Marian Furnică (23 de ani) e balerin la Opera de Stat din Viena. A moştenit talentul pentru dans de la bunicul său, regretatul Ion Furnică, Artist emerit al Republicii Moldova, dar şi de la alte rude de-ale lor, căci, ne spune tânărul, în familia lor dansează toţi. Cât despre balet, Marian l-a descoperit la vârsta de şase ani, dar l-a îndrăgit câţiva ani mai târziu, când a dat admiterea la Colegiul Naţional de Coregrafie, unde a învăţat vreme de cinci ani. În 2010, sfătuit de o colegă, balerină şi ea, Marian a expediat pe adresa prestigioasei Şcoli de Balet a Operei de Stat din Viena CV-ul său şi un disc cu imagini din timpul spectacolelor la care a participat, iar de acolo a primit răspuns pozitiv – devenea bursier al uneia dintre cele mai importante şcoli de balet din lume.

În familia Furnică, dansul are o tradiţie de trei generaţii. O tradiţie frumoasă, pornită de bunicul balerinului, regretatul Ion Furnică, care vreme de mai bine de 20 de ani a fost membru al Ansamblului „Joc”.

În familia lor, dansul e la el acasă

„El a fost primul din familia noastră care a îndrăgit arta dansului, iar pasiunea lui i-a inspirat şi pe mulți alții să devină dansatori. Şi frații bunicului au dansat, şi feciorii, şi nurorile. Mămica mea, Svetlana Furnică, a fost dansatoare la Ansamblul „Joc”, iar tata, Ion Furnică, a absolvit Şcoala de Balet din Moscova. Din păcate, eu sunt unicul dintre nepoţii săi care dansează și care profesează în acest domeniu”, ne spune chişinăuianul Marian Furnică, balerin la Opera de Stat din Viena.

Cât despre el, a mers pentru prima dată la un spectacol de balet pe la vârsta de şase ani şi a fost încântat de ceea ce a văzut pe scenă. Iar patru ani mai târziu, la îndemnul bunicii sale, a mers împreună cu fratele lui geamăn la preselecţia organizată la Colegiul Naţional de Coregrafie, clasa întâi de balet. Au fost admişi ambii, dar numai Marian a rămas să-şi continue studiile la colegiu.

„Fratele meu nu a îndrăgit dansul, el a ales alt drum în viaţă. Mie însă mi-a plăcut să studiez acolo, căci pe lângă orele de română, matematică şi alte discipline pe care le-am studiat anterior la Liceul „Gh.Asachi” din Chişinău, la colegiu mai aveam ore de balet şi de pian. După primele lecţii practice, am înțeles că baletul e un domeniu foarte competitiv, exact cum îmi place mie”, îşi aminteşte balerinul.

L-a fascinat tehnica dansului clasic, iar pentru ca să-i reuşească tour-urile în aer şi piruetele, Marian era gata să exerseze ore în şir. Cu timpul, a înţeles că îi place tot mai mult să danseze și că ar vrea să facă din asta o meserie.

Student la Viena

La Colegiul Naţional de Coregrafie studiile durează opt ani. Marian Furnică însă a învăţat acolo doar cinci ani, căci în 2010, în perioada vacanţei de vară, a întâlnit-o pe o colegă de-a sa, Ilinca Gribincea, pe atunci elevă la Şcoala de Balet a Operei de Stat din Viena, care l-a sfătuit să-şi încerce şi el norocul la acea instituţie de învăţământ, una dintre cele mai prestigioase din lume.

„Ilinca m-a îndemnat să-i dau CV-ul meu și un disc cu imagini video din timpul spectacolelor la care am participat, iar ea, după vacanţă, i le va transmite personal doamnei Simona Noja, româncă din Huedin, care tocmai preluase conducerea Şcolii de Balet a Operei de Stat din Viena. Am ascultat-o şi uite-aşa, cu voia Domnului și cu puțin noroc, am fost acceptat cu bursă la acea instituţie de învăţământ la care înainte puteam doar să visez”, ne spune balerinul.

În penultimul an de studii la Viena, pe la jumătate de semestru, directoarea școlii l-a anunţat pe basarabean că Manuel Legris, director de balet al Operei de Stat din Viena, vrea să-l vadă şi pe el la audiția generală, eveniment care are loc o dată pe an la WienerStaatsoper şi la care vin să-şi încerce norocul dansatori profesioniști de balet. În acel an, la casting au participat 250 de fete și 150 de băieți, dintre care Manuel Legris a ales să angajeze în trupa sa doar patru dansatori: două balerine și doi balerini, unul dintre aceştia fiind Marian Furnică.

A jucat în peste 350 de spectacole

Tânărul şi-a făcut debutul la Viena cu „Valsul florilor” din baletul „Spărgătorul de nuci”, iar de atunci a jucat în circa 350 de spectacole, pe mai multe scene ale lumii. L-am întrebat cum decurge o zi obişnuită din viaţa unui balerin al trupei Operei de Stat din Viena.

„De luni până vineri, ziua de muncă o începem la ora 10.00 cu lecția de balet, care durează până la 11.15. Apoi, până la 17.30, avem repetiţii pentru spectacolul pe care urmează să-l prezentăm seara. Unica pauză o avem la prânz şi durează 40 de minute. Săptămânal exersăm pentru cel puțin trei spectacole de balet diferite. Evident, la un astfel de ritm de viaţă trebuie să avem o alimentaţie sănătoasă, ca orice persoană care exercită o meserie solicitantă din punct de vedere fizic”, ne spune Marian.

Iubita lui, balerină originară din SUA

În cei aproape opt ani de când stă departe de casă şi de cei dragi, basarabeanul a învăţat să se simtă la Viena „acasă”, iar în colectivul de dansatori de balet – ca într-o familie.

„Primul an la Viena nu a fost prea uşor. Vorbeam doar româna şi rusa, de aceea îmi era dificil să comunic cu noii mei colegi. Bine că printre aceştia erau și elevi din România, Ucraina, Rusia – cu ei m-am împrietenit din prima. Plus la asta, am avut noroc că Ilinca, care era la Viena de câțiva ani, m-a ajutat să mă acomodez mai lesne. La teatru mi-a fost mai uşor să mă integrez, pentru că, fiind un colectiv multinaţional, vorbim între noi mai mult în engleză. E adevărat ce se spune, există rivalitate între baletişti. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că, spre deosebire de alte colective de balet de acest nivel, în al nostru atmosfera e caldă, ca într-o familie, iar colegii îmi sunt tare dragi”, spune balerinul, declarându-se mândru de faptul că din trupa lor de balet mai fac parte alţi trei basarabeni: Mihail Sosnovski , Alexandru Tcacenco și Dumitru Taran. Iar Valentina Naforniţă, despre care tânărul ne spune că e cea mai frumoasă şi mai talentată cântăreaţă a Operei de Stat din Viena, e tot din R.Moldova.

De trei ani, Marian Furnică formează un cuplu cu o colegă de-a sa de la Opera de Stat din Viena, şi ea balerină.

„În trupa teatrului nostru s-au format multe perechi, unii s-au și căsătorit, au copii. Pe prietena mea o cheamă Alaia Rogers Maman şi vine din SUA. Ne place să călătorim împreună, să descoperim culturi diferite. Paradoxal, dar ambii suntem pasionați de gătit, deşi meseria ne cere să fim cât mai subțirei (n.a. – râde). În afară de asta, eu mai am un hobby – fotografia. Îmi place să fotografiez în special balerini şi cred că am ’ochi de balet’, căci e foarte dificil să prinzi momentul potrivit pentru a face o poză atunci când dansatorii sunt în mişcare”, ne spune balerinul.

