Norocul e fudul, trage numai pe la case mari

Norocul e fudul, trage numai pe la case mari

Doar oamenii înţelepţi, la ră¬scruci de drumuri, cântăresc nu nu¬mai cu mintea, dar şi cu sufletul ce au trăit şi cât au s-o mai ducă până vine cea cu coasa să-şi ia dobânda

Să ştiţi, fiecare dintre dumneavoastră, pe care v-am cunoscut odată, îmi ră¬mâneţi apropiaţi sufletului. Aşa sunt eu, bolnavă de oameni! Am încercat, să nu credeţi că nu am vrut să mă distanţez uneori de eroii poveştilor mele, dar nu mi-a reuşit. Nu mă lăsaţi dumnea¬voastră să vă uit! Am ajuns să mă interesez cum o duceţi, ce schimbări aveţi în familie, de ce boli suferiţi, ce vă fac copiii, ne¬poţii şi mă bucur sincer că îmi telefonaţi mereu şi mi le înşiraţi pe toate ca unei rude.

De altfel, îmi spuneţi lucruri pe care nici celei mai apropiate fiinţe din preajma dvs. nu le-aţi mărturisi. Şi dacă înşir aceste poveşti în paginile ziarului pe care-l ţineţi acum în mână, o fac ca să le amintesc unora că viaţa-i scurtă, că dacă suntem vinovaţi faţă de cineva, e cazul s-o recunoaş¬tem şi să ne cerem iertare, că dacă ne-am îndepărtat de prie¬teni, e timpul să ni-i apropiem.

Dacă te înstrăinezi de soţie şi-ţi pare că ai greşit odată luând-o de nevastă, poate ar trebui să te întrebi: dar n-a greşit ea oare de te-a ales pe tine de bărbat? Zic că doar oamenii înţelepţi, la ră¬scruci de drumuri, se aşază pe iarbă verde şi cântăresc nu nu¬mai cu mintea, dar şi cu sufletul ce au trăit şi cât au s-o mai ducă până vine cea cu coasa să-şi ia dobânda. Vă spun o istorie astă¬zi, care pe mine una m-a mişcat până la lacrimi. Luaţi aminte căci de mare învăţătură e povestea asta!

Doi verişori cam răi de muscă

Într-un sat trăiau doi verişo¬ri: Milica şi Vasile. Ţineau unul la altul, se întâlneau mai în fie¬care zi. Aveau de acum familii şi locuiau la câteva case unul de altul. Era Milica o femeie ve¬selă şi plăcea bărbaţilor, Vasile, verişorul ei, nu era nici el de lepădat. Dar ştiţi ce i-a apropiat după căsătorie? Năravul de a-şi schimba partenerii în pat. Mili¬ca îl ascundea în casa ei pe Vasile cu iubitele lui, iar Vasile o apăra în faţa lui Ghenadie, spulberându-i aceluia toate bănuielile des¬pre soţie-sa.
Ar fi mers lucrurile acestea la nesfârşit, dacă întâm¬plarea nu le-ar fi jucat festa. Lizica, soţia lui Vasile, a ie¬şit în centrul satului să se ducă până la spital. Avea o problemă de sănătate atunci şi, cum tre¬cea pe lângă casa Milicăi, unde zice femeia: ia să trec s-o văd.

Uşa casei era sprijinită cu mă¬tura, semn că Milica nu e acasă. Dar pentru că erau neamuri, dă femeia mătura la o parte şi intră în casă să bea un pahar cu apă, aude zgomote şi cum să nu se iţească să vadă ce-i acolo. Vasile al ei fosăia în patul Milicăi cu nu se ştie ce muiere. Nu era mearsă la biserică Lizica. Pune mâna pe ce-i nimereşte şi porni, fraţilor, să-i zdupăcească pe cei doi cu toată puterea. Nu se uita unde nimereşte, lovea cu sete, cu ură şi cu deznădejde.

Prins în flagrant de nevastă în casa verişoarei lui

A văzut rivala, era soţia unui brigadier din colhoz, o femeiuş¬că dolofană şi înfocată. I-a spus lui bărbatu-său că nu mai are ce căuta acasă, că de data asta dân¬sul a întrecut măsura şi că pune punct pe cei 12 ani cât au trăit până atunci. În fierbinţeala ce¬ea l-a căutat şi pe brigadier, i-a spus toată pătărania şi, vă daţi seama, până în seară satul vuia ca un stup de albine. Pentru că Mihail aşa de tare a mai bătut-o pe nevastă-sa că au luat-o fraţii ei şi au dus-o la mama lor, până se va lămuri povestea asta.

