Trofim, profesorul boschetar

Trofim, profesorul boschetar

„Asta e viaţa mea de azi înainte. Dacă n-am reuşit până aproape de cincizeci de ani să fac ceva, are rost să mă zbat după aceea?”

Nu ştiu, e un noroc sau un mare blestem, dar întot¬deauna se apropie de mine oameni ce nu-şi pot striga durerea în gura mare.

Cu Trofim m-am întâlnit tot aşa. Era boschetar şi-l ve¬deam în fiecare dimineaţă de la fereastra bucătăriei mele, cu o geantă în spate şi cu un băţ lung în formă de cange. Căuta omul ceva de-ale gurii prin coşurile de gunoi de la colţul casei mele. Uneori, când nu-s ai mei acasă (se supără foc de mă leg cu tot felul de oameni cu handicap), îi mai scoteam lui Trofim câte ceva de la frigider.

Uite că, tot urmărindu-l, mi-a mai atras atenţia un lucru: dacă găseşte vreo carte veche la gunoi, vreun ziar mai curat, îl pune la o parte şi, molfăind o bucată de pâine, răsfoieşte acele tipărituri, ca omul obişnuit să citească. Într-o zi, cum veneam de la piaţă, mă aşez alături de el pe piatra de lângă lăzile de gunoi şi-l întreb curioasă, că aşa mi-e firea, să iscodesc pe fiecare: „Chiar n-ai casă, n-ai pe nimeni care să te ajute?”. „Am şi copii, am şi casă, dar nu-mi trebuie nici cei ai casei şi n-am nevoie de nimic pe lumea asta. Am o bucăţică de pâine, o mănânc, n-o am, nu-i mare pagubă, m-am obişnuit. Crezi, se uită el spre mine, că eşti mai fericită?”

Pentru o palmă dată unui elev, alungat din şcoală

„Şi cum, chiar n-ai lucrat niciodată în viaţă, ai vreo spe¬cialitate, cum de te-ai lăsat de toate?”, îi tot dădeam eu ghes cu în¬trebările. Uite aşa am aflat că a fost învăţător de fizică, are doi copii, studenţi în ultimii ani la universitate, iar nevasta – soră medicală. Lucrul la şcoală, nevoile de tot felul în familie l-au terminat. Într-o zi, înfuriat cum era, venise de acasă după o ceartă zdravănă cu nevastă-sa şi i-a tras o palmă unui elev dintr-a şaptea. În plină clasă, fără vreun motiv serios.

A fost rugat să plece din şcoală. În altă parte nu şi-a mai căutat de lucru. Când îl luau la rost ai casei că n-are serviciu, că nu aduce un ban în casă, că nici în gospodărie nu face nimic – toată ziua la televizor şi cu ţigara la balcon – ei, uite, n-a mai răbdat şi, într-o zi, a ieşit din casă şi dus a fost. L-au căutat copiii săptămâni întregi pe străzile oraşului. L-au găsit într-o casă părăsită cu alţi boschetari.

Dormea pe unde nimerea

Furase de pe o funie nişte haine şi, tocmai când îl gă¬siseră, le potrivea după mă¬sura lui. „Hai, tată, acasă, l-a îndemnat cel mai mare fiu, Ionel, hai, că mama plânge şi bunica te caută, are nevoie de tine.” „La bunică-ta am să mă duc. Aca¬să, spune-i mâne-ta, nu mă mai întorc. Asta e viaţa mea de azi înainte. Dacă n-am reuşit până aproape de cincizeci de ani să fac ceva, are rost să mă zbat după aceea?”

În ziua când l-am cunos¬cut, Trofim era boschetar de şapte ani. Dormea pe unde nimerea, vara în poieniţele mai dosite, iarna, în case părăsite, beciuri sau con¬strucţii nefinisate. N-a în¬cercat niciodată să mai in¬tre în gospodăria lui. Ştia că nevastă-sa se descurcă fără el, că era o femeie harnică şi chibzuită. Băieţii i-au fost de ajutor mamei întotdeau¬na, iar el se obişnuise cu traiul de hoinar şi om al ni¬mănui.

