Marian Furnică (23 de ani) e balerin la Opera de Stat din Viena. A moştenit talentul pentru dans de la bunicul său, regretatul Ion Furnică, Artist emerit al Republicii Moldova, dar şi de la alte rude de-ale lor, căci, ne spune tânărul, în familia lor dansează toţi. Cât despre balet, Marian l-a descoperit la vârsta de şase ani, dar l-a îndrăgit câţiva ani mai târziu, când a dat admiterea la Colegiul Naţional de Coregrafie, unde a învăţat vreme de cinci ani. În 2010, sfătuit de o colegă, balerină şi ea, Marian a expediat pe adresa prestigioasei Şcoli de Balet a Operei de Stat din Viena CV-ul său şi un disc cu imagini din timpul spectacolelor la care a participat, iar de acolo a primit răspuns pozitiv – devenea bursier al uneia dintre cele mai importante şcoli de balet din lume.

În familia Furnică, dansul are o tradiţie de trei generaţii. O tradiţie frumoasă, pornită de bunicul balerinului, regretatul Ion Furnică, care vreme de mai bine de 20 de ani a fost membru al Ansamblului „Joc”.

În familia lor, dansul e la el acasă

„El a fost primul din familia noastră care a îndrăgit arta dansului, iar pasiunea lui i-a inspirat şi pe mulți alții să devină dansatori. Şi frații bunicului au dansat, şi feciorii, şi nurorile. Mămica mea, Svetlana Furnică, a fost dansatoare la Ansamblul „Joc”, iar tata, Ion Furnică, a absolvit Şcoala de Balet din Moscova. Din păcate, eu sunt unicul dintre nepoţii săi care dansează și care profesează în acest domeniu”, ne spune chişinăuianul Marian Furnică, balerin la Opera de Stat din Viena.

Cât despre el, a mers pentru prima dată la un spectacol de balet pe la vârsta de şase ani şi a fost încântat de ceea ce a văzut pe scenă. Iar patru ani mai târziu, la îndemnul bunicii sale, a mers împreună cu fratele lui geamăn la preselecţia organizată la Colegiul Naţional de Coregrafie, clasa întâi de balet. Au fost admişi ambii, dar numai Marian a rămas să-şi continue studiile la colegiu.

„Fratele meu nu a îndrăgit dansul, el a ales alt drum în viaţă. Mie însă mi-a plăcut să studiez acolo, căci pe lângă orele de română, matematică şi alte discipline pe care le-am studiat anterior la Liceul „Gh.Asachi” din Chişinău, la colegiu mai aveam ore de balet şi de pian. După primele lecţii practice, am înțeles că baletul e un domeniu foarte competitiv, exact cum îmi place mie”, îşi aminteşte balerinul.

L-a fascinat tehnica dansului clasic, iar pentru ca să-i reuşească tour-urile în aer şi piruetele, Marian era gata să exerseze ore în şir. Cu timpul, a înţeles că îi place tot mai mult să danseze și că ar vrea să facă din asta o meserie.

Student la Viena

La Colegiul Naţional de Coregrafie studiile durează opt ani. Marian Furnică însă a învăţat acolo doar cinci ani, căci în 2010, în perioada vacanţei de vară, a întâlnit-o pe o colegă de-a sa, Ilinca Gribincea, pe atunci elevă la Şcoala de Balet a Operei de Stat din Viena, care l-a sfătuit să-şi încerce şi el norocul la acea instituţie de învăţământ, una dintre cele mai prestigioase din lume.

„Ilinca m-a îndemnat să-i dau CV-ul meu și un disc cu imagini video din timpul spectacolelor la care am participat, iar ea, după vacanţă, i le va transmite personal doamnei Simona Noja, româncă din Huedin, care tocmai preluase conducerea Şcolii de Balet a Operei de Stat din Viena. Am ascultat-o şi uite-aşa, cu voia Domnului și cu puțin noroc, am fost acceptat cu bursă la acea instituţie de învăţământ la care înainte puteam doar să visez”, ne spune balerinul.

În penultimul an de studii la Viena, pe la jumătate de semestru, directoarea școlii l-a anunţat pe basarabean că Manuel Legris, director de balet al Operei de Stat din Viena, vrea să-l vadă şi pe el la audiția generală, eveniment care are loc o dată pe an la WienerStaatsoper şi la care vin să-şi încerce norocul dansatori profesioniști de balet. În acel an, la casting au participat 250 de fete și 150 de băieți, dintre care Manuel Legris a ales să angajeze în trupa sa doar patru dansatori: două balerine și doi balerini, unul dintre aceştia fiind Marian Furnică.

A jucat în peste 350 de spectacole

Tânărul şi-a făcut debutul la Viena cu „Valsul florilor” din baletul „Spărgătorul de nuci”, iar de atunci a jucat în circa 350 de spectacole, pe mai multe scene ale lumii. L-am întrebat cum decurge o zi obişnuită din viaţa unui balerin al trupei Operei de Stat din Viena.

„De luni până vineri, ziua de muncă o începem la ora 10.00 cu lecția de balet, care durează până la 11.15. Apoi, până la 17.30, avem repetiţii pentru spectacolul pe care urmează să-l prezentăm seara. Unica pauză o avem la prânz şi durează 40 de minute. Săptămânal exersăm pentru cel puțin trei spectacole de balet diferite. Evident, la un astfel de ritm de viaţă trebuie să avem o alimentaţie sănătoasă, ca orice persoană care exercită o meserie solicitantă din punct de vedere fizic”, ne spune Marian.

Iubita lui, balerină originară din SUA

În cei aproape opt ani de când stă departe de casă şi de cei dragi, basarabeanul a învăţat să se simtă la Viena „acasă”, iar în colectivul de dansatori de balet – ca într-o familie.

„Primul an la Viena nu a fost prea uşor. Vorbeam doar româna şi rusa, de aceea îmi era dificil să comunic cu noii mei colegi. Bine că printre aceştia erau și elevi din România, Ucraina, Rusia – cu ei m-am împrietenit din prima. Plus la asta, am avut noroc că Ilinca, care era la Viena de câțiva ani, m-a ajutat să mă acomodez mai lesne. La teatru mi-a fost mai uşor să mă integrez, pentru că, fiind un colectiv multinaţional, vorbim între noi mai mult în engleză. E adevărat ce se spune, există rivalitate între baletişti. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că, spre deosebire de alte colective de balet de acest nivel, în al nostru atmosfera e caldă, ca într-o familie, iar colegii îmi sunt tare dragi”, spune balerinul, declarându-se mândru de faptul că din trupa lor de balet mai fac parte alţi trei basarabeni: Mihail Sosnovski , Alexandru Tcacenco și Dumitru Taran. Iar Valentina Naforniţă, despre care tânărul ne spune că e cea mai frumoasă şi mai talentată cântăreaţă a Operei de Stat din Viena, e tot din R.Moldova.

De trei ani, Marian Furnică formează un cuplu cu o colegă de-a sa de la Opera de Stat din Viena, şi ea balerină.

„În trupa teatrului nostru s-au format multe perechi, unii s-au și căsătorit, au copii. Pe prietena mea o cheamă Alaia Rogers Maman şi vine din SUA. Ne place să călătorim împreună, să descoperim culturi diferite. Paradoxal, dar ambii suntem pasionați de gătit, deşi meseria ne cere să fim cât mai subțirei (n.a. – râde). În afară de asta, eu mai am un hobby – fotografia. Îmi place să fotografiez în special balerini şi cred că am ’ochi de balet’, căci e foarte dificil să prinzi momentul potrivit pentru a face o poză atunci când dansatorii sunt în mişcare”, ne spune balerinul.

„Unire, iată la ce visez!”

Marian vine din ce în ce mai rar în R.Moldova, iar unicul motiv pentru care mai trece pe-acasă e că-i e dor să-şi revadă părinții și bunicile. Spune că de fiecare dată, la întoarcere, se întristează când vede că situaţia socială, politică şi economică a statului în care s-a născut nu se îmbunătăţeşte.

„Ba chiar e din ce în ce mai rău… În loc să aibă un parcurs european, Moldova alege o cale pro-moscovită, Dodon nu recunoaște româna drept limbă de stat și ne impune o istorie falsă a neamului nostru. Iar eu vreau ca în țara mea să se vorbească limba română! Vreau ca elevii să studieze istoria adevărată! Unire, iată la ce visez! Zeci de localități au semnat deja declarații de Unire și, sunt sigur, vor urma multe altele. Sunt mândru că basarabenii nu se dau bătuţi”, ne-a mai declarat Marian Furnică.

Nina TOFAN

Duminică, 28 ianuarie, la New York, a avut loc decernarea prestigioaselor premii Grammy, eveniment ajuns la cea de-a 60-a ediţie. Printre cele 84 de categorii ale galei, s-au regăsit şi cele dedicate muzicii clasice. Trofeul pentru cea mai bună prestaţie camerală i-a revenit violonistei Patricia Kopatchinskaja şi Orchestrei de Cameră Saint Paul, pentru discul “Death&The Maining”, înregistrat în 2016, în SUA.