„Unire, iată la ce visez!”

Marian vine din ce în ce mai rar în R.Moldova, iar unicul motiv pentru care mai trece pe-acasă e că-i e dor să-şi revadă părinții și bunicile. Spune că de fiecare dată, la întoarcere, se întristează când vede că situaţia socială, politică şi economică a statului în care s-a născut nu se îmbunătăţeşte.

„Ba chiar e din ce în ce mai rău… În loc să aibă un parcurs european, Moldova alege o cale pro-moscovită, Dodon nu recunoaște româna drept limbă de stat și ne impune o istorie falsă a neamului nostru. Iar eu vreau ca în țara mea să se vorbească limba română! Vreau ca elevii să studieze istoria adevărată! Unire, iată la ce visez! Zeci de localități au semnat deja declarații de Unire și, sunt sigur, vor urma multe altele. Sunt mândru că basarabenii nu se dau bătuţi”, ne-a mai declarat Marian Furnică.

Nina TOFAN

Duminică, 28 ianuarie, la New York, a avut loc decernarea prestigioaselor premii Grammy, eveniment ajuns la cea de-a 60-a ediţie. Printre cele 84 de categorii ale galei, s-au regăsit şi cele dedicate muzicii clasice. Trofeul pentru cea mai bună prestaţie camerală i-a revenit violonistei Patricia Kopatchinskaja şi Orchestrei de Cameră Saint Paul, pentru discul “Death&The Maining”, înregistrat în 2016, în SUA.

Paşii ei desculţi au dus faima Republicii Moldova în întreaga lume. Patricia Kopatchinskaja, sau PatKop, cum îi spun cei care nu-i pot pronunţa numele, e una dintre cele mai de succes violoniste ale momentului. Originară din Republica Moldova, ea s-a format ca muzician la Viena și Berna, iar de 20 de ani e stabilită în Elveția, unde şi-a întemeiat o familie – soţul ei, Lukas Fierz, e medic neurolog, iar fata lor, Alice-Linda, are 11 ani.

Patricia Kopatchinskaja, fiică a doi artişti apreciaţi, Victor şi Emilia Copacinschi, a devenit cunoscută pentru apariţiile sale excentrice şi pline de expresivitate, ea fiind considerată, conform telegraph.co.uk, drept cea mai captivantă violonistă din lume. Muziciana, supranumită „copilul sălbatic al viorii”, are un stil unic de interpretare, care contrastează cu cel clasic – pe scenă este de fiecare dată autentică, dezinvoltă, firească şi emană o energie debordantă. Trăieşte fiecare notă muzicală.

Desculţă pe scenă

Această „Veneră ciufulită”, „o furie cu chip angelic”, cum a fost catalogată de presa internaţională, concertează de obicei desculţă. „Aşa mă simt mai bine. Îmi place acest contact fizic cu scena”, spunea ea, acum cinci ani, într-un interviu pentru ziarul nostru.
Până în prezent, basarabeanca a adunat în palmares zeci de premii la unele dintre cele mai prestigioase concursuri de muzică din întreaga lume. Iar duminică, 28 ianuarie, a fost recompensată cu încă un trofeu important: premiul Grammy pentru cea mai bună prestaţie camerală, pentru discul „Death&The Maining”, înregistrat cu Orchestra de Cameră din Saint Paul (SUA, Statul Minnesota).
„Vă mulțumesc pentru curiozitate și curaj!”

„Acest premiu Grammy se datorează unei echipe numeroase. Toți membrii orchestrei au contribuit cu idei și cu dăruire: regizorul artistic Kyu Kim, un muzician extraordinar; Bruce Coppock, fostul manager al orchestrei; Blanton Alspaugh și John Newton de la Soundmirror, care au înregistrat discul în condiții meteorologice extreme; producătorul meu îndrăzneț Didier Martin, de la Alpha Classics; și managerii mei, Jasper Parrott și Ariane Levy-Kunstler, care m-au adus în orchestră. Le spun lor şi multor altora: Vă mulțumesc pentru curiozitate și curaj!”, se arată în mesajul publicat de violonistă pe pagina ei de Facebook, la scurt timp după anunţarea laureaţilor Grammy 2018.

Luni, am contactat-o şi noi pe Patricia Kopatchinskaja pentru a o întreba ce sentimente o încearcă, mai ales că vestea victoriei ei a făcut înconjurul lumii.
„Acest trofeu mă onorează foarte mult şi mă susţine enorm. Originalitatea albumului „Death&The Maining” constă în faptul că am reuşit să creăm o simbioză între muzica lui Schubert şi piese din diferite epoci: muzică medievală, renaissance şi muzică modernă. Pentru muzica clasică, aceasta este o experienţă mai neobişnuită, tocmai de aceea decizia juriului de a susţine acest proiect inedit mă bucură îndoit. Pentru noi, cel mai important a fost să găsim limbaj comun, să alegem coloritul muzical pentru a crea o muzică însufleţită, diferită de perfecţiunea discurilor obişnuite. Acum nu ştiu dacă albumul este bine vândut sau nu, dar cred că după acest premiu va creşte interesul faţă de el”, ne-a declarat, în exclusivitate pentru JURNAL de Chişinău, Patricia Kopatchinskaja.

Inimitabila violonistă nu a fost prezentă la Gala Premiilor Grammy, la New York, căci are zilnic repetiţii pentru noul său proiect în Elveţia, alături de Camerata Bern, director artistic al căreia ea va fi din septembrie 2019. Agenda talentatei muziciene este atât de plină de evenimente încât nici nu a sărbătorit această nouă victorie. „Cânt mult, îmi mai rămâne prea puţin timp pentru alte activităţi. Dar cred că dacă nu aş lucra atât de mult, m-aş îmbolnăvi”, ne-a mai spus ea.

Moldoveancă în suflet

Patricia Kopatchinskaja a plecat din Republica Moldova, împreună cu părinţii şi cu sora ei, la vârsta de 13 ani. S-au stabilit în Austria, la Viena, oraş al muzicii lui Mozart şi al valsului lui Strauss, unde Patricia a studiat vioara şi compoziţia cu profesori extraordinar de buni. Violonista ne spunea, acum cinci ani, în română, că de când au emigrat au avut noroc de oameni buni şi de protecţia lui Dumnezeu.

„În suflet mai sunt moldoveancă, deşi atunci cânt revin la baştină mă simt străină. Spun asta cu o mare părere de rău. Nu-i mai înţeleg pe oamenii de acolo, s-au schimbat… Dar, desigur, m-am schimbat şi eu”, ne spunea artista care vorbeşte româna, rusa, germana, engleza şi franceza. „Gândesc în limbi diferite, dar mă rog lui Dumnezeu doar în română”, a ţinut să specifice ea.