Găsirea călugărului mort l-a speriat rău

Dar să vedeţi cum vine întâmplarea. Într-o zi, ve¬nind dinspre Ghidighici, găseşte într-o poieniţă, sprijinit de un copac, un călugăr mort. Pesemne i se făcuse rău omului, s-a oprit din drum şi acolo l-a găsit cea cu coasa. Ce face Trofim al nostru? Îl dezbracă pe călugăr, că avea haine bune pe el, stofă groasă, încălţări bune în picioare, şi-l îmbracă în zdrenţele lui. La intrarea în oraş, anunţă poliţiştii că, uite, a văzut el la kilometrul cutare un om mort. Să se ducă să vadă cine-i, că lui i-a fost frică să pună mâna pe el. Ori haina cea de călugăr, ori moartea străinului la mijloc de drum, nu ştiu care a fost motivul, dar Trofim s-a speriat rău.

Într-o seară, pe când veneam de la serviciu, îl găsesc în preajma casei mele, aşteptându-mă. „Uite, zice el, spui că-i ajuţi pe oameni, fă ceva şi pentru mine, unde să mă duc, cât mai departe de oraşul acesta, să nu mă ştie nimeni, că vreau s-o iau de la început?! Fac orice!”

Ia viaţa de la început departe de Chişinău

Tocmai în ziua aceea, era într-o marţi (marţea şi mier¬curea aveam zi de audienţă la radio), venise la mine o fe¬meie din Chişinău. Avea în nordul republicii o casă, ră¬masă moştenire de la bunică-sa. Nu se îndura s-o vândă şi ar fi vrut mult de tot să-i găsesc un suflet care ar dori să locuiască în satul acela şi să îngrijească de gospodărie. La nevoie, i-ar da un ban. „Păcat, a ţinut mult bunica la mine şi nu pot lăsa de izbelişte gospodăria ei. În casă au rămas toate lucrurile. E nevoie de cineva doar să se mute acolo. Noi ne ducem în sat numai la Blajini”, a mai spus femeia.

Şi uite că, tocmai în ziua aceea, venise Trofim cu problema lui. Ai mei n-au aflat niciodată că-i dădusem o parte din salariul meu ca să se tundă, să-şi cumpere ceva haine, să pară om serios şi îngrijit în momentul în care avea să-i stabilesc întâlnire cu stăpâna casei.

Au mai trecut doi-trei ani de atunci şi uite că, în vara anului acesta, am fost invita¬tă la o întâlnire cu ascultăto¬rii mei de prin părţile Glodenilor. Uitasem de Trofim şi de nevasta cea cu casa, alte necazuri dăduseră peste mine. Când să-mi iau rămas bun de la gazdele noastre, se apropie de mine un bărbat chipeş, frumos îmbrăcat şi mă cheamă la el în vizită. „Lo¬cuim aici, nu departe, la câţi¬va kilometri de Glodeni. Hai, dnă Lidia, că trebuie să vor¬bim ceva”. Parcă să-l cunosc, parcă nu, şi-l întreb: „Ne ştim de undeva?”. „Sunt Trofim, boschetarul”.

„Dacă mă primeşti, rămân să trăiesc aici cu tine”

Să fi dorit şoferul să ne în¬toarcem imediat la Chişinău, n-aş mai fi vrut eu, atât de curioasă eram să ştiu ce-a mai făcut Trofim în tot acest timp. Şi am aflat.

Se mutase în casa femeii din sat, în câteva luni a repa¬rat gardul, şopronul, casa. Dar ce să faci tu pe timp de iar¬nă? Nu înnebuneşti şezând degeaba? Şi s-a dus Trofim la directorul şcolii din localitate şi i-a spus: „Uite mata, eu sunt învăţător de fizică, n-am lucrat vreo nouă ani, am avut probleme. Dacă nu aveţi ore la şcoală, pot conduce un cerc sau să mă ocup de elevii mai slabi, pot să-i pregătesc pen¬tru olimpiadă pe cei mai buni. Am fost învăţător bun, sper să fi rămas la fel”.

Uite aşa a ajuns pedagog în şcoală şi om respectat în sătucul acela. I-a scris şi ne¬vestei o scrisoare. A anunţat-o că la Chişinău nu se mai întoarce, iar dacă vrea să di¬vorţeze, să-şi aranjeze viaţa, îl găseşte oricând în raionul Glodeni. S-a interesat ce mai fac băieţii, le-a lăsat telefonul de la şcoală. Şi, într-o bună zi, ieşind de la ore, o găseşte pe Larisa cu o valiză în faţa şco¬lii. „Dacă mă primeşti, i-a spus ea, rămân să trăiesc aici cu tine”.

După atâţia ani de înstrăi¬nare, le-a fost greu s-o ia de la început. Dar încearcă şi cred că vor reuşi.