Câte nu face un bărbat ca să ţină lângă el o femeie?

Necazurile vin peste oameni întotdeauna grămadă. De parcă, dacă ar veni pe rând, omul nu le-ar mai lua în seamă. Elena a rămas văduvă de tânără cu trei copii – doi băieţi şi o fată.

Soţul ei a murit în chinuri şi a lăsat-o fără pic de strânsură la casă. După ce l-a înmormântat, altă nevoie a dat peste ea – i-a ars casa. Aşa a rămas pe drumuri – fără serviciu, cu trei copii minori şi fără niciun sprijin. Ce avea să facă femeia? A tot trăit pe la casele altora, dar cât poţi sta pe spatele cuiva? Fiind femeie cu obraz, ea trecea de la o rudă la alta, până a înţeles că altă ieşire nu are decât să-şi dea copiii la stat, să-i întreţină cineva până îşi găseşte ea un rost. Căuta cu înfrigurare de lucru şi un loc unde să stea. Gândul la copiii instituţionalizaţi o sfârşea de sănătate.

Văduvă cu trei copii şi cu casa arsă

Încerca în zilele de odihnă să-i vadă, pe rând, pentru că nici ei, mititeii, nu erau grămadă. I-au despărţit după vârste în diverse orfelinate. Încă nu se lumina de zi că Elena se şi învârtea în jurul gardului la vreo casă de copii, acolo unde era unul din fiii ei. Se obişnuiseră cu ea şi cei din administraţia instituţiei. Ştiau că mama aceasta a lăsat copilul acolo fără a avea inima împăcată; dacă ar fi avut unde-i ţine, la sigur că nu i-ar fi dat niciodată de acasă. Ori de câte ori venea femeia pe acolo, cei din orfelinat le creau posibilitatea ca cei doi să fie cât mai mult timp împreună.
Sufereau şi copiii des¬părţirea de mamă, cei mai mărişori şi cu mai multă înţelegere a ce se întâmplă în jurul lor o îmbrăţişau tă¬cut când o aveau în preajmă fără a-i pune întrebări sau fără a se ruga să-i ia acasă. Ştiau că nu au unde se duce. Aşteptau cu nerăbdare să vi¬nă şi ziua aceea când mama lor, printr-o minune fireşte, va găsi ieşire din situaţia aceasta. Şi doar Vasilică, cel mai mic din familie, nu s-ar fi despărţit în ruptul capu¬lui de mamă. Nu pricepea copilul: de ce, dacă-l iubeşte, nu-l ţine alături mereu? Anii treceau, cei mai mari au ieşit din şcoli, s-au angajat, dar mama lor nu şi-a mai găsit un adăpost al ei.

Copiii împrăştiaţi prin orfelinate

Stătea de cele mai multe ori în gazdă cu alte femei şi nu putea aduce peste ele copiii. Deşi îi lua uneori pentru zilele de odihnă. Ştiţi şi dumneavoastră, ca să păstrezi nişte relaţii de familie, relaţii sănătoase, de ataşament, de grijă şi responsabilitate a unuia pentru celălalt, ar fi trebuit să stea împreună. Dar dacă nu au existat posibilităţi, cu toate eforturile mamei, din cei cinci membri ai familiei, au rămas doar doi. Mama şi fiul ei mai mic, Vasilică.
Copiii cei mai mari ai Elenei s-au împrăştiat în lu¬me, care la Moscova, care în Ucraina, apoi unul din ei a plecat în Armenia pentru a cunoaşte, zicea el, naţia ceea de oameni. Dar nu se ştie niciodată când dă norocul peste tine. Elena a făcut cu¬noştinţă cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Om singur era, blajin la suflet şi vesel din fire. Copiii acestui bărbat, ca de altfel mulţi ti¬neri din ţara asta, împrăşti¬aţi prin lumea largă erau, şi-au clădit ei cuiburi pe aiurea, fără gând de întoarcere în Moldova. Astfel că nu mai aveau chip să caute de părintele lor. E bine cel puţin că aveau grijă din când în când să-şi anunţe tatăl că sunt bine, sănătoşi, mai trimiteau şi un ban să-i uşureze acestuia existenţa.

Nu se mai puteau despărţi ca doi străini

L-a cunoscut Elena într-o zi din întâmplare. Tocmai venea de la Vasilică de la internat şi-şi ştergea tăcu¬tă lacrimile de pe obraz pe un scaun în grădina publi¬că. Cuprinsă de gânduri, femeia n-a observat când s-a aşezat alături pe bancă şi acest moşneguţ. Dornic de vorbă era bărbatul şi fe¬meia, necăjită cum era de soarta ei, i-a povestit atunci istoria vieţii sale. Cu gând că n-o să-l mai vadă nicioda¬tă pe străinul cela. Măcinat de singurătate şi de dorul copiilor săi, i-a spus şi el că e văduv, că fiii lui nu mai au nevoie de un părinte bătrân, că în viaţă te naşti şi mori de unul singur, chiar dacă în jurul tău roiesc mii de oameni.
După care au vorbit pe saturate, nu se mai puteau despărţi ca doi străini, aşa că moşul a condus-o pe Ele¬na până la gazda unde lo¬cuia ea. A doua zi, femeia se întâlneşte din nou cu el. Nu ştiu cum se făcuse, dar el, pe înserate, i-a ieşit femeii în cale, când se întorcea Elena de la serviciu. Şi de atunci petreceau timpul împreună. Aveau nevoie şi unul şi altul de comunicare.
Într-o zi, nea Costache îi propune Elenei să treacă cu traiul la dânsul. „De ce să dai o groază de bani la gazdă, când la mine ai sta gratis? Atâta te rog, dacă faci o mâncare, mă serveşti şi pe mine. Vrei să mă ajuţi în gospodărie, am să te ajut şi eu. Mai trece o habă de vreme şi nea Costică o cere de nevastă pe Elena. „Poate că ai dori să te măriţi cu unul mai tânăr, mai în putere, eu nu-ţi pot promite ceea de ce nu sunt în stare. M-am gândit însă că, dacă rămâi lângă mine, îţi las casa şi ai să ai şi tu unde sta…”

Vasilică a ajuns în sfârşit acasă

Câte nu face un bărbat ca să ţină lângă el o femeie? Nea Costea a trecut casa pe numele Elenei. A luat-o în căsătorie legitimă. Şi-a anunţat şi fiii că s-a însurat şi că e fericit cu femeia care are grijă de el ca o fiică. Pentru că aşa era de fapt – el, la 80 de ani, avea o nevastă care nu împlinise nici 50. Uite abia atunci s-a gândit Elena că ar putea să adune în jurul ei familia. Moşul a venit cu ideea asta văzând-o cât de tristă este ea după fiecare vizită la orfelinat. „Ia băiatul acasă, o să ne fie şi nouă mai vesel. Şi apoi caută-i şi pe ceilalţi. Acum e timpul să vă cunoaşteţi mai bine. Nu lăsa să se aşeze între voi înstrăinarea.”
Aşa a ajuns Vasilică în sfârşit acasă. Are o familie, are un tată, care, în dorul propriilor lui copii şi nepoţi, îl alintă pe acest băieţel cu tot ce-şi poate permite. Seri¬le în familia lor nu mai sunt reci şi plictisitoare, copilul acesta le-a schimbat viaţa ca un vârtej. În fiecare zi vine cu idei dintre cele mai nă¬struşnice. „Mamă, dacă l-ai lua pe Dorin de la internat să trăiască la noi, aş avea şi eu un frate”, i-a spus el într-o zi. La care mama i-a răs¬puns: „Ai răbdare, fraţii tăi vin acasă…”.