Nina TOFAN

Victor Grosu este unul dintre cei mai buni arhitecţi şi designeri de interior de dincolo de Prut. Şi-a făcut studiile la Chişinău, la Universitatea Tehnică din Moldova, iar în 2012 s-a stabilit în România, unde şi-a deschis o afacere. La sfârşitul anului trecut, firma sa, „Grosu Art Studio”, cu sediul la Bucureşti, a obţinut mai multe premii importante, iar unul dintre proiectele acesteia a fost desemnat drept cel mai bun interior de restaurant din Europa, premiu decernat de Europe Property Awards, la Londra. Într-un interviu pentru Jurnal de Chişinău, businessmanul ne-a vorbit despre parcursul său profesional şi succesele echipei pe care o conduce, despre imaginea basarabenilor în România şi Unire.

S-a născut într-o familie de arhitecți şi el tot arhitect a ales să se facă. Talentul şi cunoştinţele acumulate l-au propulsat pe Victor Grosu în rândul celor mai buni specialişti în domeniu de dincolo de Prut, iar proiectele sale au adunat premii dintre cele mai râvnite nu doar în România, ci şi în Europa.
O familie de arhitecţi

Protagonistul acestui articol are 36 de ani şi a venit pe lume în Ucraina, lângă Odesa, acolo unde tatăl său îşi satisfăcea serviciul militar, dar a crescut şi s-a format, ca personalitate şi ca specialist în arhitectură, la Chişinău.
„Noi, în familie, suntem cu toţii arhitecţi: tata, mama, eu şi fratele meu mai mic. Am încercat să aleg un alt domeniu de activitate, dar tot la arhitectură am rămas, că avem gena asta în sânge”, recunoaşte domnia sa.
Dimineaţa, ziua şi seara, tot ce se vorbea la ei în casă era legat de arhitectură. Totuşi, spune că nu acasă a învăţat meseria, ci la UTM, unde a avut profesori buni. „Dar, oricum, eram puţin rebel la facultate”, îşi aminteşte Victor Grosu.
În timpul studenţiei a avut rezultate foarte bune la învăţătură şi şi-a demonstrat abilităţile de lider, în acea perioadă el fiind preşedinte al sindicatelor la facultatea lor şi vicepreşedinte al sindicatelor UTM. Ba chiar îi mai rămânea timp şi pentru afaceri – în 2003, împreună cu părinţii, a deschis o societate de arhitectură, iar după ce a mai acumulat experienţă, şi-a deschis propriul business.
„Brandul ‚Grosu Art Studio’ l-am lansat în 2010, iar doi ani mai târziu mi-am deschis o afacere şi în România, unde la început, vreme de mai bine de un an, am condus o societate petrolieră, adică mi-am schimbat domeniul de activitate pentru o perioadă. Puteam să aleg orice altă ţară pentru a-mi muta acolo head office-ul, mai ales că până a mă stabili la Bucureşti am avut proiecte şi la Geneva, şi la Moscova. Dar am ales România pentru că-i mai aproape. De suflet, de inimă şi de casă”, afirmă domnia sa.

Arhitectul trebuie să fie un bun psiholog

Basarabeanul, echipa căruia a creat de la zero mai multe localuri bine cotate şi în stânga Prutului, consideră că nu e nicio diferenţă între clientul din R.Moldova şi cel din România sau din alte state, atâta timp cât el, ca specialist, e un psiholog suficient de bun pentru a înţelege ce i-ar plăcea clientului în materie de decor şi arhitectură. „Iar la facultate, în planul de învăţământ, tocmai acestei materii i se acordă prea puţină atenţie, deşi psihologia interacţiunii umane şi interacţiunea cu beneficiarul e determinantă în activitatea noastră. Eu am studiat-o de sine stătător, în ultimii ani de facultate, citind cărţi de leadership şi de comunicare”, ne spune omul de afaceri.
Victor Grosu nu are preferinţe în materie de stiluri arhitecturale şi de design interior. Căci el creează poveşti în materie de concepţii. Şi în dependenţă de materia pe care o creează, selectează stilurile, instrumentele, materialele, aplicând şi cunoştinţele pe care le are în domeniu. Totuşi, e atras de etnominimalism, o tendinţă nouă pe care o dezvoltă acum în proiectele sale.

2017, un an bun pentru biroul său de proiectare

În prezent, cei 10 colaboratori ai săi lucrează la 10 proiecte simultan, dar în circuit sunt mai multe lucrări. „Unele sunt în proces de construcţie şi trebuie supravegheate”, precizează omul de afaceri.
Şi munca asiduă a echipei sale dă roade frumoase. În 2017, de exemplu, biroul de proiectare pe care îl conduce Victor Grosu a obţinut câteva distincţii importante, printre care premiul pentru cel mai bun interior de restaurant din Europa, pentru proiectul unui local din Bucureşti. Ceremonia de premiere a avut loc la Londra, în cadrul ediției 2017-2018 a European Property Awards, unul dintre cele mai prestigioase evenimente din acest domeniu.
„Anul trecut am luat şi Five Stars Awards în România, biroul nostru fiind declarat Cea mai bună companie de design interior din ţară, după părerea Property Awards International 2017. De asemenea, în noiembrie, am luat premiul pentru cel mai bun restaurant nou-deschis, de la „Horeca Insight Magazine România”, organizaţia care dă premii pentru cele mai bune localuri din dreapta Prutului, precum şi premiul Cel mai bun restaurant cu specific străin premium. Pe lângă asta, portalul de notorietate în domeniul arhitecturii, archilovers.com, a desemnat un proiect de-al nostru drept cel mai bun din 2017, cu menţiunea: „Felicitări, eşti unul dintre cei mai buni!”. Şi să ştiţi că pe acel site îşi expun lucrările toţi designerii şi arhitecţii din lume, la ora actuală acesta fiind un barometru al calităţii şi al esteticii în domeniul în care activez”, afirmă Victor Grosu.
Lipsă de interes faţă de breasla arhitecţilor

Acum câţiva ani, părinţii şi fratele arhitectului s-au stabilit şi ei în România, iar soţia lui, Nadia Lari, chişinăuiancă şi ea, îi e nu doar parteneră de viaţă, ci şi de afaceri – ea preia proiectele în fază finală şi se ocupă de gestionarea acestora, de implementare şi analiză.
Înainte venea mai des în Republica Moldova, dar în ultima vreme omul de afaceri trece Prutul tot mai rar şi, de multe ori, doar ca să-i revadă pe socrii săi şi pe părinţii acestora.
„Mai vin pe la Chişinău când sunt invitat la evenimente sau am stabilite întâlniri cu potenţiali beneficiari. Am impresia că Republica Moldova stagnează, căci nu văd semne de dezvoltare. În 2011, înainte să plec eu de acolo, lucrurile păreau să evolueze. Pe atunci, colegii mei încă mai aveau proiecte în desfăşurare acasă, la scară mai mare. Acum, cu cine n-aş vorbi, toţi spun că au proiecte mai mult în afară. Se constată o lipsă de interes faţă de breasla arhitecţilor”, afirmă Victor Grosu, căruia îi pasă în continuare de ceea ce se întâmplă în R.Moldova la toate nivelurile, căci, spune el, atunci când eşti departe de locurile unde ai copilărit, simţi chiar mai acut tot ce se întâmplă acolo.