Paşii ei desculţi au dus faima Republicii Moldova în întreaga lume. Patricia Kopatchinskaja, sau PatKop, cum îi spun cei care nu-i pot pronunţa numele, e una dintre cele mai de succes violoniste ale momentului. Originară din Republica Moldova, ea s-a format ca muzician la Viena și Berna, iar de 20 de ani e stabilită în Elveția, unde şi-a întemeiat o familie – soţul ei, Lukas Fierz, e medic neurolog, iar fata lor, Alice-Linda, are 11 ani.

Patricia Kopatchinskaja, fiică a doi artişti apreciaţi, Victor şi Emilia Copacinschi, a devenit cunoscută pentru apariţiile sale excentrice şi pline de expresivitate, ea fiind considerată, conform telegraph.co.uk, drept cea mai captivantă violonistă din lume. Muziciana, supranumită „copilul sălbatic al viorii”, are un stil unic de interpretare, care contrastează cu cel clasic – pe scenă este de fiecare dată autentică, dezinvoltă, firească şi emană o energie debordantă. Trăieşte fiecare notă muzicală.

Desculţă pe scenă

Această „Veneră ciufulită”, „o furie cu chip angelic”, cum a fost catalogată de presa internaţională, concertează de obicei desculţă. „Aşa mă simt mai bine. Îmi place acest contact fizic cu scena”, spunea ea, acum cinci ani, într-un interviu pentru ziarul nostru.
Până în prezent, basarabeanca a adunat în palmares zeci de premii la unele dintre cele mai prestigioase concursuri de muzică din întreaga lume. Iar duminică, 28 ianuarie, a fost recompensată cu încă un trofeu important: premiul Grammy pentru cea mai bună prestaţie camerală, pentru discul „Death&The Maining”, înregistrat cu Orchestra de Cameră din Saint Paul (SUA, Statul Minnesota).
„Vă mulțumesc pentru curiozitate și curaj!”

„Acest premiu Grammy se datorează unei echipe numeroase. Toți membrii orchestrei au contribuit cu idei și cu dăruire: regizorul artistic Kyu Kim, un muzician extraordinar; Bruce Coppock, fostul manager al orchestrei; Blanton Alspaugh și John Newton de la Soundmirror, care au înregistrat discul în condiții meteorologice extreme; producătorul meu îndrăzneț Didier Martin, de la Alpha Classics; și managerii mei, Jasper Parrott și Ariane Levy-Kunstler, care m-au adus în orchestră. Le spun lor şi multor altora: Vă mulțumesc pentru curiozitate și curaj!”, se arată în mesajul publicat de violonistă pe pagina ei de Facebook, la scurt timp după anunţarea laureaţilor Grammy 2018.

Luni, am contactat-o şi noi pe Patricia Kopatchinskaja pentru a o întreba ce sentimente o încearcă, mai ales că vestea victoriei ei a făcut înconjurul lumii.
„Acest trofeu mă onorează foarte mult şi mă susţine enorm. Originalitatea albumului „Death&The Maining” constă în faptul că am reuşit să creăm o simbioză între muzica lui Schubert şi piese din diferite epoci: muzică medievală, renaissance şi muzică modernă. Pentru muzica clasică, aceasta este o experienţă mai neobişnuită, tocmai de aceea decizia juriului de a susţine acest proiect inedit mă bucură îndoit. Pentru noi, cel mai important a fost să găsim limbaj comun, să alegem coloritul muzical pentru a crea o muzică însufleţită, diferită de perfecţiunea discurilor obişnuite. Acum nu ştiu dacă albumul este bine vândut sau nu, dar cred că după acest premiu va creşte interesul faţă de el”, ne-a declarat, în exclusivitate pentru JURNAL de Chişinău, Patricia Kopatchinskaja.

Inimitabila violonistă nu a fost prezentă la Gala Premiilor Grammy, la New York, căci are zilnic repetiţii pentru noul său proiect în Elveţia, alături de Camerata Bern, director artistic al căreia ea va fi din septembrie 2019. Agenda talentatei muziciene este atât de plină de evenimente încât nici nu a sărbătorit această nouă victorie. „Cânt mult, îmi mai rămâne prea puţin timp pentru alte activităţi. Dar cred că dacă nu aş lucra atât de mult, m-aş îmbolnăvi”, ne-a mai spus ea.

Moldoveancă în suflet

Patricia Kopatchinskaja a plecat din Republica Moldova, împreună cu părinţii şi cu sora ei, la vârsta de 13 ani. S-au stabilit în Austria, la Viena, oraş al muzicii lui Mozart şi al valsului lui Strauss, unde Patricia a studiat vioara şi compoziţia cu profesori extraordinar de buni. Violonista ne spunea, acum cinci ani, în română, că de când au emigrat au avut noroc de oameni buni şi de protecţia lui Dumnezeu.

„În suflet mai sunt moldoveancă, deşi atunci cânt revin la baştină mă simt străină. Spun asta cu o mare părere de rău. Nu-i mai înţeleg pe oamenii de acolo, s-au schimbat… Dar, desigur, m-am schimbat şi eu”, ne spunea artista care vorbeşte româna, rusa, germana, engleza şi franceza. „Gândesc în limbi diferite, dar mă rog lui Dumnezeu doar în română”, a ţinut să specifice ea.

Nina TOFAN

Victor Grosu este unul dintre cei mai buni arhitecţi şi designeri de interior de dincolo de Prut. Şi-a făcut studiile la Chişinău, la Universitatea Tehnică din Moldova, iar în 2012 s-a stabilit în România, unde şi-a deschis o afacere. La sfârşitul anului trecut, firma sa, „Grosu Art Studio”, cu sediul la Bucureşti, a obţinut mai multe premii importante, iar unul dintre proiectele acesteia a fost desemnat drept cel mai bun interior de restaurant din Europa, premiu decernat de Europe Property Awards, la Londra. Într-un interviu pentru Jurnal de Chişinău, businessmanul ne-a vorbit despre parcursul său profesional şi succesele echipei pe care o conduce, despre imaginea basarabenilor în România şi Unire.

S-a născut într-o familie de arhitecți şi el tot arhitect a ales să se facă. Talentul şi cunoştinţele acumulate l-au propulsat pe Victor Grosu în rândul celor mai buni specialişti în domeniu de dincolo de Prut, iar proiectele sale au adunat premii dintre cele mai râvnite nu doar în România, ci şi în Europa.
O familie de arhitecţi

Protagonistul acestui articol are 36 de ani şi a venit pe lume în Ucraina, lângă Odesa, acolo unde tatăl său îşi satisfăcea serviciul militar, dar a crescut şi s-a format, ca personalitate şi ca specialist în arhitectură, la Chişinău.
„Noi, în familie, suntem cu toţii arhitecţi: tata, mama, eu şi fratele meu mai mic. Am încercat să aleg un alt domeniu de activitate, dar tot la arhitectură am rămas, că avem gena asta în sânge”, recunoaşte domnia sa.
Dimineaţa, ziua şi seara, tot ce se vorbea la ei în casă era legat de arhitectură. Totuşi, spune că nu acasă a învăţat meseria, ci la UTM, unde a avut profesori buni. „Dar, oricum, eram puţin rebel la facultate”, îşi aminteşte Victor Grosu.
În timpul studenţiei a avut rezultate foarte bune la învăţătură şi şi-a demonstrat abilităţile de lider, în acea perioadă el fiind preşedinte al sindicatelor la facultatea lor şi vicepreşedinte al sindicatelor UTM. Ba chiar îi mai rămânea timp şi pentru afaceri – în 2003, împreună cu părinţii, a deschis o societate de arhitectură, iar după ce a mai acumulat experienţă, şi-a deschis propriul business.
„Brandul ‚Grosu Art Studio’ l-am lansat în 2010, iar doi ani mai târziu mi-am deschis o afacere şi în România, unde la început, vreme de mai bine de un an, am condus o societate petrolieră, adică mi-am schimbat domeniul de activitate pentru o perioadă. Puteam să aleg orice altă ţară pentru a-mi muta acolo head office-ul, mai ales că până a mă stabili la Bucureşti am avut proiecte şi la Geneva, şi la Moscova. Dar am ales România pentru că-i mai aproape. De suflet, de inimă şi de casă”, afirmă domnia sa.

