Tatiana Zemba, o tânără din or. Cimişlia, absolventă a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării a USM, a plecat împreună cu soţul său în căutarea unui loc de muncă în străinătate cu puţin timp înaintea protestelor din 7 aprilie 2009. Dacă ar fi să vorbească despre sine la persoana a treia, ar spune că a lucrat îngrijitoare, iar după nouă ani de muncă, eforturi, căutări, şi-a văzut visul împlinit, este mamă a doi copii şi şefă a Departamentului relaţii cu publicul la un post de radio din or. Nisa, Franţa.
Migraţia însă a lăsat urme adânci în inima tinerei. A cunoscut tensiunea, stresul şi discriminarea. Vorbeşte cu multă dragoste şi duioşie despre oamenii dragi, plânge când îşi aminteşte de casă ca în minutele următoare să se revolte şi să spună că e supărată pe RM şi politicienii ei, incapacitatea şi iresponsabilitatea cărora i-a determinat să plece, atât pe ea, cât şi pe cei patru fraţi şi surori.
Boala migraţiei şi dorul de casă
Tatiana şi soţul ei au plecat în Italia în ianuarie 2009, imediat după nuntă. A lucrat îngrijitoare în familia unei bătrâne bolnave de Alzheimer, boală despre care nu ştia nimic. După moartea acesteia a avut grijă de doi bătrâni, ambii ţintuiţi la pat. Apoi a făcut menaj în familia unor italieni bogaţi, proprietari de vile, elicoptere, oameni cu maşini scumpe la scară. „Calvarul a început atunci când mi-am luat rămas bun de la părinţi. Le-am spus că merg să-mi continui studiile, deşi ştiam că merg să muncesc îngrijitoare. Nu îmi era frică de lucrul fizic, dar nu bănuiam că dorul de casă ar putea să mă frângă. Tata avea peste 60 de ani, mama – 58. Aveam impresia că n-o să-i mai văd. Fraţii şi surorile erau deja plecaţi. Rămâneau singuri alături de patru nepoţi mici, de care mă ataşasem. Îmi lipseau foarte mult, îmi lipsea mâncarea de acasă, comunicarea cu ei. Au fost zile în care nu mă puteam ridica din pat din cauza depresiei, nu eram în stare să ies la lucru, să le zâmbesc oamenilor…”.
În timp ce bărbaților le venea greu să-şi găsească un loc de muncă, femeile se angajau uşor, deoarece, „sunt foarte multe babe şi moşnegi care au nevoie de ajutor în Italia”, precizează tânăra. Prima oară când a păşit pragul unei italience, nu vorbea italiana. „Nu voi uita niciodată privirea gazdei, o privire cercetătoare, foarte dispreţuitoare, cu care m-a examinat din cap până în picioare. Nu eram obişnuită cu astfel de priviri. Şi mă tot întreba: «N-ai putut să stai în ţara ta?», «La ce s-au gândit părinţii tăi când te-au lăsat?». Vorbea de parcă aş fi fost nimeni, dintr-o ţară fără trecut şi fătă viitor. Am alergat în baie şi am început să plâng…”
„Domnilor care aţi fost şi mai sunteţi la guvernare, v-a chinuit vreodată dorul de casă, fără să puteţi să vă întoarceţi acasă? Ştiţi ce înseamnă să porţi ciupicii surorii mai mari în mijlocul verii, încălţată cu două perechi de ciorapi, ca să nu-ţi cadă din picioare? Ştiţi cum e să-ţi dai câinele care te-a slujit o viaţă, iar el să te privească cu ochi umezi, apoi să urle în urma maşinii, să se rupă din lanţ şi să revină la casa pustie? Ştiţi cum e să laşi în urmă o casă pustie, pe care ai muncit s-o ridici o viaţă?…”
Nopţi nedormite
Nu ştia nimic despre Alzheimer. Bătrâna de care avea grijă se odihnea ziua şi era foarte agitată noaptea, putea îmbrăca şapte rânduri de haine, spărgea lucrurile din jur. „M-am obişnuit cu timpul să nu dorm nopţile şi atunci, printre altele, am început să învăţ italiana. Mare i-a fost mirarea fiicei gazdei când a aflat că pot comunica deja în italiană”.