„Deşi, geografic vorbind, locuiesc acum în alt stat, pentru mine e aceeaşi ţară, mai ales că bunicii mei sunt născuţi în România. Deci, mă simt acasă şi în stânga, şi în dreapta Prutului. Pentru mine, frontiera nu există. Va veni şi momentul Unirii cu acte în regulă, dar eu zic că formalităţile pot fi evitate, căci fiecare îşi face unirea lui cum vrea, indiferent de ce spun politicienii. E ca şi în cazul căsătoriei: poţi avea o ştampilă în paşaport, dar dacă nu există dragoste, ce rost mai are aceasta? Şi poţi fi fericit trăind în concubinaj ani la rând, dacă eşti alături de persoana dragă”, consideră arhitectul.
Cât despre imaginea basarabenilor în România, Victor Grosu afirmă că aceştia sunt văzuţi cu ochi buni de către fraţii lor de peste Prut, iar asta se datorează nu doar hărniciei de care dau dovadă, ci şi artiştilor originari din Republica Moldova care dau tonul în muzica românească.
„Personal, nu m-am simţit niciodată discriminat aici. Poate alta era situaţia până în 2010, dar artiştii români originari din Basarabia au şters graniţa de pe Prut cu piesele lor precum cu o radieră. Ba chiar la ora actuală e trendy şi cool să ai accent mai moldovenesc, iar unele vedete din România încearcă să-l imite”, a mai adăugat arhitectul.

Nina TOFAN

Basarabenii au succes în lume! Aţi avut ocazia să vă convingeţi de asta şi în acest an, din paginile Jurnalului de Chişinău, unde am publicat istoriile celor care au plecat din statul în care s-au născut, în speranţa că vor putea să-şi construiască, la mii de kilometri de casă, o viaţă mai bună. Şi protagoniştilor articolelor noastre le-a reuşit.
Maxim Surdu a învăţat a găti încă din copilărie, în restaurantul părinţilor săi, iar în 2011 a plecat în lume să culeagă stele Michelin, visul oricărui bucătar. În ultimii şase ani, Maxim a lucrat în câteva dintre cele mai cotate restaurante ale lumii, cu una, două şi chiar trei stele Michelin, gătind pentru celebrităţi ca Lady Gaga, Maria Sharapova, Justin Bieber ş.a., iar acum Maxim Surdu este bucătar-şef într-un restaurant din Copenhaga al cărui proprietar e Adam Aamann, unul dintre cei mai vestiţi bucătari de televiziune din Danemarca.

Olesea Rotaru-Crivoi s-a stabilit în Canada acum zece ani, iar în 2017, alături de soţul ei, şi-au deschis o afacere în domeniul asigurărilor. Olesea, care e pasionată de design vestimentar, a lansat peste Ocean şi două colecţii de haine: una în 2014 şi alta în 2017. Pe viitor, basarabeanca speră să-şi deschidă un atelier, căci nu vrea să renunțe la pasiunea ei.

Ion Dodon, un tânăr în vârstă de 26 de ani, a uimit Italia cu vocea sa la un show televizat de talente. Apreciat de juriu şi de public, el a ajuns în finala concursului şi acum urmează să lupte, alături de alţi şapte concurenţi, pentru marele premiu – 100 000 de euro. Ion Dodon are planuri mari de viitor, iar pentru că îşi doreşte o carieră în domeniul muzicii, la anul va da admiterea la conservator, tot în Italia.

De patru ani, Silvia Şchiopu locuieşte în Irlanda. Vara aceasta, basarabeanca a ocupat locul II la un concurs internațional de prăjituri „Designer of the World’s Coolest Cake”, cu un tort realizat din elemente 3D. Şi pentru că irlandezii apreciază gustul şi designul prăjiturilor făcute de ea, Silvia şi-a deschis acolo o patiserie.

Anatol Eremciuc-Baghici e în Spania de 17 ani şi îşi croieşte, încet dar sigur, un drum în lumea muzicii. Arma sa forte este acordeonul, instrumentul pe care l-a îndrăgit încă din copilărie. Muzicianul a participat la o competiție națională a acordeoniștilor spanioli, unde s-a clasat pe locul întâi, iar datorită acestor succese participă la festivaluri nu doar în calitate de concurent, ci şi ca invitat ori chiar ca membru al juriului.

O cheamă Maria Mocanu şi e scriitoare în Spania, ţară în care locuieşte de nouă ani. Cele trei cărţi pe care le-a scos din 2011 până acum şi altele două care urmează să vadă lumina tiparului în viitorul apropiat sunt semnate cu pseudonimul Mona Camuari, o anagramă a numelui său. Deşi spune că acum meseria ei de bază e cea de mamă – basarabeanca are doi copii, iar din activitatea scriitoricească îşi câştigă deocamdată doar bucata de pâine, nu pâinea întreagă, ea are planuri de viitor îndrăzneţe. Ocheşte noi pieţe, de aceea traduce în engleză cartea apărută în 2015, iar paralel traduce o carte de-a ei şi în limba română.

Anastasia Condruc a absolvit Facultatea de Jurnalism la Iaşi. Vreme de trei ani a lucrat la un ziar ieşean, după care alţi trei ani a făcut parte din echipa Jurnal Trust Media. În 2014 a schimbat Chișinăul pe Barcelona, iar acolo a trebuit să se specializeze într-un alt domeniu. Acum e profesoară de engleză, iar paralel lucrează şi pentru o companie americană, ea fiind editor de informaţie de ordin financiar.

Gheorghe Codreanu, economist de profesie, s-a mutat în SUA acum 17 ani, la o vârstă la care doar nevoia te mai poate alunga de acasă. Când a ajuns în State, nu vorbea deloc engleză şi lucra, alături de alţi cinci emigranţi sârbi, într-o companie vietnameză. Azi, domnia sa activează în calitate de mecanic în aviaţie la o bază a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite ale Americii. Acolo, peste Ocean, se simte bine, dar nu uită de casă şi de visul lui cel mare – revenirea Republicii Moldova în componența României.

La 25 de ani, Mariana Smolenschi e un exemplu pentru tinerii din Germania. Din banii puşi deoparte vreme de câţiva ani, tânăra a reuşit să-şi deschidă un salon de cosmetologie chiar în inima oraşului Potsdam, iar despre succesul şi perseverenţa ei a scris un ziar din Germania.

Zina Esepciuc îşi croieşte un drum în lumea cinematografiei franceze. Talentul basarabencei noastre îşi spune cuvântul, căci doar în ultimul an s-a produs în mai multe filme de lung şi scurt-metraj. Însă cea mai recentă şi importantă realizare a sa este rolul uneia dintre muze în filmul „Rodin”, peliculă a regizorului francez Jacques Doillon.

Cristina Gavril, absolventă a Facultăţii de Medicină veterinară a UASM, s-a mutat în Anglia în 2011. Pentru că nu-şi găsea de lucru ca medic veterinar, ea a decis să facă încă o facultate. Acum, Cristina studiază Informatica la London South Bank University, numărându-se printre cei mai buni studenţi informaticieni din Marea Britanie, iar în acest an a făcut un stagiu de vară la „Thompson Reuters”, o companie prestigioasă apreciată în lume, gigant al informațiilor financiare media.

Pentru actriţa Silvia Busuioc, luna mai a acestui an a fost marcată de participarea la două evenimente grandioase care s-au desfăşurat paralel: Festivalul de Film de la Nisa şi Festivalul de Film de la Cannes, la cel din urmă intrând în categoria „Tinere talente”, alături de circa 20 de tineri actori din întreaga lume.