Arhitectul trebuie să fie un bun psiholog

Basarabeanul, echipa căruia a creat de la zero mai multe localuri bine cotate şi în stânga Prutului, consideră că nu e nicio diferenţă între clientul din R.Moldova şi cel din România sau din alte state, atâta timp cât el, ca specialist, e un psiholog suficient de bun pentru a înţelege ce i-ar plăcea clientului în materie de decor şi arhitectură. „Iar la facultate, în planul de învăţământ, tocmai acestei materii i se acordă prea puţină atenţie, deşi psihologia interacţiunii umane şi interacţiunea cu beneficiarul e determinantă în activitatea noastră. Eu am studiat-o de sine stătător, în ultimii ani de facultate, citind cărţi de leadership şi de comunicare”, ne spune omul de afaceri.
Victor Grosu nu are preferinţe în materie de stiluri arhitecturale şi de design interior. Căci el creează poveşti în materie de concepţii. Şi în dependenţă de materia pe care o creează, selectează stilurile, instrumentele, materialele, aplicând şi cunoştinţele pe care le are în domeniu. Totuşi, e atras de etnominimalism, o tendinţă nouă pe care o dezvoltă acum în proiectele sale.

2017, un an bun pentru biroul său de proiectare

În prezent, cei 10 colaboratori ai săi lucrează la 10 proiecte simultan, dar în circuit sunt mai multe lucrări. „Unele sunt în proces de construcţie şi trebuie supravegheate”, precizează omul de afaceri.
Şi munca asiduă a echipei sale dă roade frumoase. În 2017, de exemplu, biroul de proiectare pe care îl conduce Victor Grosu a obţinut câteva distincţii importante, printre care premiul pentru cel mai bun interior de restaurant din Europa, pentru proiectul unui local din Bucureşti. Ceremonia de premiere a avut loc la Londra, în cadrul ediției 2017-2018 a European Property Awards, unul dintre cele mai prestigioase evenimente din acest domeniu.
„Anul trecut am luat şi Five Stars Awards în România, biroul nostru fiind declarat Cea mai bună companie de design interior din ţară, după părerea Property Awards International 2017. De asemenea, în noiembrie, am luat premiul pentru cel mai bun restaurant nou-deschis, de la „Horeca Insight Magazine România”, organizaţia care dă premii pentru cele mai bune localuri din dreapta Prutului, precum şi premiul Cel mai bun restaurant cu specific străin premium. Pe lângă asta, portalul de notorietate în domeniul arhitecturii, archilovers.com, a desemnat un proiect de-al nostru drept cel mai bun din 2017, cu menţiunea: „Felicitări, eşti unul dintre cei mai buni!”. Şi să ştiţi că pe acel site îşi expun lucrările toţi designerii şi arhitecţii din lume, la ora actuală acesta fiind un barometru al calităţii şi al esteticii în domeniul în care activez”, afirmă Victor Grosu.
Lipsă de interes faţă de breasla arhitecţilor

Acum câţiva ani, părinţii şi fratele arhitectului s-au stabilit şi ei în România, iar soţia lui, Nadia Lari, chişinăuiancă şi ea, îi e nu doar parteneră de viaţă, ci şi de afaceri – ea preia proiectele în fază finală şi se ocupă de gestionarea acestora, de implementare şi analiză.
Înainte venea mai des în Republica Moldova, dar în ultima vreme omul de afaceri trece Prutul tot mai rar şi, de multe ori, doar ca să-i revadă pe socrii săi şi pe părinţii acestora.
„Mai vin pe la Chişinău când sunt invitat la evenimente sau am stabilite întâlniri cu potenţiali beneficiari. Am impresia că Republica Moldova stagnează, căci nu văd semne de dezvoltare. În 2011, înainte să plec eu de acolo, lucrurile păreau să evolueze. Pe atunci, colegii mei încă mai aveau proiecte în desfăşurare acasă, la scară mai mare. Acum, cu cine n-aş vorbi, toţi spun că au proiecte mai mult în afară. Se constată o lipsă de interes faţă de breasla arhitecţilor”, afirmă Victor Grosu, căruia îi pasă în continuare de ceea ce se întâmplă în R.Moldova la toate nivelurile, căci, spune el, atunci când eşti departe de locurile unde ai copilărit, simţi chiar mai acut tot ce se întâmplă acolo.

„Deşi, geografic vorbind, locuiesc acum în alt stat, pentru mine e aceeaşi ţară, mai ales că bunicii mei sunt născuţi în România. Deci, mă simt acasă şi în stânga, şi în dreapta Prutului. Pentru mine, frontiera nu există. Va veni şi momentul Unirii cu acte în regulă, dar eu zic că formalităţile pot fi evitate, căci fiecare îşi face unirea lui cum vrea, indiferent de ce spun politicienii. E ca şi în cazul căsătoriei: poţi avea o ştampilă în paşaport, dar dacă nu există dragoste, ce rost mai are aceasta? Şi poţi fi fericit trăind în concubinaj ani la rând, dacă eşti alături de persoana dragă”, consideră arhitectul.
Cât despre imaginea basarabenilor în România, Victor Grosu afirmă că aceştia sunt văzuţi cu ochi buni de către fraţii lor de peste Prut, iar asta se datorează nu doar hărniciei de care dau dovadă, ci şi artiştilor originari din Republica Moldova care dau tonul în muzica românească.
„Personal, nu m-am simţit niciodată discriminat aici. Poate alta era situaţia până în 2010, dar artiştii români originari din Basarabia au şters graniţa de pe Prut cu piesele lor precum cu o radieră. Ba chiar la ora actuală e trendy şi cool să ai accent mai moldovenesc, iar unele vedete din România încearcă să-l imite”, a mai adăugat arhitectul.

Nina TOFAN

Pentru Maria Stoianov, 2017 a fost un an bun și bogat. Îl cataloghează aşa chiar dacă emoţiile pe care le-a trăit în această perioadă nu au fost doar dintre cele mai frumoase, căci îndrăgita textieră și compozitoare s-a simţit trădată. A depăşit însă acest episod neplăcut și se focusează asupra spectacolului pe care-l organizează, tradițional, de 15 ani. Continuă să semneze melodii pentru artiștii de pe ambele maluri ale Prutului, iar între timp, alături de Ansamblul Etnofolcloric „Ștefan-Vodă”, susține spectacole în România, dar și în alte ţări ale lumii, pentru conaţionalii noştri care au emigrat peste hotare. De la 2018 are așteptări mari, însă cea mai mare dorință e ca Republica Moldova să revină în componenţa României întregite.

Maria Stoianov se mândrește cu familia sa frumoasă, care o susţine în toate. Este fericită că și 2017 a fost un an frumos și bogat în evenimente, an în care nu i-a lipsit inspiraţia și care a fost unul liniștit pentru familia sa. Se bucură de colaborări noi, iar după spectacolul pe care l-a avut pe 28 februarie curent, a dat start pregătirilor pentru cel care va loc la anul. Aflat la cea de-a 15-a ediţie, acest eveniment a devenit tradițional. În cadrul acestuia, Maria Stoianov le prezintă admiratorilor creației sale de pe ambele maluri ale Prutului noutăţile ei muzicale.

Nu face spectacole comerciale

Pe lângă colaborările noi pe care le are, Maria Stoianov, textieră, compozitoare și una dintre cele mai îndrăgite interprete din R.Moldova, a susţinut spectacole în toată România, alături de Ansamblul Etnofolcloric „Ștefan Vodă”. De asemenea, domnia sa a acceptat cu bucurie și invitațiile venite din partea basarabenilor din diasporă.

„Pe 24 februarie, de Dragobete, organizez spectacolul tradiţional la care vor veni și români de la Iași, Huși şi Vaslui. Îmi pare bine că spectacolele mele nu sunt comerciale, ci fac într-un fel totalurile unui an de creație. Biletele se cumpără cu o lună înainte și, la drept vorbind, nici nu mă interesează dacă în sală vor fi 500 ori 2000 de spectatori – câți vin, toți sunt ai mei și sunt cei mai fideli”, ne-a declarat Maria Stoianov.

Despre fățărnicie şi patriotism

Ne spune că şi la anul va aduce în scenă cântecul patriotic, însă odată ce ne-a pomenit de acest punct din programul concertului, s-a întristat. Căci are mai multe melodii patriotice și nici măcar una dintre acestea nu e difuzată la posturile de radio şi tv din R. Moldova.

„Şi ştiu de ce: pentru că noi suntem atât de fățarnici când vorbim de patriotism, că în 27 de ani, de când am scăpat de URSS, am îmbătrânit tot sperând la unire… Însă speranța moare ultima. Îmi doresc ca la anul, când vom sărbători Centenarul Unirii, R.Moldova să fie parte a României – acesta este visul meu!”, adaugă îndrăgita artistă.

În cadrul evenimentului care va avea loc în 2018, de Dragobete, Maria Stoianov va aduce în scenă și cântecul de dragoste, și pe cel de viață, iar spectatorii se vor delecta şi cu melodii noi.
Evenimentul va avea loc la Teatrul „Ginta Latină”, unde Maria Stoianov și sora ei, Luminița, sunt angajate ca soliste.

„Ai noștri mi-au făcut festa!”

