Mihaela Leucă e noua campioană a Italiei la box, în Liga secundă Elite

Încă mai credeţi că boxul e un sport doar pentru bărbaţi? Basarabeanca Mihaela Leucă, actualmente stabilită în provincia italiană Torino, ne dovedeşte că nu e chiar aşa. Ea spune că a fost întotdeauna mai băieţoasă, ba chiar bătăuşă, dar a ştiut să-şi canalizeze energia corect, astfel că acum, la 19 ani, e campioană a Italiei la box, în Liga secundă Elite. Victoria ei a ţinut primele pagini ale ziarelor de sport din Peninsulă, mai ales ale celor din provincia Torino, care au titrat că graţie tinerei pugiliste moldovence, după o pauză de 30 de ani, titlul de campioană la box a „debarcat” în regiunea lor. Într-un interviu acordat ziarului nostru, Mihaela Leucă a vorbit despre sportul pe care îl practică, despre feminitate, despre viaţa ei în Italia, despre cei dragi rămaşi în R.Moldova şi despre planurile ei de viitor.

Are înălţimea de 160 de centimetri şi o greutate de 48 de kilograme, dar pare firavă doar la prima vedere, căci pe ringul de box Mihaela Leucă luptă ca o leoaică. În acest an, tânăra pugilistă originară din sat. Crăsnăşeni, r. Teleneşti, a devenit campioană a Italiei la box în Liga secundă Elite.

S-a mutat în Italia în 2008

Începutul poveștii ei seamănă cu cel al miilor de copii care au părăsit ţara în care s-au născut şi şi-au urmat părinţii plecaţi în lume în căutarea unei vieţi mai bune. Mihaela, protagonista acestui articol, s-a mutat în Italia, la mama ei, pe când avea 10 ani. În primul an i-a fost cam greu, mai ales până a învăţat limba italiană, dar afirmă că nu s-a simţit niciodată discriminată în această ţară care, iată, a devenit „a ei”. Iar de un an şi jumătate tânăra, elevă la un liceu cu profil ştiinţific, a început să boxeze şi chiar a bifat primul succes important pe ring: titlul de campioană a Italiei la categoria ei de greutate, în cadrul turneului de la Chieti.

„Eu sunt mai bătăuşă de felul meu. Îmi plac sporturile de contact şi, vreme de câţiva ani, chiar am făcut kickboxing aici, în Italia, dar fără să particip la competiţii. Iar acum un an şi jumătate, când clubul a închis secţia în cadrul căreia mă antrenam, mi s-a propus să fac box. Aşa am devenit pugilistă”, ne spune Mihaela Leucă, actualmente stabilită la Susa, o comună din nordul Italiei.

40 de euro pentru un meci

După părerea ei, boxul nu mai este rezervat doar bărbaților, cum era odinioară, căci, cel puţin în Italia, tot mai multe fete aleg să facă acest sport.

„E bine să-l practici măcar şi pentru simplul fapt că înveţi tehnicile de autoapărare – nu se ştie niciodată ce ţi se poate întâmpla în viaţă şi când îţi pot prinde bine aceste cunoştinţe”, e argumentul Mihaelei.

Se antrenează în fiecare zi, câte o oră jumătate sau două, sub atenta supraveghere a antrenorului Andrea Mariotti, cel care veghează asupra performanțelor ei de când basarabeanca a urcat pentru prima dată pe ringul de box. Are meciuri cam o dată pe lună, alteori şi mai rar. Conform regulamentului, între acestea nu poate fi o pauză mai mică de cinci zile calendaristice, regulă care nu se aplică în timpul turneelor. Fiecare partidă are trei runde, a câte trei minute fiecare, iar pugilistele sunt remunerate cu câte 40 de euro pentru fiecare meci. „Doar la turnee sportivele nu primesc bani”, specifică ea.

Pugiliştii trebuie să aibă o anumită greutate pentru a „face categoria”. Mihaela, de exemplu, concurează la categoria -48 de kilograme, iar pentru ca în ziua cântarului să aibă această greutate, pe lângă exerciții fizice, ea trebuie să aibă şi o alimentație echilibrată, de 1700-2000 de calorii.

