă un rost în viaţă. „Moldova nu-i de vină, le spun. Sistemul de acolo e de vină”. Deci, acest patriotism în Italia are două feţe. Este vorba, pe de o parte, de o dragoste necondiţionată, cînd nu poţi să-ţi uiţi baştina. Pe de altă parte, te macină ura, pentru că ai fost pus în situaţia să treci prin greutăţi inimaginabile. Numai unul Dumnezeu ştie cu cît greu au făcut şi fac moldovenii noştri banii în străinătate. Mai ales acum, cu criza. Patrioţi adevăraţi rămîn cei ce au trăit în Moldova o bună perioadă de timp. Cei ce au trecut de 40 de ani se gîndesc mereu la Moldova. Tinerii însă… Niciodată nu se vor gîndi la Moldova aşa cum ne gîndim noi.

Sursa: expresul.com