Dar în 2017 compozitoarea a avut parte şi emoţii negative, căci s-a simţit trădată de cei din conducerea postului de radio la care a lucrat. După 27 de ani în care a moderat emisiunea „Suflet de artist”, Maria Stoianov a fost concediată pentru că și-a permis să-i critice pe cei cărora li s-au deschis dosare penale pentru delapidări de milioane de lei.

„Am luptat mult întru susţinerea acestui post de radio și m-am zbătut ca mesajul lui să fie auzit, iar ei m-au trădat… Și acum, după jumătate de an de când nu mai lucrez acolo, lumea mă întreabă pe stradă de ce emisiunea mea nu mai este pusă pe post. Vreme de 27 de ani am fost lângă ei și tot ai noștri mi-au făcut festa – m-au dat afară și mi-au închis emisiunea pentru că i-am criticat pe cei cărora li s-au deschis dosare penale pentru delapidări de milioane de lei”, susține textiera.

„Am avut și continui să am șlagăre”

E cunoscut faptul că Maria Stoianov este una din cele mai cotate compozitoare și autoare de texte din R.Moldova şi că majoritatea pieselor semnate de ea devin celebre. Despre faptul că unii interpreți încercă să-și scrie singuri melodiile, artista are propria părere: „Ei încearcă să fiarbă în oala lor, însă nu e bine așa. Trebuie să ai textier, compozitor și, fără falsă modestie, spun că interpretul trebuie să colaboreze cu cei care au fler la șlagăre. Eu am avut şi continui să am doar șlagăre”.

Artista și Ansamblul Etnofolcloric „Ștefan-Vodă” se pregătesc să meargă în jud. Alba, la Sebeș, acolo unde urmează să susțină mai multe spectacole, iar pe 23 decembrie își vor lua zborul spre Veneția, unde sunt așteptați de conaţionalii noştri din diasporă.

În România – da, acasă – ba

Acasă vor reveni chiar în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie. Artista ne-a mai dezvăluit că în această perioadă ei nu au fost invitaţi la nici un post de radio sau televiziune din R. Moldova, pentru a participa la înregistrarea emisiunilor de Anul Nou ori măcar pentru a cânta un colind.

„Mă gândesc: o Românie întreagă și diaspora ne invită ca să-i colindăm, iar cei de acasă nici nu-şi amintesc că existăm. Ei preferă să-şi cheme gâștele lor, nu le place repertoriul nostru cult”, este de părere artista.
În familia Mariei Stoianov nu se obişnuieşte ca mesele de sărbătoare să se rupă de bucate, iar cea de Crăciun, din acest an, nu va face excepție de la regulă. Pentru că nu-i place să facă risipă de alimente, va găti puţine feluri de bucate: doar răcituri, sarmale, costiță cu varză murată și mămăligă cu brânză de oi.

„De Revelion s-ar putea să fim în România, pentru că acolo suntem iubiți și solicitați, pe când în Moldova suntem invitaţi doar pe la evenimente private. Poate că suntem prea buni şi de aceea suntem dați uitării…”, consideră textiera.

De la 2018 nu aşteaptă decât sănătate pentru familia ei și revenirea R.Moldova în componenţa României.
„Suntem niște mioritici care au obosit de lupte, avem ciobani cam proști și toți vor la treuca guvernării. De aceea îmi doresc să se facă unirea cu Țara-Mamă și să se pună hotarul pe Nistru”, conchide Maria Stoianov.

Lena NEGRU

Deşi încă de mic a fost fascinat de tot ce înseamnă scenă, artă teatrală şi film, şi chiar voia să se facă regizor, silit de circumstanţe, Ion Cebotari s-a văzut nevoit să facă o altă facultate – Ingineria, la UTM. Dar când a emigrat în Canada, în 2015, şi-a zis că, dacă tot a schimbat ţara, n-ar fi rău să-şi schimbe şi viaţa. Şi şi-a urmat visul. Azi, tânărul născut la Nisporeni studiază animaţia la Universitatea „Laval”  din orașul Quebec, iar pe lângă cursuri, îşi face timp şi pentru proiectele sale artistice. Printre acestea se numără și „Luceafărul”, o animație realizată în 3D, de care conaţionalii noştri se declară încântaţi.

„Luceafărul” lui Mihai Eminescu a prins viaţă pe alt continent, graţie lui Ion Cebotari, un basarabean stabilit cu traiul în Canada.

În loc de regie, inginerie

„Mie îmi plac provocările, dar nu aş fi reuşit nimic fără susţinerea familiei mele”, ne spune chiar de la bun început Ion Cebotari, cel care săptămâna acesta a făcut vâlvă mare pe internet, după ce s-a aflat despre una dintre cele mai noi realizări ale sale: filmul de animaţie „Luceafărul”, după poemul cu acelaşi nume de Mihai Eminescu.

„Încă din copilărie am fost pasionat de tot ce înseamnă scenă, artă teatrală şi film, de aceea visam să studiez regia la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice. Totuşi, silit de circumstanţe, am preferat să fac Inginerie, la UTM. Acasă am lucrat în diverse domenii: de la operator la o sală de computere la inginer IT la Spitalul Raional Nisporeni. Nu a fost întotdeauna ușor, dar experienţa mi-a fost utilă”, afirmă Ion.

Despre proiecte şi priorităţi

La finele lui 2015, tânărul a emigrat în Canada, împreună cu soţia sa, Nadejda, şi cei doi copii ai lor: Maximilian şi Otilia. Ne spune că etapa de adaptare a fost una dintre mai dificile perioade din viaţa sa, dar nu chiar de nedepăşit.

„Am făcut şapte luni curăţenie la un hotel, apoi la un market… Până mi-am zis că dacă, totuşi, am făcut un efort atât de mare şi m-am mutat în alt capăt de lume, ar fi cazul să iau aici viaţa de la zero. Am hotărât să-mi schimb domeniul de activitate și să-mi realizez astfel visul din copilărie – să studiez la Arte. Căci numai cel care nu-și schimbă părerile și nu-și corectează greșelile nu va deveni niciodată mai înțelept”, consideră Ion Cebotari, actualmente student în anul II la Facultatea Arta şi ştiinţa animaţiei a Universităţii „Laval” din Quebec.

Acum, cea mai mare parte a timpului el o acordă studiilor, dar munceşte cu plăcere şi la proiectele sale artistice, care îi aduc satisfacţie personală şi experienţă profesională.  Până acum, în lucrările sale tânărul a utilizat două tehnici de animaţie: stop-motion şi 3D.

„Primele animații le-am făcut la facultate. Dar nu mă mai săturam să creez, căci sunt ca un burete care absoarbe informaţia, aşa că am început a lucra şi acasă. Sunt sigur că animaţia îmi va ajuta să-mi extind orizonturile personale și să percep lumea altfel. În plus, în acest domeniu e mult mai simplu să realizezi ce-ţi doreşti: actorii nu cer de mâncare, ascultă de regizor şi nu-i înaintează pretenţii”, glumeşte el.

Aflăm că, pentru ca personajele din desenul animat să prindă viaţă preţ de câteva secunde,  animatorul munceşte între o oră şi o zi – depinde de complexitatea pantomimei. După părerea lui Ion Cebotari, creatorul unui film de animaţie trebuie să fie el însuşi artist ca să înţeleagă cum să redea starea de spirit şi caracterul eroului lucrării sale. Într-un fel, el ar trebui să se autoidentifice cu personajul, să simtă ca acesta.

Până acum, basarabeanul, care e abia la început de drum, are în portofoliu patru lucrări. „Everlasting love”, o animaţie realizată în tehnica stop-motion, a făcut-o acasă, iar cei care l-au ajutat la crearea decorului au fost copiii lui, care s-au arătat încântaţi de această experienţă. Iar celelalte filme – „Careful”, „The unknown life” şi „Luceafărul” – au fost făcute în 3D.

Cum a prins viaţă Hyperion

După cum vă spuneam mai sus, în acest an, peste Ocean, graţie lui Ion Cebotari, au prins viaţă personajele poemului eminescian „Luceafărul”. Cel mai nou desen animat realizat de basarabean are o durată de aproape 16 minute, iar coloana lui sonoră o constituie o variantă a poemului înregistrată de teatrul radiofonic. În doar câteva zile, acesta a adunat pe YouTube mai mult de 10 mii de vizualizări şi o mulţime de mesaje de laudă şi încurajare.

„Am ales să ecranizez poemul lui Eminescu doar ca să învăţ din propria experienţă. Pentru că poţi deprinde mai multe atunci când lucrezi la un proiect de suflet. La drept vorbind, nu-mi pot da seama de ce „Luceafărul” meu a trezit atâta vâlvă în presa de acasă”, spune Ion cu modestie.

Canadienii laudă vinul moldovenesc

Ion Cebotari spune că acum doi ani, obosit să tot aştepte ca Republica Moldova să se integreze în spaţiul de valori europene, a plecat el să le caute… în Canada.