Ion Chirinciuc, alias Vanotek, e unul dintre cei mai solicitaţi artişti şi producători muzicali din România, iar piesele sale au ajuns şi în topuri din întreaga lume. Printre cei cu care a colaborat se numără Dan Bălan, The Code, DJ Smash, Sasha Lopez, Minelli, Corina, Anda Adam, Naguale, DJ Project, DJ Sava, SunStroke Project, Antonia, Eneli, Andreea Banică, Tom Boxer, Yanka, Havana, Alexandra Stan ş.a., iar anul trecut a fost la un pas de a reprezenta România la Eurovision.

Mariana Plămădeală locuieşte de trei ani în Anglia şi este angajată a Companiei „Adient”, lider global în producţia de scaune auto. Chiar dacă este departe de casă, nu poate fi indiferentă faţă de tot ce se întâmplă în R. Moldova. La începutul de mai, ea s-a solidarizat cu manifestanţii de la Chişinău şi a protestat faţă de schimbarea sistemului electoral.

La doar 27 de ani, Doina Cecan a reuşit să-şi clădească prin muncă, încredere, talent şi creativitate o carieră frumoasă în domeniul beauty în Dubai. Tânăra a izbutit să se impună după ce a absolvit la Chişinău un curs de hair stylist. De cinci ani se află în Emiratele Arabe Unite, acolo unde se bucură de numeroase realizări. Hair stylist, manager, iar de un an şi trainer, Doina planifică să-şi deschidă propria afacere în Germania.

Seeya, pe numele său din buletin Silvia Costache, s-a născut în România, în or. Focşani, din părinţi basarabeni. Primul ei single, „Chocolata”, lansat în septembrie 2015, i-a deschis uşile în lumea showbizului, iar marele ei succes l-a constituit invitaţia de a cânta în deschiderea concertului Rihannei din Republica Kazahstan.

Vreme de mai bine de două decenii, Petru Dinjos a făcut parte din Ansamblul Etnofolcloric „Tălăncuța”, după care a cântat în Orchestra MAI. Avea o carieră frumoasă în Moldova, însă acum 12 ani a decis să ia drumul străinătății. A plecat în Italia, unde acum are o şcoală de muzică, o asociaţie culturală şi o orchestră de fanfară din care fac parte 15 muzicieni.

Corneliu Tiulenev a învăţat ritualul servirii vinului în Italia, unde vreme de zece ani a lucrat majordom în case ale nobililor, ale şefilor de state, dar şi în cluburi elitiste, iar mai târziu a făcut şi un curs de somelier la Parma. Acum doi ani s-a mutat în Danemarca, unde iniţial a muncit la un restaurant de lux decorat cu o stea Michelin, iar de un an s-a angajat în calitate de manager somelier la o companie ce deţine două restaurante și un magazin de vinuri.

Mariana Cobas a plecat de acasă la vârsta de 20 de ani. De 17 ani locuieşte la Torino, unde acum deţine trei restaurante prospere, iar în luna mai, echipa sa de patiseri le-a făcut o surpriză locuitorilor oraşului şi oaspeţilor acestuia: un mega-tort cu o greutate de peste un sfert de tonă, care a fost împărţit trecătorilor, în scop caritabil, ca mulţumire pentru supa caldă pe care o primea cândva şi ea, când abia a ajuns în Italia.

Ei scriu istorie… cu pumnul! Vorbim despre doi pugilişti originari din Republica Moldova, dar care se antrenează şi câştigă titluri importante departe de locurile natale.
Constantin Bejenaru (33 de ani), originar din sat. Manoileşti, r. Ungheni, e unul dintre cei mai buni pugilişti ai lumii. Atunci când urcă în ring, basarabeanul poartă la piept trei drapele: cel al Republicii Moldova, statul în care s-a născut, cel al României, unde s-a format ca sportiv, şi cel al SUA, unde locuiește şi se antrenează de mai bine de cinci ani şi unde s-au născut cei doi copii ai lui, Nicole şi Christopher.

A început a face box la vârsta de nouă ani, la îndemnul tatălui său. A făcut Liceul Internat Republican cu Profil Sportiv din Chişinău, iar în 2002, după absolvirea acestuia, Constantin Bejenaru s-a mutat cu traiul în România. În cei zece ani, cât a locuit şi s-a antrenat dincolo de Prut, a absolvit Facultatea de Educație Fizică şi Sport a Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău şi a fost component al lotului naţional al României, câştigând mai multe turnee și titluri pentru ţară, inclusiv de nouă ori titlul de campion naţional al României la box.

În 2012, pugilistul s-a mutat în SUA. Se pare că „tunetul din Moldova”, cum mai este supranumit Constantin Bejenaru, şi-a găsit locul în America, unde pumnul lui stâng, atât de temut de adversari, bifează victorie după victorie. Acum, acesta este în top 15 la nivel mondial şi are un palmares de 13 meciuri fără înfrângere, dintre care trei prin knock-out. Dar şi acolo, peste Ocean, el rămâne fidel aspiraţiilor sale unioniste pe care, de altfel, nu şi le-a ascuns niciodată. Cât despre Igor Dodon, Constantin îl consideră „un trădător care încearcă să îngroape Moldova”.
Mihaela Leucă, actualmente stabilită în provincia italiană Torino, a fost întotdeauna mai băieţoasă, ba chiar bătăuşă, dar spune că a ştiut să-şi canalizeze energia corect, astfel că acum, la 19 ani, e campioană a Italiei la box, în Liga secundă Elite. Victoria ei a ţinut primele pagini ale ziarelor de sport din Peninsulă, mai ales ale celor din provincia Torino, care au titrat că graţie tinerei pugiliste moldovence, după o pauză de 30 de ani, titlul de campioană la box a „debarcat” în regiunea lor.

Chiar dacă s-a mutat în Italia, alături de mama ei, când avea doar 10 ani, Mihaela nu uită limba română şi că spune de fiecare dată cu mândrie că vine din Republica Moldova.

N.T.

Pentru Maria Stoianov, 2017 a fost un an bun și bogat. Îl cataloghează aşa chiar dacă emoţiile pe care le-a trăit în această perioadă nu au fost doar dintre cele mai frumoase, căci îndrăgita textieră și compozitoare s-a simţit trădată. A depăşit însă acest episod neplăcut și se focusează asupra spectacolului pe care-l organizează, tradițional, de 15 ani. Continuă să semneze melodii pentru artiștii de pe ambele maluri ale Prutului, iar între timp, alături de Ansamblul Etnofolcloric „Ștefan-Vodă”, susține spectacole în România, dar și în alte ţări ale lumii, pentru conaţionalii noştri care au emigrat peste hotare. De la 2018 are așteptări mari, însă cea mai mare dorință e ca Republica Moldova să revină în componenţa României întregite.

Maria Stoianov se mândrește cu familia sa frumoasă, care o susţine în toate. Este fericită că și 2017 a fost un an frumos și bogat în evenimente, an în care nu i-a lipsit inspiraţia și care a fost unul liniștit pentru familia sa. Se bucură de colaborări noi, iar după spectacolul pe care l-a avut pe 28 februarie curent, a dat start pregătirilor pentru cel care va loc la anul. Aflat la cea de-a 15-a ediţie, acest eveniment a devenit tradițional. În cadrul acestuia, Maria Stoianov le prezintă admiratorilor creației sale de pe ambele maluri ale Prutului noutăţile ei muzicale.