Până în seară, şi Milica vine la soţia ve¬rişorului ei să se îndreptăţească: „Crede-mă, Lizică, n-am ştiut ni¬mic…”. Fireşte că n-a crezut-o de¬loc Lizica. S-a răstit la codoaşă: „Să nu calci în casa mea, că nu te iert în ruptul capului! Nu te ştiu, şi nici tu nu mă cunoşti. O să afle şi bărbatu-tău ce poamă de muiere eşti. Am eu grijă de asta, nu-ţi bate capul!”.

„Hai-hai, Vasilică, te joci cu norocul!”

Lizica şi-a luat copiii şi s-a mutat la un frate de al ei în cen¬trul raional. S-a angajat la un atelier de croitorie şi a înaintat actele la divorţ. Vasile nu s-a pus împotrivă. În sfârşit, scăpa de femeia pe care, le spunea el tuturor, a luat-o de nevastă ca să acopere ruşinea ei. Vezi bine, rămăsese Lizica gravidă de fată mare. Tot de la Vasile, fireşte…

Anii treceau, Lizica s-a măritat cu un alt bărbat, chiar peste un flăcău a dat şi viaţa şi-a urmat cursul. Vasile a plătit pensie ali¬mentară, dar nu s-a mai căsăto¬rit. Nu avea rost să o facă, le spunea el prietenilor, că oricum nu s-ar fi oprit la o femeie anume. Erau atât de multe, atât de frage¬de şi atât de dulci! Urmaşi avea, casa bătrânească a părinţilor o reconstruise şi, din banii pe care-i făcea cu şoferia lui, trăia bine – ce alta şi-ar mai fi dorit bărbatul?

Satul se obişnuise cu năravul lui de a-şi schimba muierile du¬pă pofta inimii. Şi doar o mătuşă de-a lui îi da din deget: „Hai-hai, Vasilică, te joci cu norocul!”. Zic, anii treceau, a ajuns Vasile so¬cru mare şi bunel, când o altă în¬tâmplare a răsturnat starea asta de lucruri… A nimerit, fără vina lui, într-un accident rutier şi s-a ales cu o fractură la şira spinării, care l-a imobilizat la pat. Cine să caute de el dacă în lumea asta mare n-a avut un om care să ţi-nă cu adevărat la Vasile?

S-a terminat codoşia, dar şi norocul şi bărbăţia

Iubitele roiau în jurul lui cât avea bani şi era în putere. Copiii şi i-a în-străinat cu bună ştiinţă, nevastă nu avea, iar pensia de invalidita¬te abia de-i ajungea de pâine şi sare. Mai trebuia cineva şi să-l spele, şi să-l primenească, să-l tundă – adică puţine nevoi apar la un om imobilizat la pat?!

Trimite Vasile vorbă să vină la dânsul Milica, verişoară-sa. Femeia îmbătrânise şi ea, suferea de inimă, nervii ei erau de nimic pentru că, după istoria ceea, bărbatu-său n-a mai iertat-o. E adevărat, n-a lepădat-o, dar nici viaţă bună n-a mai dus cu dânsul. Zic, venise Milica şi a rugat-o Vasile ca pe un neam, să vină măcar o dată pe zi şi să-l ducă pe unde are nevoie, să-i facă ceva mâncare şi să-i spele schimburile. Milica, vă spun, nu era sănătoasă şi apoi şi Ghenadie al ei s-ar fi opus să vină ea zi de zi la casa lui Vasile. Bărbatul ei nu l-a mai primit pe verişorul nevestei sale în ogradă de la întâmplarea ceea.
Uite atunci i-a şi venit ideea lui Vasile să se dea de suflet. O pereche de tineri s-a mutat în casa lui şi da¬că în primul an l-au mai îngrijit, să nu intre cumva în gura lumii, apoi mai târziu alte treburi le ieşeau în cale. Puteau să nu se ducă cu zilele să vadă ce face el în camera lui.

Tot nevasta dintâi îl salvează

Nu ştiu cum s-a făcut, dar a venit în sat Lizica să-şi vadă ne¬amurile şi ce şi-a zis femeia, ia să treacă şi pe la Vasile, care i-a fost soţ odată, să vadă cum o mai du¬ce. Tinerii nu erau acasă, aşa că a intrat femeia pe nepoftite în odaia lui şi ce-a văzut acolo a înspăimântat-o. A strigat la câţiva vecini, să vină şi ei să vadă. I-a aşteptat pe tineri să se întoarcă de pe unde o fi fost plecaţi, a chemat primarul, poliţistul. Până în seară, cei care l-au luat de suflet pe Vasile au şters putina din gospodăria lui.

Peste două săptămâni, a venit Lizica din nou în sat cu feciorul ei mai mare, l-au încărcat pe Vasile şi l-au dus la casa ei în centrul ra¬ional. Avea o căsoică în curte şi l-a instalat acolo. Acum au grijă de el toţi – şi fosta nevastă, şi copiii lui. Uite de ce zic eu că norocul, dacă e fudul, trage numai pe la case mari şi suflete alese.