„Pe ringul de box nu mă gândesc la durere”

Pugilista consideră că femeile care vor să facă box nu trebuie să aibă calităţi deosebite. „Trebuie doar să vrea să înveţe mişcările, restul vine cu timpul. La antrenamente învățăm să fim mai puternice, să ignorăm durerea şi să facem faţă stresului, căci o luptătoare, dacă se enervează, nu mai reuşeşte să analizeze mişcările adversarei şi încasează şi mai multe lovituri. Un boxer bun știe să gândească, să aștepte și să lovească la momentul potrivit”, afirmă basarabeanca.

Ne spune că până acum i s-a întâmplat să se întâlnească pe ringul de box cu o prietenă bună de-a ei, iar aceasta, cu siguranţă, nu va fi unica experiență de acest gen. „Pe ring lăsăm prietenia – acolo suntem doar noi două şi fiecare vrea să câştige”, spune pugilista.

Până în prezent nu a suferit răni grave sau fracturi, doar plăgi uşoare şi vânătăi. „Pe ringul de box nu mă gândesc la durere – cine se teme de durere nu are ce căuta în acest sport. Chiar sunt mândră când văd pe faţa mea urmele unui meci greu – sportul ăsta e alegerea mea. Iar vânătăile trec”, spune pugilista de la Crăsnăşeni, al cărei atu este lovitura de dreapta.

Cei dragi îi acceptă pasiunea pentru box

La început, tatăl Mihaelei, Mihai Leucă, care a rămas să locuiască în R.Moldova, era îngrijorat că fiica lui a ales să facă un sport atât de violent, dar acum s-a obişnuit cu alegerea ei şi i-o respectă. Chiar dacă e departe de ea, domnul Leucă știe despre fiecare meci disputat, despre ce s-a întâmplat pe ring şi despre urmele pe care pumnii adversarei i-au lăsat pe chipul fiicei lui. Cât despre mama pugilistei, Natalia Ceban, aceasta nu a fost la niciun meci de-al Mihaelei şi mai mult de un minut nu a rezistat să se uite la o înregistrare cu copila ei pe ring. „Dar niciunul dintre ei nu a încercat să mă facă să renunţ la box, pentru că ambii ştiu că luptele pe ring mă fac fericită”, spune pugilista.

Îi plac hainele feminine

În afară de faptul că a ales un sport pentru care femeile optează mai rar, Mihaela e o fată ca oricare alta: îi place să iasă cu prietenii, să citească şi să asculte muzică, dar şi să meargă la meciuri de box disputate de profesionişti. Acum, în perioada vacanţei, şi-a găsit şi un job de sezon, căci un ban în plus nu strică niciodată. „Mă şi machiez, dar nu excesiv, iar la ocazii deosebite îmi place să port rochii elegante şi pantofi cu toc – aşa mă simt mai feminină. Pe viitor sper să fac box la nivel profesionist și să fac istorie în acest domeniu. Cât despre meserie, vreau să devin fizioterapeut”, spune ea.

„Sunt mândră de originile mele!”

Mihaela spune că ea e fata tatei. Atunci când mama ei a plecat să muncească în Italia, în 1999, Mihaela avea doar un anişor, iar până la vârsta de 10 ani a crescut-o tatăl ei, cu care are o relaţie specială şi acum. Tânăra spune că se simte la fel de bine în ţara în care s-a născut ca şi în cea adoptivă.

„Sunt mândră de originile mele şi, când sunt întrebată de unde vin, spun că-s moldoveancă! Nici limba română nu o uit pentru că ţin legătura cu cei rămaşi acasă. Acum viaţa mea e aici, în Italia, unde am mulţi prieteni, dar în Moldova e familia mea: tata, verişorii, surorile mele din a doua căsătorie a tatei, prietenii şi dorul de casă. Merg la ei o dată la doi ani. Am fost acasă vara trecută şi mă bucur mult că am reuşit să-l văd, după zece ani de despărţire, pe bunicul Gheorghe, cel care m-a învăţat să fiu puternică şi să nu cedez în faţa greutăţilor vieţii. Parcă m-a aşteptat ca să-mi iau rămas bun… Am plâns când ne-am văzut, iar el m-a îmbrăţişat atât de tare cum nimeni n-a mai făcut-o şi ne-am promis că o să ne vedem la anul. Iar peste două luni bunicul a decedat… Regret că nu am putut să petrecem mai mult timp împreună şi că nu am putut veni la înmormântare, dar sper că de acolo, de Sus, mă vede şi e mândru de mine”, ne-a mai spus Mihaela Leucă.

 

Nina Tofan

Foto: arhiva personala a Mihaelei Leuca