Nu face spectacole comerciale

Pe lângă colaborările noi pe care le are, Maria Stoianov, textieră, compozitoare și una dintre cele mai îndrăgite interprete din R.Moldova, a susţinut spectacole în toată România, alături de Ansamblul Etnofolcloric „Ștefan Vodă”. De asemenea, domnia sa a acceptat cu bucurie și invitațiile venite din partea basarabenilor din diasporă.

„Pe 24 februarie, de Dragobete, organizez spectacolul tradiţional la care vor veni și români de la Iași, Huși şi Vaslui. Îmi pare bine că spectacolele mele nu sunt comerciale, ci fac într-un fel totalurile unui an de creație. Biletele se cumpără cu o lună înainte și, la drept vorbind, nici nu mă interesează dacă în sală vor fi 500 ori 2000 de spectatori – câți vin, toți sunt ai mei și sunt cei mai fideli”, ne-a declarat Maria Stoianov.

Despre fățărnicie şi patriotism

Ne spune că şi la anul va aduce în scenă cântecul patriotic, însă odată ce ne-a pomenit de acest punct din programul concertului, s-a întristat. Căci are mai multe melodii patriotice și nici măcar una dintre acestea nu e difuzată la posturile de radio şi tv din R. Moldova.

„Şi ştiu de ce: pentru că noi suntem atât de fățarnici când vorbim de patriotism, că în 27 de ani, de când am scăpat de URSS, am îmbătrânit tot sperând la unire… Însă speranța moare ultima. Îmi doresc ca la anul, când vom sărbători Centenarul Unirii, R.Moldova să fie parte a României – acesta este visul meu!”, adaugă îndrăgita artistă.

În cadrul evenimentului care va avea loc în 2018, de Dragobete, Maria Stoianov va aduce în scenă și cântecul de dragoste, și pe cel de viață, iar spectatorii se vor delecta şi cu melodii noi.
Evenimentul va avea loc la Teatrul „Ginta Latină”, unde Maria Stoianov și sora ei, Luminița, sunt angajate ca soliste.

„Ai noștri mi-au făcut festa!”

Dar în 2017 compozitoarea a avut parte şi emoţii negative, căci s-a simţit trădată de cei din conducerea postului de radio la care a lucrat. După 27 de ani în care a moderat emisiunea „Suflet de artist”, Maria Stoianov a fost concediată pentru că și-a permis să-i critice pe cei cărora li s-au deschis dosare penale pentru delapidări de milioane de lei.

„Am luptat mult întru susţinerea acestui post de radio și m-am zbătut ca mesajul lui să fie auzit, iar ei m-au trădat… Și acum, după jumătate de an de când nu mai lucrez acolo, lumea mă întreabă pe stradă de ce emisiunea mea nu mai este pusă pe post. Vreme de 27 de ani am fost lângă ei și tot ai noștri mi-au făcut festa – m-au dat afară și mi-au închis emisiunea pentru că i-am criticat pe cei cărora li s-au deschis dosare penale pentru delapidări de milioane de lei”, susține textiera.

„Am avut și continui să am șlagăre”

E cunoscut faptul că Maria Stoianov este una din cele mai cotate compozitoare și autoare de texte din R.Moldova şi că majoritatea pieselor semnate de ea devin celebre. Despre faptul că unii interpreți încercă să-și scrie singuri melodiile, artista are propria părere: „Ei încearcă să fiarbă în oala lor, însă nu e bine așa. Trebuie să ai textier, compozitor și, fără falsă modestie, spun că interpretul trebuie să colaboreze cu cei care au fler la șlagăre. Eu am avut şi continui să am doar șlagăre”.

Artista și Ansamblul Etnofolcloric „Ștefan-Vodă” se pregătesc să meargă în jud. Alba, la Sebeș, acolo unde urmează să susțină mai multe spectacole, iar pe 23 decembrie își vor lua zborul spre Veneția, unde sunt așteptați de conaţionalii noştri din diasporă.

În România – da, acasă – ba

Acasă vor reveni chiar în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie. Artista ne-a mai dezvăluit că în această perioadă ei nu au fost invitaţi la nici un post de radio sau televiziune din R. Moldova, pentru a participa la înregistrarea emisiunilor de Anul Nou ori măcar pentru a cânta un colind.

„Mă gândesc: o Românie întreagă și diaspora ne invită ca să-i colindăm, iar cei de acasă nici nu-şi amintesc că existăm. Ei preferă să-şi cheme gâștele lor, nu le place repertoriul nostru cult”, este de părere artista.
În familia Mariei Stoianov nu se obişnuieşte ca mesele de sărbătoare să se rupă de bucate, iar cea de Crăciun, din acest an, nu va face excepție de la regulă. Pentru că nu-i place să facă risipă de alimente, va găti puţine feluri de bucate: doar răcituri, sarmale, costiță cu varză murată și mămăligă cu brânză de oi.

„De Revelion s-ar putea să fim în România, pentru că acolo suntem iubiți și solicitați, pe când în Moldova suntem invitaţi doar pe la evenimente private. Poate că suntem prea buni şi de aceea suntem dați uitării…”, consideră textiera.

De la 2018 nu aşteaptă decât sănătate pentru familia ei și revenirea R.Moldova în componenţa României.
„Suntem niște mioritici care au obosit de lupte, avem ciobani cam proști și toți vor la treuca guvernării. De aceea îmi doresc să se facă unirea cu Țara-Mamă și să se pună hotarul pe Nistru”, conchide Maria Stoianov.

Lena NEGRU

Deşi încă de mic a fost fascinat de tot ce înseamnă scenă, artă teatrală şi film, şi chiar voia să se facă regizor, silit de circumstanţe, Ion Cebotari s-a văzut nevoit să facă o altă facultate – Ingineria, la UTM. Dar când a emigrat în Canada, în 2015, şi-a zis că, dacă tot a schimbat ţara, n-ar fi rău să-şi schimbe şi viaţa. Şi şi-a urmat visul. Azi, tânărul născut la Nisporeni studiază animaţia la Universitatea „Laval”  din orașul Quebec, iar pe lângă cursuri, îşi face timp şi pentru proiectele sale artistice. Printre acestea se numără și „Luceafărul”, o animație realizată în 3D, de care conaţionalii noştri se declară încântaţi.

„Luceafărul” lui Mihai Eminescu a prins viaţă pe alt continent, graţie lui Ion Cebotari, un basarabean stabilit cu traiul în Canada.

În loc de regie, inginerie

„Mie îmi plac provocările, dar nu aş fi reuşit nimic fără susţinerea familiei mele”, ne spune chiar de la bun început Ion Cebotari, cel care săptămâna acesta a făcut vâlvă mare pe internet, după ce s-a aflat despre una dintre cele mai noi realizări ale sale: filmul de animaţie „Luceafărul”, după poemul cu acelaşi nume de Mihai Eminescu.

„Încă din copilărie am fost pasionat de tot ce înseamnă scenă, artă teatrală şi film, de aceea visam să studiez regia la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Totuşi, silit de circumstanţe, am preferat să fac Inginerie, la UTM. Acasă am lucrat în diverse domenii: de la operator la o sală de computere la inginer IT la Spitalul Raional Nisporeni. Nu a fost întotdeauna ușor, dar experienţa mi-a fost utilă”, afirmă Ion.

