Când iubești pe două-odată, chiar rămâi cu buza-mflată

Când iubești pe două-odată, chiar rămâi cu buza-mflată

Ioana, stabilită în Franța, vorbește cu tot sufletul despre locurile natale, despre satul ei de baștină cu casele pline cândva de copii, cu gospodari harnici, care, pentru un trai mai îndestulat, pe lângă munca din colhoz, cultivau pe loturile de lângă casă legume pentru vânzare, creșteau păsări și animale. Ea nu-și amintește ca în satul lor să fi fost oameni săraci. Toți aveau cu ce îmbrăca, cu ce încălța și ce pune pe masă.

Nu-i vorbă, se îmbrăcau mult mai modest decât în prezent, vara umblau mai mult desculți, făceau baie în lighean la sfârșit de săptămână și schimbau lenjeria de corp o dată pe săptămână. Aceste lucruri și sculatul cu noaptea în cap la culesul frunzelor de tutun sau la rupt puii de pe tulpinele de roșii, ca să rodească mai bine, i-au rămas vii în memorie.

Amintiri din copilărie

Dar nu uită nici momentele luminoase legate de cele mai importante sărbători creștine: Paștele, Hramul, Duminica Mare, Crăciunul, de șezătorile care se organizau la vreme de iarnă în casa lor. Nu uită jocurile copilăriei din bătătura bunicii, care trăia peste drum de școală și cum începea anul școlar era mare animație în acel colț de sat. Cu rele și cu bune, satul unde s-a născut rămâne pentru Ioana un loc sfânt, pe care îl poartă în inimă și de care îi este dor mereu. Îi este dor de oamenii acelor ani, despre care zice că erau mai buni și mai iubitori. Nu i-a lipsit nimic în casa copilăriei, dar a și muncit foarte mult alături de părinți și de fratele și sora mai mare. Iar atunci când a trebuit să plece la studii i-a fost foarte greu să se despartă de cei dragi, de sat. Se întâmplau toate astea la începutul anilor 90, când s-a început destrămarea gospodăriilor colective.

Inima lui îi șoptea un mesaj de iubire

Tot atunci a început și romanul ei de dragoste cu Nicu. Se cunoșteau de mici. Locuiau în aceeași mahala. Era cu trei ani mai mare decât ea și făcea parte din băieții mai speciali ai școlii. Învăța bine, cânta la chitară, participa în cercul dramatic, unde avea și ea roluri. Dar nici vorbă de o relație de prietenie în anii de școală.

Nicu își făcea studiile în anul IV la Politehnică, iar ea era în anul întâi la facultatea de limbi străne. Așa s-a întâmplat că într-o zi de vineri, după ore, s-au întâlnit la autogară. Mergeau amândoi în sat. S-au așezat alături în autocar și au vorbit ca vechi cunoscuți despre preocupările lor studențești. Și-au amintit de bunele lor relații, când Ioana era mijlocitoare în dragostea lui tainică cu o colegă de școală cu numele Irina. Ca să nu afle părinții acelei colege despre dragostea lor, ea se ducea și o scotea la plimbare până în marginea satului, unde o aștepta Nicu. Ca urmare a acelor amintiri, Ioana l-a întrebat ce mai face Irina. El i-a răspuns sec, uitându-se pe fereastră la cerul înnorat: „N-am izbutit să îi citesc inima. M-a părăsit demult. Și-a găsit pe altcineva acolo, în Italia, unde e plecată cu părinții săi. Din câte sunt informat, e măritată, are și un copil”.

Ioana nu s-a mirat. Știindu-l șugubăț din fire, i-a zis: „Să înțeleg că e o glumă de a ta, așa cum obișnuiești să glumești?”. „Nu e glumă, e adevărat. Acum nu mai fac improvizații de moment. Am devenit băiat serios”, i-a mărturisit el și i-a acoperit mâna de pe genunchi cu palma lui. Și din felul cum a atins-o, Ioana a simțit ceva, parcă i-ar fi transmis niște fiori. Şi-a amintit zâmbind un moment dintr-o piesă pe care au jucat-o pe scena școlii în care el îi luase mâinile într-ale lui. Acum însă parcă îi auzea glasul inimii, ce îi șoptea un mesaj de iubire. Ajunsă acasă, după ce a stat de vorbă cu toți membrii familiei, sub pretextul că se simțea obosită, s-a închis în camera ei și se gândea la el. Nu-și putea explica de ce o copleșesc niște sentimente indefinite. Drumul înapoi la Chișinău l-au parcurs din nou împreună.