„Prefer să nu dau prea multe detalii despre toate prin câte ne-a fost dat să trecem de când suntem aici, ca să nu las loc de interpretări. Da, ne-a fost şi ne este şi în continuare greu – sunt etape pe care trebuie să le depăşească toţi cei care se mută cu traiul în alte state. Dar de când am fost înmatriculat la universitate, viaţa mea a intrat într-un făgaş normal”, ne spune nisporeneanul.

Ion afirmă că în Canada a cunoscut câteva familii de basarabeni, emigranţi şi ei, toţi muncesc sau îşi fac studiile în diverse domenii. Cât despre canadieni, aceştia nu ştiu prea multe despre Republica Moldova, dar mulţi au auzit de vinurile moldoveneşti şi le laudă.

De când s-au mutat cu toţii peste Ocean, membrii familiei Cebotari nu au mai trecut pe-acasă – încă nu-şi permit o călătorie până în Moldova şi înapoi, căci, spune Ion, biletele sunt scumpe.

„Sper să ajungem pe-acasă la anul, căci cel mai mult ne lipsesc cei dragi şi locurile pitoreşti unde-am copilărit. Ţin legătura zilnic cu prietenii mei care au rămas acolo şi ştiu de la ei şi de pe internet ce se întâmplă acasă. Sunt categoric împotrivă ca literatura şi istoria statului să fie folosite în scopuri politice! Moldova e patria mea şi mă voi gândi întotdeauna cu drag la ea, dar dacă mergea într-o direcție corectă, nu plecau oameni din ţară cu sutele de mii”, ne-a mai spus basarabeanul.

Nina TOFAN

Pentru că pensia îi ajunge doar pentru plata facturilor, Lidia Bejenaru e nevoită să muncească într-o gospodărie agricolă. În ziua când i-am sunat să aflăm ce mai face, fusese la cules struguri, iar acasă a ajuns abia seara târziu, căci împreună cu ceilalți angajați au trebuit să încarce recolta într-un TIR.

„Suntem pe deal până la prima zăpadă”

„Pensia nu ne ajunge nici pentru plata facturilor, dar omul are nevoie şi de-o haină, şi de mâncare… Bunelul mai face tobe, când are pentru cine, însă cu banii câştigaţi pentru o tobă nu faci mare lucru. Aşa că trebuie să muncim, n-avem încotro. Acum, toamna, culegem poamă; când nu este de cules, ne ducem la săpat ori la curăţat. Şi ne bucurăm că la sfârşitul lunii proprietarul viei ne dă un ban grămadă. E bine că avem de lucru, sănătoși să fim! Suntem pe deal până la prima zăpadă. Chiar dacă nu mai am putere ca înainte, mă țin de cei tineri, nu mă dau bătută!”, ne spune artista amatoare din Văleni.

„Bunelul Dorel” a intervenit și el în discuție, adăugând că soția sa este cea mai în vârstă dintre angajații brigăzii.

„Poftiți la noi, să vedeți ce frumos e!”

Deși muncesc mult şi nici măcar duminica nu prea reuşesc să-şi tragă sufletul, soții Bejenaru nu se lasă de folclor. Se bucură când sunt invitați să cânte pe la nunți și cumetrii, căci astfel mai câștigă şi ei un ban.
„Chiar zilele trecute am fost chemaţi la Cahul, la un eveniment, iar de curând ne-au vizitat nişte turişti de la Cahul și de la Chișinău, dornici să ne vadă gospodăria, dar și muzeul din ograda noastră pe care l-am deschis cu o lună în urmă. Avem acolo haine naţionale, instrumente vechi, draperii cusute ca pe vremuri – toate purtate ori meșterite de mine și de bunelul Dorel. Cei care au vizitat muzeul până acum au filmat, au fotografiat şi au plecat de la noi cu impresii frumoase. Apropo, în „Casa Bunicii” am amenajat şi o cameră pentru bunelul, ca să aibă unde-şi meşteri tobele și opincile. Poftiți la noi, să vedeți ce frumos e!”, ne îndeamnă Lidia Bejenaru.

Oaspeții, întâmpinați frumos

Cei ce păşesc pragul muzeului din Văleni sunt întâmpinați așa cum se cuvine. Iar dacă vor să guste din bucatele tradiționale gătite de „bunica”, nu trebuie decât să o anunțe în prealabil, iar din partea casei şi de sănătatea gazdelor, ospeţii sunt cinstiţi cu câte-un păhărel de rachiu, unul de vin, struguri, pâine și brânză de oi.

„Anul acesta am făcut doar 200 de kilograme de vin, însă când eram mai tineri făceam cu tonele. Și beciul l-am umplut cu de toate. Am făcut și ardei prăjiţi la borcan, și salată, și roșii cu ardei și vânătă. Zilele acestea avem de gând să punem murăturile pentru iarnă, aşa că așteptăm salariul ori pensia pentru a merge la piață. Lemne mai avem de anul trecut, dar cărbuni va trebui să cumpărăm, cu ei e mai ieftin să încălzeşti casa decât cu gaz – suntem nevoiți să economisim. Ne rugăm doar să avem parte de o iarnă ușoară”, oftează ea.

Toată ziua munceşte-n câmp, aşa că Lidiei Bejenaru nu prea-i arde de cântec. „Bunelul” Dorel însă conduce un cerc de muzică pentru copii, iar nu demult au participat chiar la un festival, la Craiova.

„Am îmbătrânit…”

Întrebată când a vorbit ultima dată cu băieții de la „Zdob și Zdub”, artista din Văleni ne-a răspuns: „Demultişor. Ei sunt ocupați, iar noi am îmbătrânit pentru a mai ieși cu ei pe scenă”, adaugă cea care, alături de Zdubi, a urcat pe scena Eurovision în 2005, la Kiev.

La finalul discuției noastre, „bunica” ne-a mărturisit că pensia ei constituie 1024 de lei, iar a soţului ei – 1090 de lei. Nu-s mulţi bani, însă nu se plâng, pentru că atâta timp cât le va permite sănătatea, vor continua să muncească.

Și, ca de fiecare dată, Lidia Bejenaru ne-a spus cu ce și-a alintat soțul la cină în acea seară. „I-am gătit o tocăniță din rață mută, așa cum îi place lui”, ni s-a lăudat femeia.

Lena NEGRU

Copiii ei se lasă uşor convinși să cânte, pentru că ambii au moștenit talentul de părinți. Până de revelion, Cristina Scarlat își dorește să înregistreze un colind cu Sofia, mezina familiei. Cât despre Ionuț, acesta a decis să dedice mai mult celor două pasiuni ale sale: fotbalul și calculatorul.
„Nici eu, nici soțul meu, nu insistăm ca vreunul dintre copiii noştri să devină muzician, ca noi. În acest domeniu nu ai cum să insiști: ori îți place, ori nu! Sofia exersează zilnic la vioară și pian, iar lui Ionuț sperăm să-i revină pofta de muzică, pentru că și el a studiat-o câțiva ani”, ne-a declarat Cristina Scarlat.

E o mamă severă?

Sofia e „fata tatei”, dar atunci când are nevoie de sfaturi, i le cere mamei sau bunicii, pe când Ionuț, „băiatul mamei”, apelează la ambii părinți.
Interpreta are aşteptări mari de la odraslele ei, dar spune că nu e o mamă severă.
„Le sunt mai degrabă prietenă copiilor mei. Nici să-i pedepsesc nu pot, că-mi trece repede supărarea. Am un program încărcat și sunt mai tot timpul pe drumuri, de aceea nu prea găsesc timp pentru familie, dar încerc să fiu la curent cu tot ce fac Sofia şi Ionuţ și să-i susțin în toate. Când mă sună copiii mei, eu las totul la o parte și vorbesc cu ei”, ne mai spune artista.

Un an dedicat spectacolelor

2017 a fost un an pe care l-a dedicat spectacolelor, nu noutăților muzicale. În această perioadă, când sunt în toi filmările pentru emisiunile televizate pentru noaptea dintre ani, Cristina Scarlat are mult de lucru. Zilele trecute, de exemplu, a avut înregistrări cu Orchestra Simfonică a Filarmonicii Naționale.
„Am activități mai lejere în ceea ce ține de activitatea mea artistică, din păcate. De Revelion voi fi în Moldova, pentru că am programate câteva evenimente aici. Chiar zilele acestea le spuneam colegilor mei și că mi-aș fi dorit să petrec Anul Nou măcar o dată peste hotare, dar, pe de altă parte, sunt atâția ani de când muncesc în această zi mult așteptată de întreaga lume, că nici nu-mi imaginez să am un altfel de revelion. După această sărbătoare, o să iau neapărat o scurtă pauză. Mă voi odihni, departe de telefon și de rețelele de socializare”, povestește interpreta.