Despre proiecte şi priorităţi

La finele lui 2015, tânărul a emigrat în Canada, împreună cu soţia sa, Nadejda, şi cei doi copii ai lor: Maximilian şi Otilia. Ne spune că etapa de adaptare a fost una dintre mai dificile perioade din viaţa sa, dar nu chiar de nedepăşit.

„Am făcut şapte luni curăţenie la un hotel, apoi la un market… Până mi-am zis că dacă, totuşi, am făcut un efort atât de mare şi m-am mutat în alt capăt de lume, ar fi cazul să iau aici viaţa de la zero. Am hotărât să-mi schimb domeniul de activitate și să-mi realizez astfel visul din copilărie – să studiez la Arte. Căci numai cel care nu-și schimbă părerile și nu-și corectează greșelile nu va deveni niciodată mai înțelept”, consideră Ion Cebotari, actualmente student în anul II la Facultatea Arta şi ştiinţa animaţiei a Universităţii „Laval” din Quebec.

Acum, cea mai mare parte a timpului el o acordă studiilor, dar munceşte cu plăcere şi la proiectele sale artistice, care îi aduc satisfacţie personală şi experienţă profesională.  Până acum, în lucrările sale tânărul a utilizat două tehnici de animaţie: stop-motion şi 3D.

„Primele animații le-am făcut la facultate. Dar nu mă mai săturam să creez, căci sunt ca un burete care absoarbe informaţia, aşa că am început a lucra şi acasă. Sunt sigur că animaţia îmi va ajuta să-mi extind orizonturile personale și să percep lumea altfel. În plus, în acest domeniu e mult mai simplu să realizezi ce-ţi doreşti: actorii nu cer de mâncare, ascultă de regizor şi nu-i înaintează pretenţii”, glumeşte el.

Aflăm că, pentru ca personajele din desenul animat să prindă viaţă preţ de câteva secunde,  animatorul munceşte între o oră şi o zi – depinde de complexitatea pantomimei. După părerea lui Ion Cebotari, creatorul unui film de animaţie trebuie să fie el însuşi artist ca să înţeleagă cum să redea starea de spirit şi caracterul eroului lucrării sale. Într-un fel, el ar trebui să se autoidentifice cu personajul, să simtă ca acesta.

Până acum, basarabeanul, care e abia la început de drum, are în portofoliu patru lucrări. „Everlasting love”, o animaţie realizată în tehnica stop-motion, a făcut-o acasă, iar cei care l-au ajutat la crearea decorului au fost copiii lui, care s-au arătat încântaţi de această experienţă. Iar celelalte filme – „Careful”, „The unknown life” şi „Luceafărul” – au fost făcute în 3D.

Cum a prins viaţă Hyperion

După cum vă spuneam mai sus, în acest an, peste Ocean, graţie lui Ion Cebotari, au prins viaţă personajele poemului eminescian „Luceafărul”. Cel mai nou desen animat realizat de basarabean are o durată de aproape 16 minute, iar coloana lui sonoră o constituie o variantă a poemului înregistrată de teatrul radiofonic. În doar câteva zile, acesta a adunat pe YouTube mai mult de 10 mii de vizualizări şi o mulţime de mesaje de laudă şi încurajare.

„Am ales să ecranizez poemul lui Eminescu doar ca să învăţ din propria experienţă. Pentru că poţi deprinde mai multe atunci când lucrezi la un proiect de suflet. La drept vorbind, nu-mi pot da seama de ce „Luceafărul” meu a trezit atâta vâlvă în presa de acasă”, spune Ion cu modestie.

Canadienii laudă vinul moldovenesc

Ion Cebotari spune că acum doi ani, obosit să tot aştepte ca Republica Moldova să se integreze în spaţiul de valori europene, a plecat el să le caute… în Canada.

„Prefer să nu dau prea multe detalii despre toate prin câte ne-a fost dat să trecem de când suntem aici, ca să nu las loc de interpretări. Da, ne-a fost şi ne este şi în continuare greu – sunt etape pe care trebuie să le depăşească toţi cei care se mută cu traiul în alte state. Dar de când am fost înmatriculat la universitate, viaţa mea a intrat într-un făgaş normal”, ne spune nisporeneanul.

Ion afirmă că în Canada a cunoscut câteva familii de basarabeni, emigranţi şi ei, toţi muncesc sau îşi fac studiile în diverse domenii. Cât despre canadieni, aceştia nu ştiu prea multe despre Republica Moldova, dar mulţi au auzit de vinurile moldoveneşti şi le laudă.

De când s-au mutat cu toţii peste Ocean, membrii familiei Cebotari nu au mai trecut pe-acasă – încă nu-şi permit o călătorie până în Moldova şi înapoi, căci, spune Ion, biletele sunt scumpe.

„Sper să ajungem pe-acasă la anul, căci cel mai mult ne lipsesc cei dragi şi locurile pitoreşti unde-am copilărit. Ţin legătura zilnic cu prietenii mei care au rămas acolo şi ştiu de la ei şi de pe internet ce se întâmplă acasă. Sunt categoric împotrivă ca literatura şi istoria statului să fie folosite în scopuri politice! Moldova e patria mea şi mă voi gândi întotdeauna cu drag la ea, dar dacă mergea într-o direcție corectă, nu plecau oameni din ţară cu sutele de mii”, ne-a mai spus basarabeanul.

Nina TOFAN

Tanzanianul Faraji Emily Hasan, în vârstă de 24 de ani, locuieşte în Republica Moldova de mai bine de un an. Tânărul e preşedinte al AIESEC Moldova, o asociație studențească globală, cu filiale în 126 de ţări ale lumii, ce are ca scop dezvoltarea abilităţilor de leadership ale membrilor săi. Într-un interviu pentru JURNAL de Chişinău, Faraji ne-a vorbit despre experienţa sa în calitate de voluntar, despre diferențele dintre sistemul de învăţământ din ţara lui natală şi cel de la noi, despre bucătăria lor naţională, dar ne-a spus şi de ce s-a simțit discriminat în Republica Moldova.

Tribul în care s-a născut și a crescut Faraji Emily Hasan se află la mii de kilometri de Republica Moldova, unde tanzanianul locuiește el de mai bine de un an, dar diferențele culturale și rasiale nu l-au împiedicat pe președintele AIESEC Moldova să adopte modul nostru de trai și să împrietenească cu conaţionali de-ai noştri.

A înfiinţat un ONG în Tanzania

Faraji este un tânăr perseverent, care visează să schimbe starea de lucruri nu doar în ţara sa, ci, dacă se poate, în întreaga lume. După absolvirea liceului, împreună cu alți trei tineri, el şi-a deschis o afacere şi a înființat în Tanzania organizația non-guvernamentală „Youth for others”, care avea drept scop înfăptuirea acţiunilor caritabile. Prin intermediul ONG-ului, ei au reușit să procure încălțăminte și hrană pentru mai mulţi copii din tribul lor. De asemenea, Faraji a implementat un proiect pentru a facilita accesul femeilor tinere la produsele de igienă intimă în perioada menstruaţiei. „Puţine fete din ţara mea își pot permite să dea bani pe absorbante, care sunt foarte scumpe în Tanzania. De aceea proiectul nostru a vizat introducerea în uz a cupei menstruale, care este  refolosibilă și, deci, mult mai accesibilă”, ne spune Faraji.