Apoi, peste o săptămână, a urmat o nuntă în sat la care au fost invitați amândoi. Această petrecere a precedat ieșirile în oraș la o cafea, la teatru, la cinema. Erau niște întrevederi amicale fără declarații de dragoste. Și ea se ruga nu pentru a cere mai mult, ci pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că sunt împreună și au despre ce vorbi. La finalul rugăciunii spunea cu voce tare: „Doamne, facă-se voia Ta!”. Părinții îi tot spuneau: „Dacă te va cere Nicu în căsătorie, vei avea o casă trainică cu el. E băiat de gospodari”.

Abia peste un an și-au mărturisit unul altuia dragostea și au mers împreună la altar. Nicu absolvise facultatea și era angajat la un trust de construcții.

Între două nu te plouă

Toate bune și frumoase până aici. Dar ceea ce pare uneori imposibil se poate întâmpla atunci când nici nu te aștepți. La câteva luni după căsătorie, Nicu s-a întâlnit la un simpozion cu o fostă colegă de facultate. Au vorbit despre multe lucruri, în special despre cele discutate în cadrul acestei întruniri. Peste câteva zile după aceea, bărbatul simțea nevoia să o revadă, să mai stea de vorbă cu ea. I-a telefonat. S-au întâlnit la o cafea și și-au spus nimicuri. Era convins că o iubește pe Ioana și că nu există dragoste spontană. Pur și simplu, îi plăcea să stea de vorbă cu cealaltă. Nu se gândea la dragoste, se simțea bine în preajma ei și atât. Dar nebănuite sunt căile Domnului! Soțul Valeriei era tocmai plecat într-o deplasare de lungă durată. Dornică de aventură, cuprinsă de pasiune, femeia a reușit să-l ademenească la pat pe fostul ei coleg. Și așa ușor-ușor, încet-încet, Nicu a început să o iubească și pe a doua. Pe Ioana o iubea pentru tandrețe și sinceritate, pentru calitățile ei de bună gospodină, iar pe Valeria pentru că părea un vulcan în erupție în pat.

Și-a găsit fericirea în Franța

În sfârșit, lucrurile au luat o turnură neașteptată pentru el. A urmat o perioadă lungă (trei ani) de emoții puternice și întâlniri pe furiș cu Valeria. Ioana îi deconspirase, dar o făcea pe niznaiul. Se simțea iubită, Nicu îi aducea banul acasă, îi oferea flori, mici atenții cu ocazie și fără. Dar ca să nu lungim vorba, până la urmă, nu a putut rămâne puternică și neclintită la nesfârșit, nu a putut să se prefacă mereu că nu o atinge acest fel de iubire dublă a soțului ei. Mai ales că după nașterea copilului i se părea că nu-i mai acordă atâta atenție.

Atunci au venit peste sufletul ei săptămâni de tristețe și durere. În lipsa lui, pe ascuns, lăsa lacrimile să-i curgă șiroaie pentru alinarea sufletului. Într-o zi de luni, după rugăciune s-a ridicat zâmbind din genunchi. Într-o jumătate de oră s-a pregătit de drum. Și-a luat copilul în brațe și, cu biletul de avion în buzunar, a plecat în Franța fără să se uite înapoi. A lăsat pe masă pentru soț un bilețel cu următorul conținut: „Am obosit să mă tot prefac că nu știu nimic. Te las în deplină libertate cu Valeria. Plecăm cu Ionuț în Franța. Mergem încolo unde mă așteaptă prietena mea, care mă îndeamnă să-mi continui drumul către ea. Spune că sunt niște locuri frumoase, unde tristețea nu intră niciodată în sufletele pline de credință…”.

De ani buni Ioana locuiește în Franța. S-a recăsătorit cu un francez. Lui Ionuț i-a adus o surioară. Copiii sunt deja mari. E fericită. Are o legătură spirituală extraordinară cu francezul, o căsnicie cum ar dori să aibă și copiii săi. Are o relaţie de prietenie cu Nicu, el nu s-a mai însurat a doua oară. Se consideră o femeie împlinită. Își realizează visele de a face oamenii mai buni, mai frumoși, prin diverse proiecte sociale. Dar duce mereu dorul locurilor natale.