„Recunosc, sunt un artist foarte pretențios”

Cristina Scarlat își dorește să realizeze în 2018 ceea ce nu a reușit să facă în 2017, când nu a lansat nicio melodie nouă. Căci, spune ea, pe parcursul acestui an niciunul dintre materialele muzicale care i-au fost propuse nu a meritat atenţia ei.
„Recunosc, sunt un artist foarte pretențios și cu mine e greu să lucrezi. Colaborez cu muzicieni din Republica Moldova, pentru cei de dincolo de Prut nu mă ţine buzunarul. Am avut câteva oferte, dar acestea nu au fost pe măsura așteptărilor mele”, adaugă artista.

Vrea să repete experiența Eurovision

În 2014, Cristina Scarlat a reprezentat Republica Moldova la Eurovision Song Contest. Şi-ar dori să revină pe scena acestui prestigios concurs, dar cu o condiție: să aibă o melodie bună.
„Ştiu că unii pun la îndoială necesitatea participării republicii noastre la Eurovision, căci e o investiţie serioasă. Dar dacă nu vom investi aici, atunci unde? Și la ce concursuri atât de importante mai participă artiştii noştri? După părerea mea, Eurovision rămâne a fi o platformă de lansare a artiștilor începători”, consideră Cristina Scarlat.

Cu cine ar vrea o colaborare

Dacă ar fi să scoată o piesă în colaborare cu cineva dintre colegii ei de scenă, ar fi cu Nelly Ciobanu şi cu Olia Tira. Se pare că cele trei interprete au discutat deja despre asta, însă deocamdată toate trei sunt ocupate.
„Trebuie să avem timp şi inspirație ca să demarăm procesul de creație, căci nu vrem să lansăm o melodie doar ca să avem cu una mai mult în repertoriu. Mă întreba o colegă: ‚Dar tu ce piese ai scos anul acesta?’. I-am răspuns că nu am lansat nimic și că nu știu nici ce a lansat ea. Pentru că la noi se obişnuieşte lansarea pe bandă rulantă a unor melodii comerciale, care seamănă izbitor una cu alta, dar care mor repede. Nu e un proces sănătos”, susține artista.

De șapte ani e cadru militar

O zi din viața Cristinei Scarlat începe cu o cafea și cu zâmbetele copiilor ei. Urmează micul dejun, după care ea iese grabnic din casă, pentru că la ora 8.00 trebuie să fie la apel, alături de colegii ei din Orchestra Prezidențială, din care face parte de șapte ani.
După serviciu, e profesoară de canto pentru discipolii ei de toate vârstele, iar a doua jumătate a zilei o dedică întâlnirilor și proiectelor dedicate activității sale artistice.
Şi, de cel puțin de trei ori pe săptămână, munceşte de zor la sală, ghidată de antrenorul ei personal. Sunt doi ani de când interpreta a devenit adepta unui mod de viață cât mai sănătos şi a unui regim alimentar echilibrat.

Istoria din garderobă

Are grijă singură de ținutele sale și de imaginea scenică. Chiar și atunci când apelează la un designer, se duce la el cu tema pregătită: ştie întotdeauna cam ce vrea să poarte, iar specialistului îi revine misiunea de a o ajuta să-şi creeze rochia de vis.
„Acum, cea mai mare problemă a mea sunt ținutele pe care le tot adun în garderobă, an de an. Sunt ca o istorie ‚scrisă’ cu rochii, poate de asta nu mă pot despărți de ele. Cele de XXL le-am mai dat spre închiriere unor saloane, dar pe celelalte le păstrez, căci mă reprezintă și au valoare sentimentală. Cu timpul, sper să am o garderobă dedicată în exclusivitate ţinutelor mele scenice”, a mai spus Cristina Scarlat.

Lena NEGRU

Când i-am telefonat, Arseni Botnaru punea varză la murat. Ca un gospodar care se respectă, artistul își pregătește vara sanie şi iarna căruță.
„Ţuica, vinul alb și cel roșu sunt deja în butoaie, lemnele le-am pregătit de cu vară, iar acum nu ne rămâne decât să așteptăm zăpada”, ne spune domnia sa.
În familia lor, responsabilităţile casnice sunt împărţite în mod egal. Arseni Botnaru, de exemplu, are grijă de ogradă și face piaţa, pentru ca gospodina casei să aibă din ce să gătească conserve pentru la iarnă.

„Ce poate fi mai frumos pe lumea asta?”

În ultima zi a lui octombrie, interpretul de muzică populară și-a sărbătorit ziua de naştere – 67 de ani. Îi mulțumește lui Dumnezeu că e sănătos și că se poate bucura de familia numeroasă pe care o are.
„Profit de viață și de nepoțeii mei, cu cinci dintre care împart aceeaşi curte. Numai imaginați-vă: de ziua mea, când am deschis uşa, i-am văzut pe toţi grămăjoară – veniseră să mă felicite. Mi-au cântat „Mulţi ani trăiască!”, iar cea mai mică, de doi ani și jumătate, mi-a dat cadoul. Ce poate fi mai frumos pe lumea asta? Acesta a fost cel mai emoţionant moment al zilei și cel mai frumos dar pe care poate să-l primească un bunic. În total, am șapte nepoței: șase băieți și o fetiță – Laura, mezina noastră. Când s-a născut, unul din nepoți mi-a spus, întristat: „Bunelule, gata, pe noi nu ne va mai răsfăța nimeni…”. Deşi îi alintăm pe toţi, nepoțica rămâne a fi preferata întregii noastre familii numeroase, inclusiv a verișorilor săi – din Lăurica n-o scot!”, ne povestește mândrul bunic.

Cântece şi poezii la masa de sărbătoare

Când era mai tânăr, obișnuia să-și sărbătorească ziua de naștere prin localuri, alături de prieteni și colegi de scenă, însă de când i-au crescut copiii mari și, mai ales, de când au venit pe lume nepoțeii, zilele de naștere, Crăciunul și Paștele le întâmpină în familie.
„Noi suntem 11 suflete sub un acoperiș, peste gard trăiesc cumnații mei, iar nu departe de noi – fratele cu familia sa. Nu ne e greu să ne adunăm cu toții la masa de sărbătoare când avem vreo zi de naştere sau la sărbătorile creștine. Nu avem când ne plictisi, căci la astfel de cine se și cântă, se recită poezii. Unul dintre nepoții mei cântă foarte frumos și are un auz muzical excelent, iar altul face teatru”, ne mai spune Arseni Botnaru.

Face vocalize cu nepoţii

Artistul consideră că nu e bine să-i alinţi prea tare pe cei mici. Cu cel mai mare dintre nepoţi artistul a ieșit deja pe scenă, dar şi ceilalți șase dau semne că-i vor călca pe urme. Bunicul însă îi lasă să li se mai „coacă talentul”. Până atunci, nu doar că le dă sfaturi, ci se implică şi în alegerea programului lor. Chiar dacă mai amână momentul în care li-i va prezenta publicului de pe scena mare, acasă fac împreună repetiții și vocalize, iar în viitorul apropiat artistul va merge în studio pentru a înregistra o nouă melodie în duet de nepotul său mai mare.

„Am tot ce-mi puteam dori”

De ziua sa nu și-a pus nicio dorință, iar tot ce vrea de la viaţă e să fie sănătos, ca să poată cânta în continuare.
„Vai de mine, ce pot să mai vreau? Am tot ce-mi puteam dori! Vreau doar sănătate, ca să mă pot bucura şi în continuare de viaţă și să cânt pentru publicul meu. Şi când lucrez prin curte fredonez câte ceva, iar uneori, când simt că s-a închegat ideea, o aștern pe hârtie – aşa îmi înnoiesc repertoriul. Membrii familiei sunt primii care ascultă noile mele melodii. Li le cânt la sărbătorile care au loc în casa noastră. Dacă le sunt pe plac celor dragi, le cânt şi de pe scenă”, ne mai spune interpretul de muzică populară.

Are în repertoriu vreo 300 de melodii și ține la fiecare dintre acestea. Pe viitor, şi-ar dori să le dea o nouă haină muzicală pieselor care l-au făcut celebru şi să le reînregistreze cu tehnică de ultimă generaţie.
Arseni Botnaru își aduce aminte adesea de perioada în care mergea la cules folclor prin satele Moldovei.
„Am foarte multe melodii din popor în fonoteca mea de acasă, inclusiv înregistrate pe casete mici. Folclorul se naşte când omul are fie o bucurie, fie un necaz. Chiar și acum, în timp ce discutăm, cineva plânge printr-un cântec ori printr-un vers – trebuie doar să ai ureche muzicală şi să-ți dai seama de autenticitatea acelei creaţii care poate deveni cântec”, adaugă domnia sa.