Vedea că, acasă, eforturile sale nu sunt zadarnice, dar a simțit că i-ar putea ajuta mai mult pe tinerii tanzanieni dacă ar pleca în străinătate pentru o perioadă, căci experienţa acumulată în alte ţări şi, mai ales, pe alte continente, e întotdeauna utilă. A părăsit ţara în care s-a născut în 2015, când a fost ales vicepreşedinte al AIESEC Iordania, iar peste un an a fost ales în aceeaşi funcţie în filiala organizaţiei de tineret din Republica Moldova, în 2017 el fiind promovat în funcţia de președinte al acesteia.

Cum e să înveți în grupe de 500 de studenți

În Tanzania, Faraji a absolvit facultatea Relații Publice și Marketing. Tânărul ne spune că sistemul de învățământ din țara sa se deosebește mult de cel din Republica Moldova. La vârsta de cinci ani, copiii din Tanzania merg la grădiniţă, iar peste doi ani – la şcoală. Ciclul primar durează șapte ani, cel secundar – patru ani, iar cel liceal – doi ani. Sistemul de notare este similar cu cel din America, cu note de la A la F, iar pentru lipsa nemotivată de la lecţii elevul este notat cu E.

În clase, elevii sunt împărțiți după capacităţi: cei mai buni dintre elevi învaţă în clasa superioară; urmează a doua superioară; apoi clasele de nivelul doi și trei, în care învață elevii mai puțin sârguincioși. După examenul național, un soi de BAC în variantă tanzaniană, tinerii studiază între 3 şi 5 ani pentru a-şi lua licenţa.

Faraji spune că la facultatea lor, în grupa în care a învăţat el erau aproximativ 500 de studenți, iar profesorului care le preda nu îi era deloc uşor să se facă auzit. „Dar nici nouă, studenţilor, nu ne era cu mult mai simplu să ne concentrăm”, spune tânărul.

Modul de viață și tradițiile religioase în triburi

Ca şi în majoritatea statelor din acea parte a Africii, în Tanzania sunt mai multe triburi, fiecare dintre acestea având obiceiurile lor distincte: de la triburi cu tradiţie în cultivarea boabelor de cafea și până la cele în care se mănâncă bucate preparate cu carne de câine. Tribul din care vine Faraji se numește Haya. „Şi este unul din cele mai dezvoltate și moderne din Tanzania”, ne dă asigurări președintele AIESEC Moldova.

În Moldova, mămăliga este ca la el acasă

În Republica Moldova, toate i-au părut noi la început, dar nu i-a fost prea greu să se acomodeze cu noul mod de viață şi cu regimul alimentar. Faraji, care e musulman, consideră că moldovenii mănâncă foarte multă carne de porc, dar acest fapt nu îl deranjează. Se bucură că la noi puiul este ieftin, mult mai ieftin decât în Tanzania, unde acesta e considerat delicatesă şi e mâncat doar la sărbători.

Desigur, la el acasă mânca altfel de bucate decât la Chişinău, iar unele dintre mâncărurile tradiţional tanzaniene ne pot părea ciudate nouă, europenilor.

„Probabil că puțini moldoveni s-ar încumeta să guste „senene”, o mâncare gătită din lăcuste. Acestea pot fi vânate doar de două ori pe an, iar după ce le sunt îndepărtate picioarele, aripile și coada, insectele sunt prăjite sau fierte, dar pot fi mâncate și crude – sunt extraordinar de bune! E unul din multele lucruri care îmi lipsesc aici, departe de casă”, recunoaşte tânărul.

Spre surprinderea noastră, am aflat că bucătăria tanzaniană și cea moldovenească au o specialitate culinară comună – mămăliga. Varianta ei tanzaniană se numește „ugali” și se prepară din porumb alb. „Ea are aceeași consistență ca şi mămăliga voastră şi tot cu aţa se taie. Singura diferenţă o constituie culoarea”, adaugă el.

Societatea moldovenească e discriminatorie

Faraji, negroid musulman venit din alt colţ de lume, spune că în Republica Moldova s-a simţit adesea victimă a prejudecăţilor rasiale şi religioase. De exemplu, s-a pomenit într-o situaţie cel puţin jenantă când a fost în vizită la Bălți şi un grup de copii, uimiți de culoarea tenului său, au început să-l atingă și să-l ciupească.

„Şi când merg pe stradă, aud la adresa mea tot felul de insulte rasiale, printre care „nigga” (ceea ce înseamnă „negrule!” – n.a.). Eu însă le zâmbesc şi… le răspund cu aceeași monedă! Consider că deschis la minte nu e cel ce călătoreşte prin alte state, ci acel care-i acceptă pe oamenii din jurul lui, așa cum sunt ei. În AIESEC, discriminarea nu-și are locul. Mă simt parte a echipei când stau la o masă cu colegii mei moldoveni: ei mănâncă mămăliga cu brânză și friptură de porc, iar eu – doar cu brânză”, afirmă el.

Planurile de viitor ale lui Faraji

Tânărul tanzanian îşi face mari planuri de viitor. Nu renunţă la AISEC, dar speră să activeze şi în alte organizații importante din lume, precum ONU sau Crucea Roșie, cu care anterior a avut parteneriate. Totuși, „planul A” rămâne a fi dezvoltarea organizației sale non-guvernamentale acasă, în Tanzania. Și nu îl sperie faptul că acesta e cel mai greu obiectiv pe care şi-l putea înainta.

„Vreau să las o urmă în lume. Şi nu continuând proiectele începute de alții – vreau să le am pe ale mele! Am lucrat cu Națiunile Unite, am lucrat cu Crucea Roșie și am văzut ce impact au aceste colaborări, aşa că atunci când mă voi întoarce în Tanzania, îmi voi focusa eforturile pe dezvoltarea potențialului tinerilor orfani, să-i ajut să-și descopere vocația”, ne spune actualul președinte al AIESEC Moldova.

Întrebat dacă i-ar plăcea să revină în Moldova după expirarea mandatului său, Faraji ne-a răspuns: „Dacă mi-ar fi dor, m-aş întoarce. Aş face-o şi pentru a vedea dacă munca pe care am depus-o în ţara voastră le-a fost de folos tinerilor din Moldova”.

Raisa TOFAN

O blondă într-un restaurant comandă:
– O pizza, vă rog frumos!
– Cu cea mai mare plăcere, domnișoară. O doriți în patru sau opt bucăți?
– În patru bucăți, vă rog. Nu pot mânca opt, este prea mult.

Şedinţa de excludere a tovarăşului Bulă din Partid.
Ia cuvântul tovarăşul prim-secretar şi spune:
– Tovarăşul Bulă este un lenes, nu munceste, este recalcitrant, se cearta cu toti colegii, isi terorizeaza familia, isi terorizeaza vecinii, bea, fura, deci propun excluderea din Partid a tovarasului Bula.
– Tovarasul Bulă, daca aveti ceva de spus, luati va rog cuvantul.
Se ridica tovarasul Bula si spune:
– Tovarase prim-secretar, cititi va rog caracterizarea mea la primirea in partid.
Sigur, i se indeplineste dorinta.
Tovarasul Bulă este un bun meserias, foarte harnic, foarte bun coleg de munca, exemplu de comportament in familie, in comunitate, cinstit, corect, vertical etc.
Dupa terminarea caracterizarii, spune Bulă:
– Ei, vedeti, tovarasi, ce a facut Partidul din mine?