După ce şi-a legalizat şederea în această ţară, Tatiana s-a mutat la o altă familie de pensionari. Din cauza că era nevoită să-i ridice de câteva ori pe zi, povară insuportabilă, la un moment dat, a suferit o fractură gravă la mână. Toate grijile familiei au căzut pe umerii soţului care lucra în domeniul construcţiilor. În aceste condiţii, au fost vizitaţi de familia unor prieteni, Ina şi Savelie Mihai, stabiliţi în Nisa, Franţa. Văzând situaţia dificilă în care se aflau cei doi, le-au propus să meargă cu ei, în oraşul de pe Coasta de Azur.
Primele realizări
Spre deosebire de Italia, în Franţa oamenii le-au părut mai toleranţi, mai binevoitori. Iniţial, au fost găzduiţi de familia Mihai, care le-a fost de atunci alături la bine şi la rău, apoi au închiriat un apartament. Aici i s-a împlinit unul dintre cele mai frumoase vise, Tatiana a devenit mamă. Totodată, s-a înscris la Universitatea Nice-Sophia Antipolis unde a învăţat intensiv, timp de un an, limba franceză, în speranţa că, la finele concediului de maternitate, să-şi găsească un serviciu decent.
„După ce am terminat studiile, am avut un examen foarte serios la toate obiectele, la geopolitică, la literatura franceză etc., pe care le-am susţinut cu succes.” Primul concurs de angajare la care a participat a fost la Radio Nisa, un post de radio rus-francez. „Eu, fiind după concediul de maternitate, nesigură, încă marcată de dificultăţile şi complexele pe care le-am acumulat în Italia, nu credeam că voi reuşi. Nu vă pot spune ce bucurie mare am avut când, peste două săptămâni, am fost anunţată că m-au selectat din cele 56 de persoane, care au participat la concurs. Azi deţin funcţia de şefă a Departamentului de publicitate şi comunicare cu publicul”, ne spune bucuroasă Tatiana.
Întreaga familie a plecat din R. Moldova
Pe lângă alte dificultăţi, în această perioadă, tânăra şi-a pierdut tatăl bolnav. A petrecut alături de el ultimele şase luni. A cunoscut întregul calvar al unui sistem medical imperfect, marcat de lipsuri şi corupţie. După moartea lui, şi-a luat mama, şi-a ajutat fraţii şi surorile să vină alături de ea, în Franţa. Deşi Nisa este un oraş de poveste, doamna Eugenia, mama fetei, se adaptează cu greu la viaţa „printre străini”. „Are surori în R. Moldova. Totodată, îi pare rău de casă. Deşi noi îi spunem că e un lucru material, care nu poate fi veşnic, ea ne spune: «Aceasta e munca mea şi a tatălui vostru de-o viaţă. Nu ne-am permis să ne odihnim, să călătorim, tot ce am avut am investit în casă şi în voi. Şi acum casa este goală, se fisurează, ograda e pustie…»”. Dincolo de aceste griji însă apropiaţii au remarcat că „bunica Eugenia a întinerit”. Dar cum altfel, printre femeile din Franţa care, la 80 de ani, au grijă să se coafeze şi să se îmbrace elegant?!
Greve cu impact, în Franţa
În ultimii ani, Tatiana vine mai rar acasă. Ultima oară a remarcat irascibilitatea oamenilor, dezamăgirea de actualul sistem politic şi social. „În Franţa am urmărit câteva greve. Dacă protestează medicii, profesorii, li se alătură băncile comerciale, economia stagnează timp de o zi, fapt care îi determină pe politicieni să ţină cont de vocea oamenilor. În R. Moldova oamenii nu se mobilizează. Mita e la ea acasă în toate domeniile. Doar dacă oamenii vor înceta să dea mită, îi vor taxa pe cei care cer, poate astfel lucrurile se vor schimba în bine”, conchide Tatiana.
Familia Zemba recunoaşte că nu mai are de gând să se întoarcă în R. Moldova. „De multe ori m-am căit că am plecat. Sunt foarte supărată însă pe politicieni. Am participat la alegerile prezidenţiale. Am sperat că dacă se schimbă ceva, vom reveni acasă, dar şi această din urmă speranţă ne-a fost spulberată”, afirmă tânăra.
De locurile de baştină îi leagă mormântul tatălui ei şi o gospodărie cu poarta încuiată. Cu toate acestea, de RM îi leagă amintiri frumoase, de Europa, spune Tatiana, îi leagă deocamdată asocieri legate de stres şi dificultăţi economice pe care au trebuit să le înfrunte.
Svetlana Corobceanu