Ani frumoși, ani grei

Nu are cum să uite perioada în care a devenit student la Arte, la Chișinău. Avea 19 ani şi tocmai începuse să cânte în Orchestra „Mărțișor”, condusă la acea vreme de Serghei Ciuhrii, alături de care a ieșit pentru prima dată pe o scenă internațională, în Bulgaria. Iar mai târziu a făcut parte din orchestra „Folclor”.
„Până la 40 de ani parcă nu am simțit cât de repede trece timpul, de atunci însă anii parcă zboară. Cum au fost ei? Şi frumoşi, şi grei. Am avut o copilărie mai grea, căci eram al doilea din cei opt copii ai familiei, aşa că trebuit să muncesc şi în grădină, și pe deal, şi la păscut vitele. Însă a fost frumos, chiar dacă erau anii după foamete și deportări. Dacă aș lua viaţa de la început, tot așa aș vrea să trăiesc. Nu am regrete și consider că şi atunci când nu ne reuşeşte ceva, trebuie să mergem înainte”, susține îndrăgitul interpret de muzică populară.
La sfârșitul discuției, domnia sa ne-a mărturisit că ne pregăteşte un cântec frumos, din care ne-a cântat o strofă, ca să ne intrige: „Ce e omul pe pământ?/ Frunză bătută de vânt,/ E o umbră călătoare, omule,/ Care trece pe sub soare, omule”.

Lena NEGRU

Maxim Surdu (30 de ani) a învăţat a găti încă din copilărie, în restaurantul părinţilor săi, iar în 2011 a plecat în lume să culeagă stele Michelin, visul oricărui bucătar. Când a primit o ofertă de angajare la „Nobu”, unul dintre cele mai apreciate restaurante din America, coproprietar al căruia e actorul Robert De Niro, basarabeanul şi-a zis că asta e şansa lui, mai ales că astfel putea să înveţe meserie de la somităţi în domeniul bucătăriei fine. Azi, cataloghează acea decizie de a pleca peste Ocean drept cea mai importantă din viaţa sa, căci de acolo a început ascensiunea lui ca bucătar. În ultimii şase ani, câţi au trecut de când a plecat din Republica Moldova, Maxim a lucrat în câteva dintre cele mai cotate restaurante ale lumii, cu una, două şi chiar trei stele Michelin, gătind pentru celebrităţi ca Lady Gaga, Maria Sharapova, Justin Bieber ş.a.

Basarabeanul Maxim Surdu, bucătar-şef în Danemarca, spune că nu-şi mai aminteşte când anume a început să gătească, dar ştie că îi era de mare ajutor mamei la bucătărie, mai ales în ajunul sărbătorilor, când lui îi revenea misiunea de a găti salata lui preferată, „Olivier”.

Prima sa bucătărie – restaurantul familiei

„M-am născut în satul Cimişeni, r. Criuleni, dar familia noastră s-a mutat cu traiul la Vadul lui Vodă când aveam nouă ani. În 1997, părinţii mei au cumpărat un restaurant părăsit pe malul Nistrului, iar eu am început să-i ajut cu ce puteam. Cred că acel local m-a legat de bucătărie”, ne spune Maxim Surdu.
Mai târziu, când a venit vremea să dea la facultate, a ales să studieze Tehnologia şi Managementul în Industria Alimentară, la UTM, căci voia să ştie mai multe despre domeniul în care muncea deja, alături de părinţii săi.
A lucrat o perioadă în câteva restaurante din Chişinău, dar pasiunea sa pentru gastronomia de top şi faptul că acasă nu avea şanse de creştere profesională l-au motivat să plece-n lume. A părăsit Republica Moldova în 2011, la doi ani după absolvirea facultăţii, când i s-a propus să lucreze în unul dintre cele mai populare restaurante din America, proprietari ai căruia sunt celebrul chef şi restaurator Nobuyaki Matsuhisa şi actorul Robert De Niro.

„Cred că aceasta e cea mai importantă decizie din viaţa mea, căci datorită experienţei de nepreţuit căpătate acolo am avut parte de o carieră în creştere. Mi-a plăcut să lucrez cu Nobuyaki şi bucătarul-şef Thomas Buckley, datorită cărora am aflat ce înseamnă „fine-dining” (în traducere din engleză, bucătărie fină – n.a.)”, afirmă basarabeanul.
După SUA, următoarea ţară în care a mers să lucreze a fost Danemarca, unde i s-a propus funcţia de head chef assistant într-un restaurant foarte bine cotat – o poziție foarte bună pentru un bucătar de doar 26 de ani. Iar pentru meniul creat de el, restaurantul a primit recomandare Michelin şi felicitări pe pagina de Twitter a ghidului.

„A fost un drum lung”

Maxim a visat să lucreze într-un restaurant cu stele Michelin încă din 2008, când a absolvit facultatea la Chişinău, iar visul său avea să prindă contur patru ani mai târziu.
„Da, a fost un drum lung, iar odată ajuns unde-am visat, a trebuit să mă obişnuiesc cu regimul de muncă foarte stresant. Într-un restaurant cu două sau cu trei stele Michelin se lucrează câte 15-16 ore pe zi, şase zile pe săptămână. Deci chiar trebuie să fii pasionat de ceea ce faci ca să poţi rezista într-un asemenea ritm, timp îndelungat. Nu regret nici o clipă din cele petrecute în restaurantele de top în care am lucrat, căci a fost o experienţă grozavă care m-a ajutat să-mi dezvolt abilităţile de bucătar, să-mi găsesc individualitatea în gastronomia de top”, recunoaşte cel care face artă-n farfurie.

Cine sunt dascălii săi
A învăţat să gătească întâi de la mama sa, care e o bucătăreasă extraordinară, iar mai târziu – de la marii bucătari cu care a avut şansa să lucreze. „Dar dascălul meu rămâne a fi, totuşi, Rene Redzepi. El a avut cea mai puternică influenţă asupra mea, ca personalitate şi ca specialist în domeniu”, afirmă talentatul bucătar care până acum a lucrat în unele dintre cele mai bune restaurante ale lumii, cu două şi trei stele Michelin, incluse în „World’s 50 best restaurants”, localuri din America, Japonia şi Danemarca.

Ştie să gătească mii de feluri de bucate, iar pe lângă mâncărurile tradiţionale specifice zonei Basarabiei, Maxim Surdu e specializat în bucătăria franţuzească, nordic-daneză, japoneză Washoku şi japoneză Kaiseki-ryori, pe care o consideră drept cea mai dificilă dintre toate cele enumerate mai sus. Găteşte chiar şi astfel de mâncăruri exotice ca „irabu jiru”, o supă cu carne de şarpe de mare. „O găteam într-un restaurant din Tokyo, doar pentru clientela exclusivistă – era parte dintr-un meniu de 250 de euro. Carnea nu se mănâncă, clientului i se serveşte numai supa. Se spune că aceasta ar avea proprietăți anti-îmbătrânire, precum şi capacitatea de a reduce tensiunea arterială și de a scădea febra. Gustul acesteia e ciudat şi mai greu de descris: de peşte şi de carne de pui în acelaşi timp, la fel ca şi a broaştelelor ţestoase Suppon, de altfel”, ne spune bucătarul.

Râvneşte la stele

Acum, Maxim Surdu este bucătar-şef într-un restaurant, al cărui proprietar e Adam Aamann, unul dintre cei mai vestiţi bucătari de televiziune din Danemarca. Deşi localul lor şi-a început activitatea abia acum două luni, basarabeanul e sigur că acesta se va bucura de aprecierea criticilor Michelin, dar şi a gurmanzilor, căci mâncarea excelentă e făcută din ingrediente de cea mai bună calitate, iar atmosfera e plăcută. Deşi conceptul restaurantului este nordic-danez, basarabeanul spune că, atunci când găteşte, foloseşte tehnici din întreaga lume.
„Am folosit chiar şi tehnica de fermentare a borşului acru cu tărâţe pentru una din mâncărurile mele recente. Acum, trendul în materie de bucătărie îl constituie meniurile noi şi combinaţiile de ingrediente de sezon, sănătoase, de aceea nu cumpărăm nimic gata făcut, ci producem totul în restaurant, din ingrediente locale, după conceptul de dezvoltare durabilă: coacem pâine, facem frişcă, smântână şi unt din lapte produs de vitele hrănite numai cu iarbă, legumele sunt de la o fermă bio, iar ierburile le adunăm noi, de prin păduri. Facem chiar şi schnapps, dar şi sucuri naturale cu infuzie de ceai din floare de tei, de soc şi de salcâm”, afirmă Maxim Surdu.

