S-a rătăcit copil, a revenit călugăr bătrân

S-a rătăcit copil, a revenit călugăr bătrân

Angela a fost în vara asta la mănăstirea al cărei stăpân e frate-său. „Oare de ce ne-am întâlnit atât de bătrâni?”, se întreabă femeia

În 1944, Vasile Hânganu avea doar opt anişori. Tatăl său era plecat pe front, iar maică-sa rămăsese acasă cu el şi cu o soră de trei ani. Războiul încă nu se terminase, dar lumea începuse a se refugia în România. Se ducea încolo şi cumnatul ei. „Lasă-l cu mine, cumnată, până se întoarce Ion de la război, voi avea eu grijă de Vasile. Băiatul e mare şi poate îl voi aranja la vreo şcoală”.

Un copil al nimănui, pe locuri străine

Dar uite că, în drum spre Botoşani, Vasile s-a rătăcit de unchiu-său. L-a tot căutat printre oamenii din gară şi nu l-a mai găsit. S-a urcat în tren fără bani, fără merinde, fără haine – un copil al nimănui, pe locuri străine. În drum, i-a întins cineva o bucată de turtă, coaptă pe vatră, altul i-a dat un măr şi a tot mers el până s-a oprit trenul. În gară, l-a luat cu dânsul un călugăr, care slujea la un schit în munţi. L-a văzut pe băiat speriat, singur şi i s-a înmuiat inima. „Din mila oamenilor şi a Domnului răzbatem noi şi prin nevoile acestea”.

Vă spun, în ţară era război şi foamete, şi multă lume necăjită. Între timp, moşu-său l-a căutat şi el nebun de îngrijorare. Dar nu l-a mai găsit. I-a scris mamei băiatului întâmplarea. „Îmi spune inima că e în viaţă. E destul de mare ca să ştie de unde este şi cum îl cheamă. Nu te îngrijora prea tare. Îl găsim noi. Atât că vremurile sunt tulburi. Mă ierţi, cumnată, când l-am luat, n-am ştiut ce-o să iasă. Dumitru”.

„De-ar fi trăit, ar fi dat un semn de viaţă”

Apoi ştiţi şi dvs. cum s-a întâmplat – s-au închis hotarele şi n-a mai ştiut Elena Hânganu, mama băiatului, de urma celui pierdut. Cumnatul ei Dumitru a fost prins în România şi trimis în lagăr. Nu l-a mai văzut nici pe el din ’44. Între timp, s-a întors bărbatul său de la război viu, dar n-a dus-o mult. Rănile grele l-au terminat când nu împlinise nici 40 de ani. Aşa că, la 34 de ani, Elena Hânganu rămăsese văduvă.

Doi ani mai târziu, jumătate de sat a murit de foame. Şi tot în ’47 s-a dus Elena după un văduv fără copii din alt sat. Erau vremuri grele şi în doi parcă mai uşor i-ar fi venit să se descurce. Anii treceau. N-a mai auzit nimic nici de fecior şi nici de cumnat. „O fi murit, pentru că, de ar fi trăit, ar fi dat ei semn de viaţă”, spunea Elena. Acum fiul său ar fi împlinit 50 de ani, gândea femeia. Pentru că n-a mai avut alţi copii, fata ei din prima căsătorie, Angela, îi era dragă ca ochii din cap. Dacă ar fi putut, ar fi ţinut-o lângă dânsa, nu i-ar fi dat voie nici să se mărite.

A murit nevasta în 1982, era bătrână, necăjită, singură, pentru că fiică-sa până la urmă s-a măritat şi a trecut cu traiul la Chişinău. Soţul Elenei a murit şi el doi ani mai târziu, iar de gospodăria lor îngrijea o rudă mai îndepărtată. Nu se îndura Angela să vândă casa părintească. Vorbesc de gospodăria unde s-a născut ea, a tatălui ei drept. Adică, până la urmă, ţinea două gospodării, dar de nici una nu avea nevoie.

„Îmi spune inima că e în viaţă şi o să se întoarcă…”

Înainte de moarte mama ei i-a poruncit: „Să nu înstrăinezi nimic din avere, dacă frate-tău e în viaţă, cât de târziu, o să tragă el acasă. Să laşi om acolo să-l îndrume unde să te găsească. Anunţă primăriile din ambele sate, lasă telefonul şi adresa. Îmi spune inima că e în viaţă şi o să se întoarcă…”.

N-a uitat bătrâna nici pentru o clipă că a avut un băiat şi că s-a pierdut în anul cela de groază – 1944. S-au închis hotarele, dar nu şi speranţa ei, nu se poate să nu vină ziua aceea când o să-l strângă la piept. Cu cât înainta în ani, cu atât mai des se întreba femeia cum arată fiul ei la treizeci de ani, la patruzeci, e însurat, are copii?… Gânduri de mamă…

Angelica lucra secretară la un sector de poliţie din Chişinău. S-a măritat reuşit, avea maşină şi casă, şi îi mai dăduse Domnul şi trei fete, care au făcut-o bunică când le-a venit vremea să se mărite şi ele. A ieşit la pensie mai mult să caute de nepoţi decât că i-ar fi cerut vârsta. Mergea cu ei pe la fel de fel de cercuri: dans, muzică, limbi străine. Aţi observat – pe cât am fost noi lipsiţi de multe lucruri şi posibilităţi, pe atât punem mare speranţă că moştenitorii vor reuşi să ne împlinească visele.

Uite că în 2004 Angelica împlinea 60 de ani. Chiar în ziua când îşi sărbătorea evenimentul, un telefon i-a venit din satul de baştină. O rudă o înştiinţă că prin sat umblă un călugăr şi întreabă de mama ei. Când a aflat că e moartă, a cerut voie să doarmă la un om, că a doua zi, zicea el, se întoarce la mănăstire. „Călugăr zici?, nedumerită l-a întrebat femeia. Caută-l, te rog, nu-i da voie să iasă din sat. Mâine, la prima oră, vin încolo”.

Revederea fraţilor după 60 de ani

Nu s-a crăpat de ziuă când Angela era de-acum în drum spre Călăraşi. A tras la casa părintească şi mare i-a fost mirarea că la ora aceea matinală era masa întinsă, aburea o mămăliguţă abia răsturnată, şi în capul mesei, lângă stăpân, un călugăr bătrân le povestea ceva gazdelor… I s-au muiat picioarele… Bărbatul semăna cu mama ei. Şi când zâmbea, la colţul gurii i se făcea o gropiţă, tot ca la mamă-sa. „Stam în prag şi nu puteam face un pas. Era frate-meu, fără nicio îndoială că era el. Au trecut atâţia ani!”

Am calculat în gând şi mi-am dat seama că avea şaizeci şi opt Vasile al lor. Tocmai ea, Angela, mi-a povestit această istorie. Multe detalii le-am omis, din lipsă de spaţiu, dar una trebuie să ştiţi – de la opt ani Vasile n-a mai ieşit de la mănăstire, că acum e stareţul acelui locaş din România şi că poartă numele de călugăr Paisie. Zicea el că n-a vrut să moară până nu vede casa părintească şi rudele care i-au rămas în viaţă. Le-a cunoscut pe toate câte le are, pentru că două săptămâni a stat în Moldova.
A fost şi Angela în vara asta la mănăstirea al cărei stăpân e frate-său. „Oare de ce ne-am întâlnit atât de bătrâni?”, se întreabă femeia.