Criticii Michelin încă nu au trecut pe la restaurantul pe care îl administrează el în prezent, căci pentru a fi evaluat, acesta ar trebui să fie deschis de cel puţin un an, dar basarabeanul speră că în 2018 acesta îşi va primi steaua binemeritată, căci restaurantul întruneşte toate condiţiile după care se ghidează inspectorii Michelin – cei mai temuţi „agenţi” ai restaurantelor de lux.
„De obicei, înainte de a primi o stea, trebuie să obţii Michelin Recommended sau Bib Gourmand, iar în evaluarea localului aceştia ţin cont de calitatea ingredientelor, măiestria bucătarului, creativitate, raport calitate-preţ şi respectarea standardelor culinare. Dar, până ajung ei, cel mai obiectiv critic e soţia mea, Oxana”, ne spune el.

Găteşte şi acasă

Maxim Surdu este pasionat de ceea ce face, mai ales că, spune el, nu-şi poate aminti o zi în care să nu fi fost în bucătărie”. Din păcate, serviciul îi lasă prea puţin timp liber, dar, când îl are, ştie cum să-l petreacă. „Danezii au un concept pentru a arăta modul de viață frumos, confortul sufletesc, comoditatea şi plăcerea de a contempla tot ce te înconjoară – se numeşte ‚hygge’. Pentru mine, aceasta este familia mea: soţia Oxana şi fetiţa noastră, Emily, în vârstă de trei anişori”, ne spune el.
Maxim afirmă că adoră să gătească şi acasă, cu soţia sa. Fac împreună zeamă, sarmale, plăcinte, clătite etc., iar cu această ocazie deschid şi o sticlă de vin moldovenesc. „Gustul acestor bucate îmi trezeşte amintiri din copilărie, dor de familie şi de locurile unde ne-am născut. Dar să ştiţi că şi danezilor le plac bucatele noastre”, ne dă asigurări bucătarul.

„E momentul pentru schimbări esenţiale”

N-are posibilitate să vină prea des pe-acasă, dar spune că nu uită de Moldova, mai ales că visează să deschidă aici, peste vreo 10 ani, o şcoală de bucătari profesionişti, în care să implementeze tehnici şi metode moderne de gătit.
„Trecem pe-acasă măcar o dată pe an, căci ne aşteaptă părinţii, rudele şi prietenii, dar ştim tot ce se întâmplă în Moldova, căci urmărim prin satelit posturile tv de acasă. Şi chiar dacă nu-s eu omul care să critice în mod deschis starea de lucruri din statul în care m-am născut, știm cu toţii că acum este momentul pentru schimbări esenţiale. Şi la vot merg de fiecare dată când suntem în electorală, dar, cu părere de rău, la ultimele alegeri am făcut degeaba aproape 600 de kilometri până la Berlin, căci se terminaseră buletinele de vot”, ne-a mai spus Maxim Surdu.

Nina TOFAN

De două luni, Natalia Proca e director-adjunct la Şcoala de Arte din Ialoveni, unde e şi profesoară de canto popular. Deşi are foarte mult de lucru, interpreta nu uită nici de publicul său, onorându-și angajamentele pe care le are în Republica Moldova şi în România.
Afirmă că în acest an a întâmpinat toamna „foarte frumos şi cu emoţii noi”, chiar dacă anterior a trecut printr-o perioadă mai grea, căci a pus punct unei colaborări de 15 ani cu Orchestra Prezidențială.

„Mi-au provocat o rană adâncă…”

„Am terminat-o cu Armata. Aşa au hotărât ei, că nu mai au nevoie de cântăreţi buni. Cât despre mine, eu am o deviză în viaţă: tot ce se face, se face spre bine. Orice schimbare de care am avut parte până acum mi-a fost benefică. Trebuie să recunosc că despărţirea de orchestra cu care am lucrat vreme de 15 ani mi-a provocat o rană adâncă, mai ales că m-au eliminat în cel mai urât mod, iar din această cauză sunt în litigiu cu ei. Dar acum sunt bine, mulţumesc”, ne-a declarat Natalia Proca.

O noutate

Pe plan profesional îi merge foarte bine. Vara a imprimat o melodie nouă,„Bade, inimă să-mi dai”, stilizată de buna sa prietenă Georgeta Voinovan. E o noutate pentru Natalia Proca, iar autoarea a vrut ca piesa să aibă tangenţă cu muzica populară, ceea ce i-a reuşit. Lansarea acesteia va avea loc în viitorul apropiat, pentru că deocamdată se lucrează la mixaje.
De curând, artista a participat şi la concertul aniversar al maestrului Constantin Moscovici, în cadrul căruia interpreţii, acompaniaţi de Orchestra Simfonică de la Kiev, au interpretat melodii de muzică uşoară din perioada anilor ’70-’80.

Despre activitatea sa în România

Natalia Proca este invitată să susţină concerte şi în România. „În acest an am cântat la Bucureşti, Vaslui, Iaşi, Bacău, Bârlad şi în alte localități de dincolo de Prut. Am rămas plăcut surprinsă că lumea îmi cunoaşte creaţia. Iar la penultima nuntă la care am cântat chiar am avut o surpriză: mirii, tineri stabiliţi cu traiul în Canada de mai mulţi ani, aveau numele de familie Proca. Ne-am şi amuzat pe seama asta. Şi ei, şi nuntaşii, ne-au primit tare bine, iar după eveniment am păstrat o relaţie frumoasă cu ei. Ne străduim să lăsăm o urmă frumoasă în memoria celor cărora le cântăm”, ne mai spune interpreta.

„Nu dau bani cu împrumut”

Natalia Proca este adesea invitată să cânte pe la evenimente private, iar din onorariile primite are grijă să pună un ban la ciorap şi pentru perioada postului, când ortodocşii preferă să nu organizeze serbări cu muzică. Ştie preţul banului, de aceea atunci când merge la shopping se gândeşte bine înainte de a-şi cumpăra ceva. „Când banul vine uşor, uşor se duce. Şi nu e cazul meu. Eu mă întreb de fiecare dată: oare am nevoie de haina asta acum ori ba? Sunt genul de om care economisește, să-i ajungă şi să-i rămână. Şi am un principiu: nu dau bani cu împrumut. De asta şi-i am, că dacă i-aş da, nu i-aş mai avea”, adaugă interpreta.

Îşi umple cămara cu bunătăţi

Săptămâna trecută, Natalia Proca a fost la piaţă, de unde a cumpărat doi saci de ardei şi alte legume, ca să-şi umple cămara cu bunătăţi pentru la iarnă. A pus deja la murat un butoi cu gogonele, conopidă şi morcovi, iar acum urmează să facă ardei umpluţi cu varză. Va pune şi un butoi de varză la murat, doar că îl va păstra în beci la o cumătră de-a sa, la Ialoveni, căci interpreta stă la bloc.
„Îmi place foarte mult să gătesc, însă nu prea mai am timp pentru asta. Anul trecut nu am făcut nici conserve, nici murături, dar anul acesta am zis să pregătesc câte ceva. În august am fost şi la mama, la ţară, iar în două zile i-am umplut beciul cu de toate, să aibă când i-o fi poftă”, povesteşte îndrăgita artistă.

A fost omagiată

Pe 11 octombrie, Natalia Proca a împlinit vârsta de 44 de ani. În acea zi, a muncit ca de obicei, iar seara a mers cu prietenele sale la un restaurant cu muzică live.
Spune că în preajma zilei sale de naştere nu regretă niciodată că s-a mai dus un an din viaţă, pentru că a învăţat să vadă doar partea plină a paharului. Se simte bine în pielea ei şi n-are de gând să recurgă vreodată la operaţii estetice, căci vrea să îmbătrânească frumos, ca mama sa şi ca bunica.
Vara asta, Natalia Proca a fost cu mezina sa în Turcia, în timp ce fiica ei mai mare a ales să meargă în Italia, cu gaşca. Ulterior, interpreta a mai avut o vacanţă relaxantă, în Carpaţii României.

Mai multe călătorii

Până la vârsta de 44 de ani are numeroase împliniri, iar de acum încolo vrea doar să călătorească mai mult, căci ‘tot ce vede ochiul, bucură sufletul’.
Natalia Proca promite să ne surprindă în viitorul apropiat cu noi melodii de muzică populară pe care le-a primit cadou de la Radu Barbură, un muzician din zona Banatului, iar aranjamentele muzicale ale acestora sunt semnate de Corneliu Botgros. „Am la ce lucra, de-aş avea sănătate!”, susţine artista.

De revelion, din nou la Dublin

„Nu regret nimic din tot ce mi s-a întâmplat în viaţă, căci din orice experienţă am tras învățăminte. Regret doar că nu-l mai am alături pe tata. Poate dacă îmi spunea de problemele sale de sănătate, azi era cu noi… Printre prietenii mei sunt atâţia medici, încât sunt sigură că tata ar fi putut fi salvat. Dar s-a stins în urma unui atac de cord. Şi îmi mai pare rău că mămica a rămas singură, iar eu nu pot să merg mai des la ea”, ne mai spune interpreta de muzică populară.
Pentru al doilea an consecutiv, de revelion, Natalia Proca va cânta la Dublin, alături de alţi artişti din R.Moldova.

Lena NEGRU